Ioan Botezătorul
IOAN BOTEZĂTORUL. S-a
născut (cca. 7 î.Cr.) într-o familie în vârstă - preotul Zaharia şi soţia sa
Elisabeta; a crescut în pustia Iudeii (Luca 1:80), unde a primit chemarea
profetică în cca. 27 d.Cr. (Luca 3:2). Trebuie tratată cu rezervă ideea că
perioada în pustie a fost petrecută în asociere cu comunitatea de la Qumran sau
un grup similar de esenieni; chiar dacă ideea ar putea fi dovedită, lucrul care
l-a determinat să „gătească Domnului un norod bine pregătit pentru El" a
fost un impuls nou (Luca 1:17), iar lucrarea lui profetică trebuie să fi
implicat o ruptură cu esenienii sau orice grup similar cu care ar fi fost
asociat anterior. După ce Duhul profeţiei a venit peste el, a dobândit repede
faimă ca un predicator care cheamă la pocăinţă naţională. Mulţimile se
înghesuiau să-l asculte şi mulţi dintre ascultătorii săi erau botezaţi de el în
Iordan după ce îşi mărturiseau păcatele.
El a avut o atitudine de condamnare radicală a rânduielii
existente în Israel; „securea", a spus el, „a fost înfiptă la rădăcina
pomilor" (Matei 3:10; Luca 3:9). El a demascat pe liderii religioşi ai
poporului ca pui de vipere şi a tăgăduit că ar exista vreo valoare în simplul
fapt că erau urmaşi ai lui Avraam. Era necesar un nou început; a sosit timpul să
cheme din întreaga naţiune o rămăşiţă loială care să fie gata pentru sosirea
iminentă a Celui care avea să vină şi pentru judecata pe care avea să o aducă.
Ioan s-a considerat şi a vorbit despre sine ca un simplu mesager trimis să
pregătească drumul pentru Cel care avea să vină, pentru care el se considera
nevrednic să îndeplinească chiar şi cel mai neînsemnat serviciu. În timp ce
lucrarea lui era caracterizată de botezul cu apă, lucrarea Celui care avea să
vină avea să fie caracterizată de botezul cu Duhul Sfânt şi foc.
Faptul că Ioan a intenţionat să dea rămăşiţei loiale o
existenţă distinctă şi uşor de recunoscut este sugerat de afirmaţia lui
Josephus (Ant. 18.117) că Ioan a fost „un om bun care le-a cerut iudeilor să
practice virtutea, să fie drepţi unii cu alţii şi pioşi faţă de Dumnezeu, şi să
se unească prin botez" - ultimele cuvinte par să indice formarea unei
comunităţi religioase în care se intra prin botez. Probabil că aceasta este o
descriere corectă a situaţiei. Dar când Josephus continuă şi spune că Ioan „i-a
învăţat pe oameni că botezul era acceptabil înaintea lui Dumnezeu dacă era
făcut nu spre iertarea păcatelor ci pentru purificarea trupului, dacă sufletul
a fost purificat mai întâi prin neprihănire", el se deosebeşte de
relatarea NT. Evangheliştii spun clar că Ioan a predicat „botezul pocăinţei
spre iertarea păcatelor". Josephus probabil că a aplicat la botezul lui
Ioan ceea ce ştia el despre semnificaţia spălărilor rituale la esenieni; regula
comunităţii de la Qumran descrie semnificaţia unor asemenea spălări în mod
aproape identic cu ceea ce spune Josephus despre botezul lui Ioan. Dar botezul
lui Ioan, la fel ca şi propovăduirea lui, ar putea reprezenta o îndepărtare
deliberată de la crezurile şi practicile esenienilor.
Între cei care au venit la Ioan ca să fie botezaţi a fost şi Isus, pe care Ioan se pare că l-a aclamat ca fiind Cel ce avea să vină şi despre care a vorbit anterior - deşi mai târziu, în închisoare, a avut îndoieli cu privire la această identificare şi a trebuit să fie asigurat din nou că lucrarea lui Isus era marcată tocmai de acele trăsături caracteristice pe care le-au prezis profeţii ca semne caracteristice ale vremii de restaurare.
Lucrarea lui Ioan nu a fost limitată la valea Iordanului.
Afirmaţia din Ioan 3:23 că el a părăsit pentru o vreme valea Iordanului şi a
desfăşurat o campanie de botez (probabil de scurtă durată) „la Enon, aproape de
Salim", unde era apă din belşug, are implicaţii care pot fi trecute uşor
cu vederea. W. F. Albright (The Arhaeology of Palestine, 1956, p. 247)
probabil că are dreptate când plasează acest loc la NE de Nablus, în apropiere
de izvoarele Wadi Farah - cu alte cuvinte, într-un teritoriu care era în vremea
aceea samaritean. Aceasta ar putea explica anumite trăsături ale religiei
samaritene atestate în primele secole creştine şi clarifică cuvintele lui Isus
către ucenicii Săi în Ioan 4:35-38, cuvinte spuse cu privire la oamenii din
această regiune şi sfârşind cu afirmaţia: „Alţii s-au ostenit şi voi aţi intrat
în osteneala lor". Ceea ce au secerat ei (Ioan 4:39,41) a fost semănat de
Ioan.
După această perioadă de propovăduire în Samaria Ioan
trebuie să se fi întors în teritoriul lui Irod Antipa (*IROD, 3.),
probabil în Perea. El a atras suspiciunea lui Antipa, ca lider al unei
potenţiale mişcări de masă cu rezultate imprevizibile; el a atras de asemenea
ostilitatea lui Antipa, şi mai ales a celei de-a doua soţii a lui Irod,
*Irodiada, întrucât a condamnat căsătoria lor ca fiind ilicită. Din această
cauză a fost închis în fortăreaţa *Machaerus şi Perea, iar câteva luni mai
târziu a fost omorât.
În NT Ioan este prezentat mai ales ca un premergător al lui
Cristos. Întemniţarea lui Ioan a fost un semnal pentru începutul lucrării lui
Isus în Galilea (Marcu 1:14 ş.urm.); botezul lui Ioan a oferit un punct de
pornire pentru propovăduirea apostolică (Faptele Apostolilor 10:37; 13:24
ş.urm.; cf. 1:22 şi Marcu 1:1-4). După părerea lui Isus, Ioan a fost Ilie cel
promis de Maleahi 4:5 ş.urm., care trebuia să vină şi să completeze lucrarea de
restaurare în ajunul „zilei Domnului, cea mare şi înfricoşată" (Marcu
9:13; Matei 11:14; cf. Luca 1:17). Isus l-a considerat de asemenea ca ultimul
şi cel mai mare din şirul de profeţi. „Legea şi proorocii au ţinut până la
Ioan; de atunci încoace Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu se
propovăduieşte" (Luca 16:16). Prin urmare, deşi nu a fost depăşit de
nimeni ca poziţie personală, el a fost (în ce priveşte privilegiul) mai mic
decât cel mai mic din Împărăţia lui Dumnezeu; el a stat pe pragul unei noi
împărăţii ca şi crainic al ei (la fel cum Moise a văzut ţara promisă de pe
Pisga), dar nu a intrat în ea. Ucenicii lui au continuat să existe ca grup un
timp considerabil şi după moartea sa.
BIBLIOGRAFIE
C. H. Kraeling, John the Baptist, 1951; J. Steinmann,
Saint John the Baptist and the desert Tradition, 1958; A. S. Geyser,
„The Youth of John the Baptist" NovT 1, 1956, p. 70 ş.urm.; W. H.
Brownlee, „John the Baptist in the New Light of Ancient Scrolls, în The
Scrolls and the New Testament, ed. K. Stendahl, 1958, p. 33 ş.urm.; C. H.
H. Scobie, John the Baptist, 1964.
F.F.B.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu