mese
MESE.
I. Surse în afara Bibliei
Poate că cea mai veche scenă a unui banchet care
s-a păstrat vreodată a fost cea de pe un sigiliul cilindric din lapislazuli,
găsit în ruinele de la Ur din Mesopotamia. Acest obiect de artă antică care
acum se găseşte la Muzeul Universităţii din Philadelphia, datează de pe timpul
împărătesei Shub-ad (cca. 2600 î.Cr.). Acesta zugrăveşte un ospăţ la care
invitaţii împărăteşti stau pe nişte scăunele joase, sunt serviţi cu pocale de
vin de către servitori care poartă robe de lână. Un muzicant delectează
auditoriul cu ajutorul harfei în timp ce alţi servitori încearcă să răcorească
pe invitaţi în căldura toridă a Mesopotamiei, cu nişte evantaie.
Scene similare au mai fost păstrate de la artiştii
babilonieni de mai târziu, iar una dintre cele mai interesante este un
basorelief mare din Asiria. Regele Assurbanipal este zugrăvit stând la masă
împreună cu soţia lui, în grădina palatului regal de la Ninive. În timp ce
regele se lasă pe spate într-un fotoliu cu periniţe făcut special pentru
servitul mesei, el ridică un pocal cu vin şi-l duce la gură. Şi soţia lui este
reprezentată bând dintr-un pocal elegant, dar ea stă pe un scaun mic, care are
o treaptă mai joasă ca un sprijin pentru picioare. Ca şi în cazul sigiliului
din Ur, servitorii stau gata cu evantaiele să-i răcorească pe cei ce iau masa
şi să alunge insectele supărătoare. Basorelieful prezintă câteva instrumente
muzicale aşezate pe jos, alături de nişte ramuri de viţă şi nişte palmieri,
gata să fie întrebuinţate de cântăreţii de la curte.
Cel mai vechi meniu detailat pe care îl avem
păstrat se referă la un ospăţ dat de Assurnasirpal al II-lea, la inaugurarea
noului său palat de la Nimrud. La acest ospăţ au participat 69.574 de persoane
şi a durat 10 zile. Detaliile ne sunt date pe un monument care a fost ridicat
în 879 î.Cr. (vezi IBA, fig. 43).
II. Surse din Biblie
a. Mese la palate
Genul de eleganţă menţionată mai sus, caracteristică
Mesopotamiei antice, a fost cu mult întrecută de delicateţea şi experienţa care
caracteriza mesele împărăteşti din Egiptul antic. Picturile de pe pereţii
mormintelor şi ale altor clădiri ne-au furnizat dovezi remarcabile cu privire
la splendoarea unor sărbători cum ar fi banchetul zilei de naştere a faraonului
care a trăit în vremea lui Iosif (Geneza 40:20). La ocazii de genul acesta
invitaţii, cu peruci elegante şi parfumaţi, erau aşezaţi pe fotolii în faţa
unor mese joase. Meniul lor includea pasăre la frigare, vegetale, carne de vită
prăjită, mai multe sortimente de paste făinoase şi dulciuri. Băuturile mai
populare includeau bere care era fabricată din orz, şi vin. Imaginile de pe
pereţii mormintelor prezintă slujitori care aduc vase mari de vin şi care dau
invitaţilor tuburi de sticlă îndoite care erau introduse în vas. Invitaţii beau
până ajungeau în stare de ebrietate şi cădeau pe duşumea lângă fotoliile pe
care obişnuiau să stea la cină.
Obiceiurile legate de ospeţele persane din sec. al V-lea î.Cr. au fost păstrate în cartea Esterei, în care sunt păstrate cinci ocazii festive de genul acesta care au avut loc la Susa. Primul a fost un ospăţ „maraton" de 180 de zile dat de împărat în cinstea prinţilor mezi şi perşi (Estera 1:3 ş.urm.). Acesta a fost urmat de un ospăţ de şapte zile în grădinile împărăteşti, la care au fost invitaţi toţi demnitarii de la palat. Invitaţii erau protejaţi de lumina orbitoare a soarelui cu tende albastre, verzi şi albe, culorile regale ale Persiei, iar fotoliile în care se lua masa erau incrustate cu aur şi argint. Alte ospeţe menţionate au fost: unul pentru femeile de la palat (Estera 1:9), ospăţul nunţii împărătesei Estera (2:16-18), ospăţul dat de Ahaşveroş şi Haman la care s-a băut vin (5:4; 7:1-8) şi praznicul cunoscut sub numele de Purim (9:1-32).
Spre deosebire de acestea, mesele de la palatele
evreieşti au avut un caracter sobru până în zilele lui Solomon. Invitaţii şi
servitorii erau numeroşi şi în zilele lui Saul, iar refuzul de a onora o
invitaţie de a lua masa cu împăratul era suficientă pentru a stârni supărarea
acestuia (1 Samuel 20:6). Generozitatea lui David a fost arătată prin măsura pe
care a luat-o înaintea curţii împărăteşti cu privire la Mefiboşet, fiul
paralizat al lui Ionatan (2 Samuel 9:7). Solomon a urmat exemplul monarhilor
naţiunilor înconjurătoare în ce priveşte minuţiozitatea cu care erau pregătite
ospeţele şi splendoarea lor. A fost sugerat de către unii că probabil pe timp
de vară, Solomon servea masa în grădini ca cea descrisă în Cântarea Cântărilor.
În curtea împărătească de la Samaria, regina Izabela a ţinut 400 de proroci ai
Astarteelor şi 450 de proroci ai lui Baal (1 Împăraţi 18:19). Sărăcia Iudeii de
după exil stă într-un viu contrast cu masa pe care a dat-o guvernatorul Neemia.
El a hrănit 150 de evrei pe lângă ceilalţi invitaţi, iar pentru hrana zilnică a
acestora era necesar să se sacrifice zilnic şase oi, un bou şi numeroase
păsări, la care se adăugau fructe şi vin (Neemia 5:17-19).
b. Mesele lucrătorilor
Pentru lucrătorii din timpurile biblice, însă,
situaţia era foarte diferită. Ziua de lucru începea dis-de-dimineaţă, iar în
loc ca aceştia să aibă un dejun decent, ei îşi duceau la centură sau în nişte
vase nişte pâini mai mici, brânză de capră, smochine, măsline şi alte alimente
de felul acesta, pe care le mâncau în drum spre locul de muncă. Se pare că
egiptenii îşi aveau masa principală a zilei la amiază (Geneza 43:16), dar
lucrătorii evrei se mulţumeau în general cu o masă uşoară şi cu un timp de
odihnă (Rut 2:14). Abstinenţa de la această masă însemna post (Judecători
20:26; 1 Samuel 14:24). Cina, cea mai importantă masă a zilei, avea loc după ce
se termina lucrul zilei (Rut 3:7). O dată ce hrana era gătită, întreaga familie
lua masa împreună, la care participau şi invitaţii care se întâmpla să fie
prezenţi. La ocazii festive, exista obiceiul să se desfăşoare activităţi
distractive, şi acestea includeau ghicitorile (Judecători 14:12), muzica (Isaia
5:12) şi dansurile (Matei 14:6; Luca 15:25). În perioada patriarhală cei care
luau masa stăteau în grup pe jos (Geneza 18:8; 37:25), dar perioadele de mai
târziu s-a încetăţenit obiceiul de a se sta la masă (1 Împăraţi 13:20; Psalmul
23:5; Ezechiel 23:41) după moda egipteană, dar poate într-o poziţie
semi-înclinată pe spate (Estera 7:8).
c. Aşezarea la masă
În NT, se servea masa adesea pe o duşumea ce era la
un nivel mai înalt decât cea pe care stăteau în mod normal animalele domestice
şi animalele favorite de pe lângă casă (vezi Marcu 7:28). Fără excepţie,
musafirii se întindeau în fotolii care erau aranjate pe trei părţi ale unui
pătrat, în jurul unei mese joase. În mod normal, în fiecare canapea nu erau mai
mult de trei persoane, deşi uneori numărul lor era de patru sau de cinci.
Fiecare canapea era prevăzută cu perini pe care se sprijinea cotul stâng, iar
braţul drept rămânea liber, după moda greco-romană a zilei. Invitaţii se aşezau
în canapea în aşa fel încât fiecare îşi putea rezema capul pe pieptul celui
care se aşeza în spatele lui. Astfel el stătea culcat „pe sânul" vecinului
(Ioan 13:23; vezi Luca 16:22), o poziţie apropiată care facilita comunicarea
unor informaţii confidenţiale. Locul ce se bucura de cea mai mare onoare sau
„canapeaua de onoare" era prima canapea din dreapta servitorilor, luând ca
referinţă latura camerei pe unde intrau aceştia ca să servească masa.
Dimpotrivă, locul ce se bucura de cea mai puţină cinste, sau „odaia de
jos" era canapeaua din stânga servitorilor, exact vis-a-vis de de
„canapeaua de onoare". Cei trei invitaţi de pe fiecare canapea ocupau
locuri care erau numite: locul cel mai înalt, locul de mijloc şi locul cel mai
de jos (aceste denumiri referindu-se bineînţeles la onoarea care i se acorda
invitatului, n.tr.) -. Aceste denumiri au fost sugerate de faptul că un musafir
care stătea întins pe pieptul altuia părea întotdeauna să stea mai jos decât
cel din spatele lui. De aceea, locul cel mai râvnit (Matei 23:6) a fost, locul
cel mai înalt de pe canapeaua cea mai înaltă. Aceste cuvinte de „înalt" şi
„jos" nu se referă deloc la înălţimea fizică la care stăteau persoanele.
d. Meniul în sine
Masa principală a zilei era în general o activitate
relaxantă şi de bună dispoziţie. Cei ce luau masa îşi spălau întotdeauna
mâinile înainte de a se aşeza la masă, căci obiceiul era ca toţi să mănânce din
acelaşi blid. Acesta era un vas mare de lut, plin cu carne şi zarzavaturi, şi
era aşezat pe o masă în jurul căreia erau dispuse canapelele. VT ne vorbeşte
despre un singur caz când asupra mâncării care urma să fie mâncată se rosteşte
o binecuvântare (1 Samuel 9:13), dar NT menţionează mai multe ocazii când
Cristos rosteşte binecuvântarea înainte de a începe servitul mesei (Matei
15:36; Luca 9:16; Ioan 6:11).
Cu toate că, în general obiceiul era ca fiecare
mesean să-şi introducă mâna în blidul care era al tuturora (Matei 26:23), au
fost şi cazuri când fiecărui mesean i s-au servit porţii separate (Geneza
43:34; Rut 2:14; 1 Samuel 1:4:5). Fiindcă lipseau cuţitele şi furculiţele,
bucăţi mici de pâine erau ţinute între primele trei degete ale mâinii drepte ca
să absoarbă zeama şi sosul din blid (Ioan 13:26). Mai erau folosite şi nişte
tacâmuri în genul lingurilor pentru scoaterea bucăţilor de carne care erau duse
la gură sub forma unui sandwich. Dacă unul din cei aşezaţi la masă scotea o
bucată de carne delicioasă, era socotit ca un act de mare politeţe să o dea
altuia (Ioan 13:26). Când masa era gata, obiceiul era să se rostească încă
odată binecuvântarea, în coformitate cu porunca din Deuteronom 8:10, după care
mesenii îşi spălau mâinile pentru a doua oară.
Anumite cazuri din Biblie, cum ar fi cel al lui Rut
printre culegătorii de spice (Rut 2:14), cel al lui Elcana şi a celor două
soţii ale lui (1 Samuel 1:4-5) şi cel a fiilor şi al fiicelor lui Iov (Iov
1:4), ne fac să credem că femeile luau masa împreună cu bărbaţii. Dar întrucât
după toate probabilităţile pregătirea mesei şi servitul mesenilor cădeau în mod
obişnuit în seama femeilor din casă (Luca 10:40), fără îndoială că ele erau
forţate să ia masa într-un timp mai scurt şi nu atât de regulat.
O masă familială obişnuită nu conţinea mai mult de
un fel de mâncare, aşa încât după ce acesta a fost servit, persoana din familie
care a gătit mâncarea respectivă nu mai avea altceva de făcut. Ideea aceasta
explică poate motivul pentru care *Marta a fost mustrată (Luca 10:42), atunci
când Cristos spune: „Dar un singur lucru trebuieşte", sugerând că era
necesar un singur fel de mâncare. În timpurile VT, când mâncarea era adusă în
odaia de servire a mesei de către persoana care a gătit-o (1 Samuel 9:23),
capul familiei distribuia porţii diferite (1 Samuel 1:4), mărimea fiecăreia
putând să fie diferită în funcţie de preferinţa pe care acesta o avea pentru
anumiţi indivizi din grupul respectiv (Geneza 43:34; 1 Samuel 1:5).
e. Mese speciale
Ospeţele speciale prilejuite de sărbătorirea
zilelor de naştere, a căsătoriilor sau a prezenţei unui musafir respectabil
erau caracterizate printr-o ceremonie mai accentuată. Vizitatorii erau primiţi
de gazdă cu un sărut (Luca 7:45) iar pentru înviorarea lor li se punea la
dispoziţie un lighean cu apă pentru a-şi spăla picioarele (Luca 7:44). În
anumite cazuri, li se dădeau haine deosebite (Matei 22:11) şi erau împodobiţi
cu împletituri de flori (Isaia 28:1). În anumite ocazii festive, capul, barba
şi faţa iar uneori şi hainele erau parfumate şi unse cu diferite uleiuri
(Psalmul 23:5; Amos 6:6; Luca 7:38; Ioan 12:3). Banchetul în sine era condus de
o persoană special desemnată, care în NT era cunoscută ca
„administratorul" ospăţului (Ioan 2:8), căruia îi revenea sarcina de a
degusta diferitele sortimente de mâncare şi băutură, înainte ca acestea să fie
puse pe masă.
Musafirii erau aşezaţi la masă după rangul lor
(Geneza 43:33; 1 Samuel 9:22; Marcu 12:39; Luca 14:8; Ioan 13:23), şi deseori
li se serveau porţii separate de mâncare (1 Samuel 1:4-5; 2 Samuel 6:19; 1
Cronici 16:3). Invitaţii de onoare erau de obicei scoşi în evidenţă prin faptul
că li se oferea ori o porţie mai mare (Geneza 43:34) sau mai delicioasă (1
Samuel 9:24) decât li se oferea celorlalţi participanţi la banchet.
În zilele lui Pavel banchetul consta dintr-o masă
sofisticată care în general erau urmată de un simpozion sau de o discuţie
intelectual. Discursurile ţinute în asemenea ocazii durau până noaptea târziu,
şi atacau subiecte care puteau fi politice sau filozofice.
f. Participarea lui Isus la mese
NT ne vorbeşte despre mai multe cazuri când Isus a
fost invitat la cină. Ospăţul din Cana prilejuit de o nuntă (Ioan 2:1-11) a
fost o ocazie festivă pentru care s-au împărţit invitaţii din timp, ca şi în
cazul ospăţului din Pilda nunţii fiului de împărat (Matei 22:2-14). Ocazia în
care Matei a fost gazda unui ospăţ (Matei 9:10) a urmat modelul mai tipic al
meselor greco-romane din sec. I d.Cr. Isus S-a aşezat la masă împreună cu
ucenicii Lui, cu cu vameşii şi cu alţi invitaţi. Este posibil ca odaia în care
s-a ţinut ospăţul să fi fost deschisă spre stradă, aşa încât au fost puse nişte
draperii lângă intrare; astfel musafirii erau protejaţi într-o anumită măsură
de privirile curioase ale trecătorilor. După obiceiul zilei, însă, oamenii
priveau prin aceste draperii şi şuşoteau cu privire la cei prezenţi la ospăţ.
Acest obicei le-a dat fariseilor posibilitatea să se întrebe dacă era
cuviincios din partea lui Cristos să mănânce la masă cu vameşii şi cu păcătoşii
(Matei 9:11).
Cu o altă ocazie, într-o odaie de cină similară
(Luca 7:36-50), Isus a fost văzut de o femeie care trecea pe acolo şi ea s-a
întors cu un vas de alabastru din care a turnat mir mirositor pe picioarele lui
Cristos. Acţiunea ei a fost interpretată ca o îndeplinire a gestului de
ospitalitate pe care gazda a neglijat să-l facă faţă de musafir, cu toate că
acest gest cădea în sarcina gazdei. Se pare că a neglijat de asemenea să-i
ofere musafirului un lighean cu apă pentru a-şi spăla picioarele, neglijenţă
care constituia o încălcare gravă a regulilor de politeţe din acele zile. Masa
care i-a fost dată lui Isus în Ierihon de către Zacheu (Luca 19:6) a fost
probabil deosebit de bogată. Mult mai modeste au fost întrunirile familiale din
Betania (Luca 10:40; Ioan 12:2) şi masa de la Emaus care a fost întreruptă
înainte de a lua sfârşit (Luca 24:30-33) şi care a avut loc în prima zi după
învierea lui Isus. Ocazional Isus a neglijat spălarea tradiţională a mâinilor
înainte de masă, cu scopul de a-i învăţa pe oameni un principiu spiritual
important (Luca 11:37-42).
g. Mese în călătorie
Persoanele care călătoreau în alte părţi ale ţării
unde ospitalitatea celor cu care veneau în contact nu era un fapt sigur, purtau
de obicei cu ele un ulcior de lut cu apă (Geneza 21:14) şi mâncare cum ar fi
turte de smochine sau de stafide, pâine şi grâu prăjit. Problemele de care se
puteau lovi cei care „uitaseră să ia pâini" (Marcu 8:1-9,14) puteau fi
foarte serioase în anumite împrejurări.
III. Semnificaţia religioasă a meselor
a. Printre semiţi
Caracterul comun al unei mese a fost transmis şi în
sfera religioasă de către toate popoarele semite. Descoperirile arheologice de
la Ras Shamra (Ugarit) au scos în evidenţă caracterul predominant al acestor
mese în viaţa religioasă a Canaanului. În mod frecvent, inaugurarea templelor
lui Baal era urmată de ospeţe şi chefuri prelungite. La Sihem, ruinele unui
templu din timpul dinastiei Hicsoşilor dezvăluie existenţa unor săli pentru
ospeţele care urmau după desfăşurarea ritualurilor în cadrul cărora se aduceau
jertfe. Prin aceste mese evreii căutau atât să aibă părtăşie cu divinitatea,
cât şi să obţină iertare (*PAŞTE, *JERTFĂ, *PRAZNIC). Sângele şi grăsimea erau
partea lui Dumnezeu, în timp ce preoţii şi poporul îşi primeau fiecare partea care
le era destinată (Levitic 2:10; 7:6). Jertfele de genul acesta se desfăşurau cu
regularitate şi în perioada împăraţilor (1 Samuel 9:11-14, 25; 1 Cronici
29:21-22; 2 Cronici 7:8-10), dar erau lipsite de caracterul licenţios şi de
destrăbălarea care caracterizau mesele religioase ale canaaniţilor.
b. Printre creştini
Principala masă sacră a creştinilor era *Cina
Domnului, instituită de Cristos, chiar în ajunul răstignirii Sale (Marcu
14:22-25; Matei 26:26-29; Luca 22:14-20). În Biserica primară, sărbătoarea
Cinei Domnului era precedată în mod frecvent de agape, o masă comună care era
expresia dragostei frăţeşti ce exista între credincioşi. (*MESE DE DRAGOSTE;
*MÂNCARE).
BIBLIOGRAFIE
EBi, 3, 2989-3002; E.W. Heaton, Everyday Life in
Old Testament Times, 1956, p. 81 ş.urm.; A.C. Bouquet, Everyday Life in
New Testament Times, 1954, p. 69 ş.urm.
R.K.H.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu