Matei, Evanghelia după
MATEI, EVANGHELIA DUPĂ.
I. Schiţa conţinutului
a. Evenimentele legate de naşterea
lui Isus, Mesia (1:1 - 2:23).
b. Isus este botezat şi ispitit şi
începe misiunea lui din Galileea (3:1 - 4:25).
c. Aspectele etice ale Împărăţiei
lui Dumnezeu sunt prezentate de Isus, prin porunci şi ilustraţii (5:1 -7:29).
d. Isus Îşi arată puterea pe care o
are asupra bolilor, a diavolului şi asupra naturii (8:1 - 9:34).
e. Isus le dă o însărcinare Celor
doisprezece şi îi trimite ca propovăduitori (9:35 -10:42).
f. Isus îl laudă pe Ioan
Botezătorul, face o invitaţie amabilă celor greu împovăraţi, afirmă că este
Domnul Sabatului, dovedeşte că El nu este Beelzebub şi explică condiţiile care
trebuie împlinite pentru a deveni membru în noua familie a Lui (11:1 -12:50).
g. Isus spune şapte pilde cu
privire la Împărăţia cerurilor (13:1-52).
h. Isus este respins de către
locuitorii Nazaretului, oraşul Lui, iar Ioan Botezătorul este martirizat (13:53
-14:12).
i. Alte minuni înfăptuite de Isus,
despre care Petru recunoaşte că este Cristosul. Mai târziu se produce schimbarea
la faţă a lui Isus în prezenţa a trei dintre ucenicii Săi, iar El prezice
moartea şi învierea Sa care se apropiau (14:13 -17:27).
j. Isus îi învaţă pe ucenicii Săi
să fie umili, să fie atenţi la felul în care se poartă cu alţii, iar în viaţa
de toate zilele să dea dovadă de un spirit iertător (18:1-35).
k. Isus călătoreşte spre Ierusalim.
În drumul pe care-l face, El îi învaţă pe oameni cu privire la divorţ, la felul
de a fi al copiilor, la cursa bogăţiilor şi la răutatea poporului lui Dumnezeu,
poporului iudeu; El vindecă pe doi orbi la Ierihon (19:1 - 20:34).
l. După ce a intrat triumfal, şi
totuşi smerit, în Ierusalim, Isus îşi manifestă autoritatea prin faptul că îi
izgoneşte pe vânzători din Templu, blestemând smochinul fără rod şi prin faptul
că îi atacă şi contra-atacă pe marii preoţi şi pe farisei (21:1 - 23:35).
m. Isus prezice căderea
Ierusalimului şi a doua Sa venire (24:1-51).
n. Isus spune trei pilde cu privire
la judecată (25:1-46).
o. Isus este trădat, judecat,
tăgăduit, batjocorit, răstignit şi îngropat (26:1 - 27:66).
p. Isus învie dintre cei morţi şi
este văzut de prietenii Lui (28:1-10).
q. Isus dă ultimele porunci,
înainte de întoarcerea Sa la Dumnezeu în ceruri (28:11-20).
II. Caracteristici şi autorul
În această evanghelie, întâmplările din viaţa lui
Isus care constituie „Evanghelia" predicată de către apostoli sunt
combinate cu învăţăturile etice ale lui Isus, într-o măsură mai mare decât în
oricare altă carte a NT; şi aspectul acesta al cărţii, împreună cu maniera ordonată
în care este prezentat materialul, au făcut ca, de la bun început, ca să fie
evanghelia cea mai citită şi, într-un anumit sens, cea mai influentă dintre
cele patru evanghelii. Cercetătorii Bibliei din zilele noastre ezită să accepte
punctul de vedere tradiţional conform căruia autorul ei a fost apostolul
*Matei, întrucât el pare să fi depins de un document compus de un autor care nu
fusese apostol, documentul fiind Evanghelia după Marcu, şi anume într-o măsură
atât de mare, încât acest lucru ar fi fost improbabil, dacă apostolul Matei ar
fi fost autorul original al acestei evanghelii. Pentru o discuţie completă
asupra acestei probleme a autorului, vezi Introducerea scriitorului la TNTC.
III. Influenţa lui Marcu
Este clar că Matei a inclus aproape întregul
conţinut al Evangheliei după Marcu, deşi el a prescurtat în mare măsură
povestirile lui Marcu referitoare la minunile înfăptuite de Isus, pentru a face
loc volumului mare de material care nu-i aparţine lui Marcu şi pe care el dorea
să-l introducă (*EVANGHELIILE; *MARCU, EVANGHELIA DUPĂ). Alături de
istorisirile pe care le ia de la Marcu, evanghelistul include numeroase
cuvântări ale lui Isus, luate, se pare, dintr-o sursă din care s-a inspirat el
şi Luca; şi îmbină aceste cuvântări cu altele care se găsesc numai în
evanghelia lui, rezultatul fiind acela că se constituie cinci pasaje care
conţin numai învăţături, cap. 5:7,10, 13,18 şi 24-25, fiecare pasaj
încheindu-se cu formula: „După ce a sfârşit Isus cuvântările acestea".
Tema acestei evanghelii este completată prin adăugarea mai multor naraţiuni
care nu se găsesc în nici o altă carte. În cea mai mare parte ele par a fi
prelucrări ale tradiţiilor folosite de creştini în scop apologetic, pentru a se
apăra împotriva iudeilor defăimători. Stilul lor ne sugerează că aceste
naraţiuni au fost mai întâi scrise chiar de evanghelist (vezi G.D. Kilpatrick, The
Origins of the Gospel according to St. Matthew, 1946).
IV. Deosebiri faţă de Evanghelia după Marcu
Faptul că evanghelia aceasta s-a născut într-o
comunitate creştină iudaică în care se vorbea limba greacă explică în mare
măsură accentul deosebit pus pe diferite elemente care alcătuiesc conţinutul
propovăduirii creştine a Bisericii primare, precum şi maniera în care sunt
prezentate învăţăturile lui Isus. Aspectul împlinirii prorociilor este mult mai
accentuat aici decât în Evanghelia după Marcu. Autorul are tot interesul să
stabilească adevărul că viaţa pământească a lui Isus, în ce priveşte originea
şi scopul ei, cât şi maniera în care s-au desfăşurat evenimentele ce au
caracterizat-o, a constituit activitatea lui Dumnezeu Însuşi, care în
desfăşurarea ei împlinea propriile Sale cuvinte rostite prin proroci. Nici o
altă evanghelie nu leagă atât de bine VT de NT; şi nici o altă carte a NT nu
prezintă persoana lui Isus, viaţa şi învăţăturile Lui, atât de clar ca o
împlinire a „Legii şi a prorocilor". Pe lângă faptul că evanghelistul
adaugă citate din VT la pasajele preluate de la Marcu, ca de exemplu, în 27:34
şi 43, în anumite puncte ale naraţiunii el prezintă aceste unsprezece citate
speciale din VT cu formula „acestea s-au întâmplat ca să se împlinească ce a
fost vestit prin prorocul". Efectul cumulat al acestor introduceri este
remarcabil (vezi 1:23; 2:18; 2:23; 4:15 ş.urm., 8:17; 12:18 ş.urm., 13:35;
21:5; şi 27:9; ş.urm.). Evenimentele sunt prezentate aşa cum au avut loc, căci
Dumnezeu a vrut ca ele să se desfăşoare astfel. Ele nu au fost evenimente
anormale, izolate şi inexplicabile. Ele s-au desfăşurat „după Scripturi"
şi au fost expresia voinţei lui Dumnezeu.
V. Viaţa lui Isus
Descrierea evenimentelor cu privire la viaţa şi la
moartea lui Isus, care erau de o importanţă şi o semnificaţie deosebită pentru
evanghelia creştină prezentată de Matei, îi aparţine în cea mai mare parte lui
Marcu. În cap. 8 şi 9, evanghelistul nostru colectează în trei grupe de câte
trei multe dintre relatările lui Marcu cu privire la minunile făcute de Isus -
iar în cap. 11 şi 12, el combină din Marcu şi din alte surse relatări cu
privire la legătura pe care o avea Isus cu diferite personalităţi importante
din vremea Sa, cum era Ioan Botezătorul sau cum erau fariseii. El nu
intenţionează să relateze aceste incidente într-o ordine cronologică. Ordinea
cronologică se poate găsi numai în relatarea cu privire la suferinţele lui Isus,
care datorită faptului că stau în centrul Evangheliei creştine, au fost
povestite într-o formă cronologică din primele zile ale Bisericii primare.
Matei reproduce relatarea lui Marcu despre viaţa lui Isus, însă mult mai
complet, prefaţând-o cu o genealogie şi cu ceea ce se cunoştea în mod
tradiţional despre copilăria lui Isus şi adăugând la sfârşitul ei două cazuri
în care S-a arătat Isus cel înviat. Naraţiunile legate de pruncia lui Isus nu
conţin descrierea naşterii lui Isus, aceasta fiind menţionată doar în treacăt
în 2:1. Scopul evanghelistului pare să fie acela de a arăta prin această
genealogie că Isus, cu toate că S-a născut dintr-o fecioară, a fost negreşit un
descendent legitim al lui Avraam şi un descendent al dinastiei lui David; iar
prin cele conţinute în 1:18-25, să răspundă calomniei că Isus nu ar fi fost
fiul legitim al Mariei, precum şi să apere acţiunea întreprinsă de Iosif.
Povestirea care urmează în legătură cu fuga în Egipt este, în parte, un răspuns
la întrebarea ofensatoare a iudeilor, de ce Isus, cunoscut ca Isus din Nazaret,
a trăit o perioadă atât de lungă din viaţa Sa în Nazaret, dacă în realitate S-a
născut în Betleem.
Cele două arătări ale lui Isus după învierea Sa,
care îi sunt caracteristice lui Matei (28:9-10, 16-20) pot constitui o
încercare de a completa relatările lui Marcu. Cu siguranţă că sfârşitul brusc
pe care îl găsim în Marcu este evitat aici prin faptul că, spre deosebire de
Marcu, unde femeile nu au istorisit nimic despre cele ce au auzit şi au văzut,
în Matei ele ascultă îndată porunca îngerului şi transmit fraţilor Domnului
mesajul că ei trebuie să meargă în Galilea unde îl vor vedea şi, de asemenea
prin afirmaţia că, în timp ce femeile au pornit să le aducă acestora mesajul,
ele L-au întâlnit pe Isus cel înviat. Descoperierea importantă pe care le-a
făcut-o Isus în Galilea, şi anume că, prin victoria Lui asupra morţii. Lui I
s-a dat stăpânire asupra întregului univers precum şi însărcinarea pe care le-a
dat-o celor unsprezece ucenici dea începe lucrarea de evanghelizare în toată
lumea având încredinţarea că El va fi cu ei până la sfârşitul veacului,
constituie punctul culminant al evangheliei.
În aceste relatări care se ocupă de perioada
prunciei lui Isus şi de perioada de după înviere, Matei face adăugiri semnificative
la cele povestite de Marcu. În locurile unde el amplifică istorisirile lui
Marcu pe care le include în evanghelia sa, Matei adaugă de obicei material care
constituia un interes pentru Biserica creştină din perioada la care scria el.
Spre exemplu, întâmplarea cu Petru care a mers pe mare îndreptându-se spre Isus
(14:28-31) şi pasajul faimos despre Petru din 16:18-19 erau importante în
perioada când apostolul era unul dintre conducătorii Bisericii; iar problema pe
care o prezentau impozitele în special după anul 70 d.Cr., când o dată cu
dărâmarea Templului impozitele pentru întreţinerea lui au fost transferate
templului lui Jupiter Capitolinus, poate fi elucidată într-o anumită măsură
prin naraţiunile pe care le găsim în 17:24-27. În plus, pe măsura ce timpul
trecea şi curiozitatea biografică tindea să fie tot mai mare, se pare că s-a
început să se acorde o atenţie crescândă personajelor secundare incluse în
naraţiunea vieţii lui Isus. Aşadar, discuţia lui Matei cu privire la soarta lui
Iuda Iscarioteanul (27:3-10) precum şi incidentul cu soţia lui Pilat (27:19)
ne-ar ajuta să răspundem întrebărilor încuietoare de felul: „De ce L-a trădat
Iuda pe Stăpânul său?" şi „De ce L-a condamnat Pilat pe Isus?". În
relatarea cu privire la răstignire şi la înviere, Matei face patru adăugări
principale la naraţiunea lui Marcu, pe care o urmează îndeaproape. El relatează
că în momentul morţii lui Isus a avut loc un cutremur de pământ însoţit de
învierea unor sfinţi care au prezis venirea lui Mesia şi care acum au înviat ca
să salute moartea Lui pe Calvar (27:51-53). Celelalte trei adăugări ale lui
Matei la naraţiunea pe care o scrie Marcu cu privire la învierea lui Isus sunt
de natură apologetică. Acestea sunt: paza specială de la mormânt şi sigilarea
lui (27:62-66); eşecul acestor măsuri de precauţie, în parte datorită faptului
că cei ce păzeau mormântul au căzut ca şi morţi în urma unui alt cutremur de
pământ şi în parte, datorită unui înger care a apărut şi care a rostogolit
piatra de la intrarea mormântului (28:2-4); şi mituirea soldaţilor ca aceştia
să zvonească o variantă care era încă în circulaţie la vremea când s-a scris
evanghelia, şi anume că ucenicii lui Isus au venit în timpul nopţii şi I-au
furat trupul (28:11-15). Scopul acestor adăugări este acela de a nega posibilitatea
ca trupul lui Isus să fi fost luat din mormânt printr-un alt mijloc, decât
într-o manieră supranaturală. Din multe puncte de vedere, Evanghelia după Matei
poate fi numită o apologie creştină primară.
VI. Noul Israel
Consecinţa principală a vieţii şi a morţii lui Isus
pe care o subliniază Evanghelia după Matei este naşterea Bisericii universale a
lui Dumnezeu, Israelul cel nou, în care atât iudeii cât şi Neamurile îşi găsesc
un loc. Evanghelia începe cu prorocia că Isus este Emanuel, Dumnezeu cu noi
(1:23); şi se încheie cu promisiunea că acelaşi Isus, acum Cristos cel înviat,
va fi cu ucenicii Lui care vor fi atraşi din toate naţiunile, până la sfârşitul
veacului. Nota de universalitate care se face simţită la început în relatarea
cu privire la felul în care Isus le-a fost descoperit magilor, este reluată în
porunca cu care se încheia evanghelia şi anume, porunca dată ucenicilor de a
merge în toată lumea şi de a face ucenici din toate naţiunile. Evanghelistul
găseşte destul de semnificativ faptul că Isus Şi-a desfăşurat lucrarea parţial
în „Galilea Neamurilor" (4:15); iar pe El îl prezintă ca pe Robul Domnului
care „va vesti Neamurilor judecata... şi Neamurile vor nădăjdui în Numele
Lui" (12:18-21). Biserica creştină, universală în ce îi priveşte pe membru
ei, nu este însă o biserică nouă. Ea este vechiul Israel transformat şi lărgit
datorită faptului că majoritatea evreilor L-au respins pe Isus. Isus a
mărturisit că El a fost trimis în primul rând la „oile pierdute ale casei lui
Israel" (15:24); şi la aceleaşi oi i-a trimis El pe apostolii Săi să le
proclame sosirea Împărăţiei Lui (10:6). Dar într-un sutaş roman s-a găsit o
credinţă mai mare decât în oricare alt israelit (8:10); şi ca o consecinţă,
locurile de la ospăţul mesianic care nu au fost ocupate de iudei vor fi vacante
pentru credincioşii de la răsărit şi de la apus, în timp ce „fiii
Împărăţiei" vor rămâne afară (8:11-12).
Întrucât Isus Mesia a devenit pentru iudei o
„piatră de poticnire", Împărăţia va fi luată de la ei şi va fi dată unei
naţiuni „care va aduce roadele cuvenite" (21:42-43). Patriarhii Israelului
celui nou, apostolii, vor beneficia de victoria finală a lui Mesia, îndeplinind
la judecată rolul de asesori, aşa cum spune clar Isus în cuvintele pe care le
redă Matei în 19:28, şi aşa cum subliniază evanghelistul prin faptul că adaugă
cuvintele „cu voi" la expresia care îi aparţine lui Marcu şi pe care Matei
o include în 26:29.
VII. Isus ca Judecător
Cel de-al patrulea element în propovăduirea
Bisericii primare a fost acela de a-i chema pe oameni la pocăinţă în vederea
reîntoarcerii lui Isus ca Judecător al celor vii şi al celor morţi. Această
chemare răsună puternic în Matei. Ioan Botezătorul cheamă în această evanghelie
pe Israel să se pocăiască cu aceleaşi cuvinte pe care le-a folosit Isus, căci
se află în pragul activităţii lui Mesia (3:2); iar la încheierea învăţăturilor
lui Isus citim despre Pilda judecăţii viitoare, care se găseşte numai în
această evanghelie (25:31-46). Această pildă încheie un grup de cuvântări şi pilde
care s-au ocupat în mod exclusiv de venirea lui Mesia ca Judecător. La vremea
scrierii acestei evanghelii poate în primii ani ai deceniului nouă din primul
secol, o parte din judecata divină se abătuse deja asupra lui Israel prin
căderea Ierusalimului; iar cuvintele din 21:41 şi 22:7 s-au împlinit
într-adevăr.
Multe dintre pildele care îi sunt specifice lui
Matei, cum ar fi pilda neghinei, pilda robului nemilostiv, pilda nuntaşului
fără haina de nuntă şi pilda celor zece fecioare accentuează caracterul inevitabil
şi natura serioasă a judecăţii divine; şi tocmai în aceste pilde găsim repetate
în mod constant expresiile solemne specifice acestei evanghelii, „întunericul
de afară", „sfârşitul veacului" şi „plânsul şi scrâşnirea
dinţilor". În perspectiva acestei evanghelii, această ultimă venire a lui
Cristos, cu toate că este absolut sigură, nu este descrisă ca având loc
imediat, deoarece, aşa cum am văzut, cuvântarea de încheiere a lui Cristos cel
răstignit vorbeşte despre o perioadă de durată nedefinită, în care El este
prezent şi domneşte în Biserica Sa, înainte de apariţia Lui finală ca
Judecător. De aceea, este probabil ca, în lumina învăţăturilor evangheliei
luată în ansamblu, să trebuiască să interpretăm cele două cuvântâri foarte
dificile din 10:23 şi 16:28 ca referindu-se la înălţarea lui Isus la dreapta
lui Dumnezeu, după triumful învierii Sale, când a început să domnească într-un
domeniu şi mai vast, în inimile urmaşilor Lui. Altfel am fi forţaţi să acceptăm
concluzia nesatisfăcătoare conform căreia ori prorociile au rămas neîmplinite,
şi au fost ca atare prorocii false, ori că ele nu sunt cuvintele autentice ale
lui Isus.
VIII. Învăţătura etică
Evanghelia după Matei se evidenţiază de asemenea
prin volumul şi maniera în care sunt prezentate învăţăturile etice ale lui
Isus. Pentru acest evanghelist, ca şi pentru creştinii evrei în general, şi de
asemenea şi pentru Pavel (căci tocmai lui îi aparţine expresia) există ceea ce
se numeşte „legea lui Cristos". Unii cercetători ai Bibliei au considerat
că cele cinci grupuri de învăţături din această evanghelie au fost privite de
autor ca un termen de comparaţie cu cele cinci cărţi ale Legii. Chiar dacă
lucrurile stau aşa, se pare destul de clar că el îl prezintă pe Isus ca pe un
mare Învăţător care proclamă de pe munte, pentru un nou Israel o Lege revizuită
(5:1), după cum şi Moise a rostit o lege divină care i-a fost dată pe Mt.
Sinai. Mesia îl cheamă pe Israel nu numai la pocăinţă, ci şi la fapte bune; iar
dorinţa de a le face şi acceptarea de a suferi pentru ele, îi face
binecuvântaţi pe cei ce fac binele (5:6, 10). Neprihănirea ucenicilor lui
Cristos trebuie să o întreacă pe cea a fariseilor (5:20). Este adevărat că prin
tradiţiile lor, prin faptul că au fost sclavii unor texte izolate şi, prin
neputinţa lor de a înţelege implicaţiile mai adânci ale Legii, fariseii au
anulat o bună parte din ea; dar Legea a rămas integral o parte a revelaţiei
divine. Aceasta este Legea care îşi găseşte împlinirea în Cristos, Cel care a
venit nu să o strice, ci să o completeze şi să corecteze felul greşit în care
au interpretat-o cărturarii (5:17). În mod corespunzător, o mare parte a
Predicii de pe munte se ocupă de explicarea Decalogului, explicaţie în care
Isus stabileşte standardele morale după care trebuie să fie judecată conduita
ucenicilor Săi.
Una dintre dificultăţile majore ale acestei
evanghelii este că ea Îl prezintă pe Isus ca pe unul care susţine validitatea
Legii mozaice şi care de asemenea declară că are autoritatea de a o
„împlini" astfel încât unora li s-a părut că El de fapt o contrazicea
uneori. Faptul că El a privit VT ca posedând o valabilitate permanentă este
vădit în cuvintele care nu admit compromis din 5:17-19. În acelaşi timp,
autoritatea absolută a cuvintelor lui Isus este accentuată atât de mult, încât
în anumite instanţe caracterul permanent al vechii Legi pare să fie negat.
Având în vedere însă afirmaţia categorică cu privire la valabilitatea Legii,
evanghelistul nu-i putea lăsa pe cititorii lui să tragă concluzia că exista
vreo antiteză reală între afirmaţiile conţinute în ea şi comentariile lui Isus
pe marginea acestor afirmaţii. De şase ori în Predica de pe munte Isus pare să
facă anumite afirmaţii împotriva a ceea ce s-a spus înainte, şi în fiecare caz
„ceea ce s-a spus înainte" constă într-un citat din Legea mozaică sau cel
puţin îl include.
S-a arătat însă foarte bine că expresiile din cap.
5: „Aţi auzit că s-a spus" cât şi „S-a zis" nu corespund exact
expresiei „Este scris", pe care Isus o foloseşte deseori când apelează la
autoritatea Scripturii. De fapt, prin aceste expresii El le atrage atenţia nu
numai la ceea ce a spus Legea ci la interpretarea pe care i-o dădea învăţătorii
Legii şi pe care o propovăduiau poporului. În iudaism, Legea ocupa poziţia
supremă. În creştinism, locul acela este ocupat de Cristos Însuşi. În
evanghelia iudeo-creştină a lui Matei, Cristos rămâne autoritatea domninantă.
Este semnificativ faptul că aceasta este singura evanghelie care include
invitaţia Lui plină de graţie dar imperioasă: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi
şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră învăţaţi
de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru
sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoară"
(11:28-30).
BIBLIOGRAFIE
G. Bornkamm, G. Barth, H.J. Held, Tradition and
Interpretation in Matthew, 1963; W.D. Davies, The Setting of the Sermon
on the Mount, 1964; J.D. Kingsbury, Matthew, Structure, Christology,
Kingdom, 1975. Vezi de asemenea, comentariile de W.F. Albright şi C.S.
Mann, 1971; F.V. Filson, 1960; H.B. Green, 1975; D. Hill, 1972; E. Schweizer,
1976; R.V.G. Tasker, TNTC, 1961.
R.V.G.T.
Matia
MATIA. Cel care l-a înlocuit pe Iuda
Iscarioteanul, după ce acesta din urmă a ieşit din rândul Celor doisprezece
(Faptele Apostolilor 1:15-26). Faptul alegerii lui şi maniera în care a fost
ales au fost uneori considerate ca fiind nespirituale şi pripite,
pretinzându-se că Matia a luat locul care îi era hărăzit lui Pavel (vezi, de
ex. G. Campbell Morgan, Acts., 1924, ad. loc.), dar Luca nu ne lasă
deloc să înţelegem că acest punct de vedere ar fi corect: baza tragerii la
sorţi, cu precedentul ei în VT (cf 1 Samuel 14:41; *URIM ŞI TUMIM), a fost că
Dumnezeu l-a ales deja pe apostolul Său (v. 24), şi că era potrivit ca grupul
de bază al apostolilor să fie completat revărsarea Spiritului peste Biserică şi
peste prima ei propovăduire (*APOSTOL). Faptul că Matia a îndeplinit condiţiile
din v. 21-22, face ca afirmaţia lui Eusebius (EH, 1. 12), care spune că el era
unul dintre cei Şaptezeci, să fie verosimilă.
Despre cariera lui de mai târziu nu se cunoaşte
nimic. Numele lui a fost deseori confundat cu cel al lui Matei, o confuzie fără
îndoială încurajată de grupurile gnostice care au pretins că deţin scrieri
secrete de ale lui (Hippolytus, Filoz. 7. 8). Clement din Alexandria ştia
despre o carte care conţinea astfel de tradiţii (Strom. 2.9; 3.4; cf. 7.17).
Lui i-au fost atribuite şi alte scrieri apocrife.
Identificarea lui Matia cu Zacheu, care datează
dintr-o perioadă timpurie (Clement, Strom. 4.6) se poate datora de asemenea
faptului că el a fost confundat cu Matei, vameşul. Este greu să înţelegem
înlocuirea lui în Faptele Apostolilor 1 din versiunea Siriacă Veche cu
Tholomaeus.
Numele lui este probabil o prescurtare a numelui Matatia.
A.F.W.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu