interpretare biblică
INTERPRETARE BIBLICĂ.
Scopul interpretării biblice este să clarifice pentru cititori sensul şi
mesajul scrierilor biblice. Unele principii de interpretare sunt comune pentru
Biblie şi pentru alte lucrări literare, în special alte lucrări literare
antice; alte principii de interpretare sunt legate de locul unic al Bibliei în
revelaţia lui Dumnezeu şi în viaţa poporului Său.
I. Interpretare generală
Fiecare parte a Bibliei trebuie interpretată în contextul ei
şi aceasta înseamnă nu numai contextul verbal imediat ci şi contextul mai larg
de timp, loc şi situaţie umană în care se încadrează. Astfel, trebuie să ţinem
cont de o serie de consideraţii dacă vrem să prindem înţelesul textului cât mai
complet posibil.
a. Limbajul şi stilul
Expresiile idiomatice şi construcţiile lingvistice din
limbile biblice se pot deosebi destul de mult de cele cu care suntem obişnuiţi
în zilele noastre şi este necesar să ne familiarizăm cu ele într-o oarecare
măsură, dacă vrem să le interpretăm corect (*LIMBAJUL APOCRIFELOR; *LIMBAJUL
VT; *LIMBAJUL NT). Trebuie observate de asemenea categoriile literare
reprezentate în Biblie; lucrul acesta ne va feri, de exemplu, să interpretăm
poezia conform cu canoanele naraţiunii în proză, şi vice versa. Majoritatea categoriilor
literare din Biblie sunt bine cunoscute din alte scrieri, dar profeţia biblică
şi, mai ales, apocaliptica biblică, au trăsături specifice care impun proceduri
speciale de interpretare.
b. Cadrul istoric
Naraţiunea biblică include întreaga durată a civilizaţiei
din Orientul Apropiat până la anul 100 d.Cr., o perioadă de câteva milenii în
care au avut loc o serie de schimbări de proporţii. De aceea, dacă vrem să le
înţelegem corect, este important să facem legătura între diferitele faze ale
revelaţiei biblice şi contextul lor istoric corect; în caz contrar s-ar putea
să constatăm de exemplu, că evaluăm conduita oamenilor din Epoca Mijlocie a
Bronzului după standarde etice din evanghelii. De asemenea, putem discerne
principiile permanente dintr-o scriere biblică numai dacă raportăm mai întâi
documentul respectiv la condiţiile din epoca sa; în felul acesta vom reuşi mai
bine să aplicăm la vremea noastră acele elemente ale învăţăturii care sunt
valabile în toate epocile.
c. Cadrul geografic
Nu ar trebui să subestimăm influenţa exercitată de climă şi
teren asupra concepţiei şi modului de viaţă al oamenilor, inclusiv asupra
religiei lor. Conflictele religioase din VT sunt întreţesute cu condiţiile
geografice ale Palestinei. Venerarea lui Baal, de exemplu, a apărut într-o ţară
în care viaţa depindea de ploaie. Pentru canaaniţi Baal era zeul furtunii care
făcea să rodească pământul şi venerarea lui Baal a fost un ritual magic
calculat să asigure ploaie la timp şi recolte bogate. De fapt, condiţiile geografice
au intrat într-o asemenea măsură în limbajul biblic, literal şi figurativ,
încât este necesară o oarecare cunoaştere a acestor condiţii pentru înţelegerea
acestui limbaj. Lucrul acesta este adevărat în special cu privire la VT, dar
chiar şi în NT s-a recunoscut, de exemplu, că geografia şi istoria Asiei Mici
are o contribuţie importantă la interpretarea Faptelor Apostolilor şi
Epistolelor.
d. Situaţia umană
Mai importante decât problemele legate de timp, loc şi
limbaj sunt cele legate de viaţa cotidiană a oamenilor pe care-i întâlnim în
Biblie, iubirea şi ura lor, speranţa şi temerile lor, relaţiile lor sociale
etc. A citi Biblia fără să ţinem seamă de acest cadru de viaţă înseamnă să o
citim într-un vid şi să-i impunem construcţii pe care nu a fost niciodată
destinată să le suporte. Datorită descoperirilor arheologice suntem în stare să
reconstituim într-o măsură considerabilă condiţiile particulare şi publice în
care au trăit oamenii din Biblie în diferite epoci; o lectură înţelegătoare a
textului ne permite într-o oarecare măsură să ne punem în situaţia lor şi să
privim lumea prin ochii lor. Nu este lipsit de importanţă să încercăm să ne
închipuim cum s-a simţit un slujitor din familia lui Avraam, un sclav israelit
în Egipt, un locuitor din Ierihon atunci când oamenii lui Iosua mărşăluiau în
jurul cetăţii sau un locuitor al Ierusalimului în faţa ameninţărilor lui
Sanherib, un soldat din armata lui David, o slujitoare prizonieră de război
care o slujea pe soţia lui Naaman, sau un constructor al zidului, sub
conducerea lui Neemia. Atunci puteam înţelege că o parte a apelului permanent
al Bibliei se datorează accentului pe care ea îl pune asupra acelor trăsături
ale vieţii umane care rămân în esenţă neschimbate în toate vremurile şi în
orice loc.
II. Interpretarea specială
Interpretarea biblică implică nu numai interpretarea câtorva
documente separate, ci interpretarea lor ca parte a Bibliei, luând în
considerare modul în care fiecare parte contribuie la scopul Bibliei în
întregime. Întrucât Biblia conţine cuvântul lui Dumnezeu pentru om şi răspunsul
omului dat lui Dumnezeu, întrucât conţine „toate lucrurile necesare pentru
mântuire" şi constituie „regula de credinţă şi viaţă" pentru
biserică, putem căuta o asemenea unitate în toată Biblia încât fiecare parte
poate fi interpretată în lumina întregului. De fapt, putem căuta un principiu
de interpretare unificator.
În interpretarea evreiască tradiţională a Scripturilor ebr.
acest principiu unificator a fost găsit în Lege, care a fost înţeleasă potrivit
cu învăţătura marilor şcoli rabinice. Profeţii şi Scrierile au fost tratate în
mare măsură ca şi comentarii referitoare la Lege. În afară de înţelesul de
suprafaţă al textului, numit pesat, a existat o aplicaţie mai extinsă,
şi anume deras, derivată prin folosirea diferitelor principii de exegeză
bine definite, dar care apar uneori artificiale când sunt judecate prin prisma
standardelor exegetice din zilele noastre.
În NT şi în scrierile creştine primare, scrierile VT sunt
privite ca o unitate care îl învaţă pe cititor despre „mântuire" şi care
îl echipează cu tot ce are nevoie pentru slujirea lui Dumnezeu (2 Timotei 3:15
ş.urm.). Prorocii, vorbind prin puterea Duhului Sfânt, depun mărturie despre
Cristos ca şi Cel în care îşi găsesc împlinirea promisiunile lui Dumnezeu.
Scriitorii NT - a căror diversitate de personalitate, stil şi gândire trebuie
luată în considerare în interpretarea lucrărilor lor - sunt de acord în
privinţa aceasta. În Evrei 1:1 ş.urm. acele „multe rânduri şi multe
chipuri" în care a vorbit Dumnezeu în vechime sunt puse în contrast cu
cuvântul perfect şi final pe care l-a rostit în Fiul Său; în scrierile lui
Pavel lucrarea lui Dumnezeu cu lumea este urmărită în stadii succesive asociate
cu Adam, Avraam, Moise şi Cristos. Interpretarea biblică în NT are ca principiu
unificator pe Cristos, dar acest principiu nu este aplicat în mod mecanic, ci
este aplicat în aşa fel încât să scoată în relief natura istorică şi progresivă
a revelaţiei biblice. Acest principiu creator al interpretării a fost derivat
de biserica apostolică de la Cristos Însuşi.
În vremurile post-apostolice interpretarea biblică a fost
influenţată de conceptul grec de inspiraţie, care cerea o alegorie a textului
pe scară largă. Această influenţă a fost mai evidentă în Alexandria, unde în
perioada precreştină întâlnim interpretarea biblică a lui Filon. Se credea că
prin alegorie poate fi stabilit felul de gândire al Duhului inspirator; o mare
parte a Bibliei care era inacceptabilă intelectual sau etic în sensul literal
putea fi făcută acceptabilă prin alegorie. Această metodă, dezvoltată de
Părinţii Alexandrini şi preluată de la ei de mulţi Părinţi Apuseni, a întunecat
în mintea cititorului modul de gândire a Duhului şi a distrus caracterul
istoric al revelaţiei biblice. În contrast cu Alexandrinii, şcoala din Antiohia
- deşi nu a respins în întregime alegorizarea - a fost mai fidelă faţă de
sensul istoric al textului.
Distincţia între sensul literal al Scripturii şi sensul
elevat sau spiritual a fost elaborată în vremurile medievale şi au fost propuse
trei varietăţi de sensuri spirituale - sensul alegoric, care a dedus doctrina
din naraţiune; sensul moral, care a extras lecţii pentru viaţă şi trăire; şi
sensul anagogic (mistic), cară a derivat sensuri cereşti din lucruri
pământeşti. Totuşi, în prima parte a Evului Mediu au existat lucrări bune în
domeniul interpretării literale, în special în şcoala Sf. Victor din Franţa, în
secolul al 12-lea.
Reformatorii au pus un accent nou pe sensul literal al
Scripturii şi pe metoda gramatico-istorică de exegeză, ca modalitate de
stabilire a sensului literal. Exegeza gramatico-istorică este fundamentală, dar
după ce a fost pusă fundaţia prin această metodă, este necesar să se facă apel
la exegeza teologică şi la aplicaţia practică. În plus, folosirea Bibliei în
viaţa credincioşilor lui Dumnezeu din toate secolele a adus în permanenţă la
lumină aspecte noi ale sensului ei, deşi aceste aspecte noi au validitate
generală numai în măsura în care sunt înrădăcinate în sensul adevărat şi
original. Astfel, putem înţelege mai bine Epistola către romani datorită
rolului pe care la jucat ea în vieţile lui Augustin, Luther şi John Wesley; dar
rolul pe care l-a jucat în vieţile lor îşi datorează semnificaţia faptului că
aceşti oameni au avut o înţelegere rară a ceea ce Pavel a avut cu adevărat în
gând atunci când a scris Epistola.
Interpretarea tipologică, readusă la viaţă în zilele
noastre, trebuie folosită cu grijă şi cu reţinere. Forma ei cea mai acceptabilă
este aceea care discerne în recitalul biblic al lucrărilor lui Dumnezeu de
îndurare şi judecată un ritm repetat, prin virtutea căruia stadiile mai vechi
ale recitalului pot fi privite ca şi prevestiri şi ilustraţii ale stadiilor mai
târzii (vezi modul în care Pavel foloseşte experienţele lui Israel în pustie, 1
Corinteni 10:1 ş.urm.).
Creştinii au un standard şi un model permanent în felul în
care Domnul lor a folosit VT, iar o parte a lucrării actuale a Duhului Sfânt
este să le desluşească Scripturile, la fel cum Cristosul înviat le-a desluşit
pentru cei doi ucenici aflaţi pe drumul către Emaus (Luca 24:25 ş.urm.).
BIBLIOGRAFIE
F. W. Farrar, History of Interpretation, 1886; B.
Smalley, The Study of the Bible in the Middle Ages, 1952; C. H. Dodd, According
to the Scriptures, 1952; H. H. Rowley, The Unity of the Bible, 1953;
E. C. Blackman, Biblical Interpretation, 1957; R. M. Grant, The
Letter and the Spirit, 1957; J. D. Wood, The Interpretation of the Bible,
1958; J. D. Smart, The Interpretation of the Scripture, 1962; Cambridge
History of the Bible, 1-3, 1963-70; J. Barr, Old and New Interpretation,
1966; I. H. Marshall (ed.), New Testament Interpretation, 1977; G. W.
Anderson (ed.), Tradition and Interpretation, 1979.
F.F.B.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu