mese

mese

  01:24    

---

MESE.

I. Surse în afara Bibliei

Poate că cea mai veche scenă a unui banchet care s-a păstrat vreodată a fost cea de pe un sigiliul cilindric din lapislazuli, găsit în ruinele de la Ur din Mesopotamia. Acest obiect de artă antică care acum se găseşte la Muzeul Universităţii din Philadelphia, datează de pe timpul împărătesei Shub-ad (cca. 2600 î.Cr.). Acesta zugrăveşte un ospăţ la care invitaţii împărăteşti stau pe nişte scăunele joase, sunt serviţi cu pocale de vin de către servitori care poartă robe de lână. Un muzicant delectează auditoriul cu ajutorul harfei în timp ce alţi servitori încearcă să răcorească pe invitaţi în căldura toridă a Mesopotamiei, cu nişte evantaie.

Scene similare au mai fost păstrate de la artiştii babilonieni de mai târziu, iar una dintre cele mai interesante este un basorelief mare din Asiria. Regele Assurbanipal este zugrăvit stând la masă împreună cu soţia lui, în grădina palatului regal de la Ninive. În timp ce regele se lasă pe spate într-un fotoliu cu periniţe făcut special pentru servitul mesei, el ridică un pocal cu vin şi-l duce la gură. Şi soţia lui este reprezentată bând dintr-un pocal elegant, dar ea stă pe un scaun mic, care are o treaptă mai joasă ca un sprijin pentru picioare. Ca şi în cazul sigiliului din Ur, servitorii stau gata cu evantaiele să-i răcorească pe cei ce iau masa şi să alunge insectele supărătoare. Basorelieful prezintă câteva instrumente muzicale aşezate pe jos, alături de nişte ramuri de viţă şi nişte palmieri, gata să fie întrebuinţate de cântăreţii de la curte.

Cel mai vechi meniu detailat pe care îl avem păstrat se referă la un ospăţ dat de Assurnasirpal al II-lea, la inaugurarea noului său palat de la Nimrud. La acest ospăţ au participat 69.574 de persoane şi a durat 10 zile. Detaliile ne sunt date pe un monument care a fost ridicat în 879 î.Cr. (vezi IBA, fig. 43).

II. Surse din Biblie

a. Mese la palate

Genul de eleganţă menţionată mai sus, caracteristică Mesopotamiei antice, a fost cu mult întrecută de delicateţea şi experienţa care caracteriza mesele împărăteşti din Egiptul antic. Picturile de pe pereţii mormintelor şi ale altor clădiri ne-au furnizat dovezi remarcabile cu privire la splendoarea unor sărbători cum ar fi banchetul zilei de naştere a faraonului care a trăit în vremea lui Iosif (Geneza 40:20). La ocazii de genul acesta invitaţii, cu peruci elegante şi parfumaţi, erau aşezaţi pe fotolii în faţa unor mese joase. Meniul lor includea pasăre la frigare, vegetale, carne de vită prăjită, mai multe sortimente de paste făinoase şi dulciuri. Băuturile mai populare includeau bere care era fabricată din orz, şi vin. Imaginile de pe pereţii mormintelor prezintă slujitori care aduc vase mari de vin şi care dau invitaţilor tuburi de sticlă îndoite care erau introduse în vas. Invitaţii beau până ajungeau în stare de ebrietate şi cădeau pe duşumea lângă fotoliile pe care obişnuiau să stea la cină.

Obiceiurile legate de ospeţele persane din sec. al V-lea î.Cr. au fost păstrate în cartea Esterei, în care sunt păstrate cinci ocazii festive de genul acesta care au avut loc la Susa. Primul a fost un ospăţ „maraton" de 180 de zile dat de împărat în cinstea prinţilor mezi şi perşi (Estera 1:3 ş.urm.). Acesta a fost urmat de un ospăţ de şapte zile în grădinile împărăteşti, la care au fost invitaţi toţi demnitarii de la palat. Invitaţii erau protejaţi de lumina orbitoare a soarelui cu tende albastre, verzi şi albe, culorile regale ale Persiei, iar fotoliile în care se lua masa erau incrustate cu aur şi argint. Alte ospeţe menţionate au fost: unul pentru femeile de la palat (Estera 1:9), ospăţul nunţii împărătesei Estera (2:16-18), ospăţul dat de Ahaşveroş şi Haman la care s-a băut vin (5:4; 7:1-8) şi praznicul cunoscut sub numele de Purim (9:1-32).

Spre deosebire de acestea, mesele de la palatele evreieşti au avut un caracter sobru până în zilele lui Solomon. Invitaţii şi servitorii erau numeroşi şi în zilele lui Saul, iar refuzul de a onora o invitaţie de a lua masa cu împăratul era suficientă pentru a stârni supărarea acestuia (1 Samuel 20:6). Generozitatea lui David a fost arătată prin măsura pe care a luat-o înaintea curţii împărăteşti cu privire la Mefiboşet, fiul paralizat al lui Ionatan (2 Samuel 9:7). Solomon a urmat exemplul monarhilor naţiunilor înconjurătoare în ce priveşte minuţiozitatea cu care erau pregătite ospeţele şi splendoarea lor. A fost sugerat de către unii că probabil pe timp de vară, Solomon servea masa în grădini ca cea descrisă în Cântarea Cântărilor. În curtea împărătească de la Samaria, regina Izabela a ţinut 400 de proroci ai Astarteelor şi 450 de proroci ai lui Baal (1 Împăraţi 18:19). Sărăcia Iudeii de după exil stă într-un viu contrast cu masa pe care a dat-o guvernatorul Neemia. El a hrănit 150 de evrei pe lângă ceilalţi invitaţi, iar pentru hrana zilnică a acestora era necesar să se sacrifice zilnic şase oi, un bou şi numeroase păsări, la care se adăugau fructe şi vin (Neemia 5:17-19).

b. Mesele lucrătorilor

Pentru lucrătorii din timpurile biblice, însă, situaţia era foarte diferită. Ziua de lucru începea dis-de-dimineaţă, iar în loc ca aceştia să aibă un dejun decent, ei îşi duceau la centură sau în nişte vase nişte pâini mai mici, brânză de capră, smochine, măsline şi alte alimente de felul acesta, pe care le mâncau în drum spre locul de muncă. Se pare că egiptenii îşi aveau masa principală a zilei la amiază (Geneza 43:16), dar lucrătorii evrei se mulţumeau în general cu o masă uşoară şi cu un timp de odihnă (Rut 2:14). Abstinenţa de la această masă însemna post (Judecători 20:26; 1 Samuel 14:24). Cina, cea mai importantă masă a zilei, avea loc după ce se termina lucrul zilei (Rut 3:7). O dată ce hrana era gătită, întreaga familie lua masa împreună, la care participau şi invitaţii care se întâmpla să fie prezenţi. La ocazii festive, exista obiceiul să se desfăşoare activităţi distractive, şi acestea includeau ghicitorile (Judecători 14:12), muzica (Isaia 5:12) şi dansurile (Matei 14:6; Luca 15:25). În perioada patriarhală cei care luau masa stăteau în grup pe jos (Geneza 18:8; 37:25), dar perioadele de mai târziu s-a încetăţenit obiceiul de a se sta la masă (1 Împăraţi 13:20; Psalmul 23:5; Ezechiel 23:41) după moda egipteană, dar poate într-o poziţie semi-înclinată pe spate (Estera 7:8).

c. Aşezarea la masă

În NT, se servea masa adesea pe o duşumea ce era la un nivel mai înalt decât cea pe care stăteau în mod normal animalele domestice şi animalele favorite de pe lângă casă (vezi Marcu 7:28). Fără excepţie, musafirii se întindeau în fotolii care erau aranjate pe trei părţi ale unui pătrat, în jurul unei mese joase. În mod normal, în fiecare canapea nu erau mai mult de trei persoane, deşi uneori numărul lor era de patru sau de cinci. Fiecare canapea era prevăzută cu perini pe care se sprijinea cotul stâng, iar braţul drept rămânea liber, după moda greco-romană a zilei. Invitaţii se aşezau în canapea în aşa fel încât fiecare îşi putea rezema capul pe pieptul celui care se aşeza în spatele lui. Astfel el stătea culcat „pe sânul" vecinului (Ioan 13:23; vezi Luca 16:22), o poziţie apropiată care facilita comunicarea unor informaţii confidenţiale. Locul ce se bucura de cea mai mare onoare sau „canapeaua de onoare" era prima canapea din dreapta servitorilor, luând ca referinţă latura camerei pe unde intrau aceştia ca să servească masa. Dimpotrivă, locul ce se bucura de cea mai puţină cinste, sau „odaia de jos" era canapeaua din stânga servitorilor, exact vis-a-vis de de „canapeaua de onoare". Cei trei invitaţi de pe fiecare canapea ocupau locuri care erau numite: locul cel mai înalt, locul de mijloc şi locul cel mai de jos (aceste denumiri referindu-se bineînţeles la onoarea care i se acorda invitatului, n.tr.) -. Aceste denumiri au fost sugerate de faptul că un musafir care stătea întins pe pieptul altuia părea întotdeauna să stea mai jos decât cel din spatele lui. De aceea, locul cel mai râvnit (Matei 23:6) a fost, locul cel mai înalt de pe canapeaua cea mai înaltă. Aceste cuvinte de „înalt" şi „jos" nu se referă deloc la înălţimea fizică la care stăteau persoanele.

d. Meniul în sine

Masa principală a zilei era în general o activitate relaxantă şi de bună dispoziţie. Cei ce luau masa îşi spălau întotdeauna mâinile înainte de a se aşeza la masă, căci obiceiul era ca toţi să mănânce din acelaşi blid. Acesta era un vas mare de lut, plin cu carne şi zarzavaturi, şi era aşezat pe o masă în jurul căreia erau dispuse canapelele. VT ne vorbeşte despre un singur caz când asupra mâncării care urma să fie mâncată se rosteşte o binecuvântare (1 Samuel 9:13), dar NT menţionează mai multe ocazii când Cristos rosteşte binecuvântarea înainte de a începe servitul mesei (Matei 15:36; Luca 9:16; Ioan 6:11).

Cu toate că, în general obiceiul era ca fiecare mesean să-şi introducă mâna în blidul care era al tuturora (Matei 26:23), au fost şi cazuri când fiecărui mesean i s-au servit porţii separate (Geneza 43:34; Rut 2:14; 1 Samuel 1:4:5). Fiindcă lipseau cuţitele şi furculiţele, bucăţi mici de pâine erau ţinute între primele trei degete ale mâinii drepte ca să absoarbă zeama şi sosul din blid (Ioan 13:26). Mai erau folosite şi nişte tacâmuri în genul lingurilor pentru scoaterea bucăţilor de carne care erau duse la gură sub forma unui sandwich. Dacă unul din cei aşezaţi la masă scotea o bucată de carne delicioasă, era socotit ca un act de mare politeţe să o dea altuia (Ioan 13:26). Când masa era gata, obiceiul era să se rostească încă odată binecuvântarea, în coformitate cu porunca din Deuteronom 8:10, după care mesenii îşi spălau mâinile pentru a doua oară.

Anumite cazuri din Biblie, cum ar fi cel al lui Rut printre culegătorii de spice (Rut 2:14), cel al lui Elcana şi a celor două soţii ale lui (1 Samuel 1:4-5) şi cel a fiilor şi al fiicelor lui Iov (Iov 1:4), ne fac să credem că femeile luau masa împreună cu bărbaţii. Dar întrucât după toate probabilităţile pregătirea mesei şi servitul mesenilor cădeau în mod obişnuit în seama femeilor din casă (Luca 10:40), fără îndoială că ele erau forţate să ia masa într-un timp mai scurt şi nu atât de regulat.

O masă familială obişnuită nu conţinea mai mult de un fel de mâncare, aşa încât după ce acesta a fost servit, persoana din familie care a gătit mâncarea respectivă nu mai avea altceva de făcut. Ideea aceasta explică poate motivul pentru care *Marta a fost mustrată (Luca 10:42), atunci când Cristos spune: „Dar un singur lucru trebuieşte", sugerând că era necesar un singur fel de mâncare. În timpurile VT, când mâncarea era adusă în odaia de servire a mesei de către persoana care a gătit-o (1 Samuel 9:23), capul familiei distribuia porţii diferite (1 Samuel 1:4), mărimea fiecăreia putând să fie diferită în funcţie de preferinţa pe care acesta o avea pentru anumiţi indivizi din grupul respectiv (Geneza 43:34; 1 Samuel 1:5).

e. Mese speciale

Ospeţele speciale prilejuite de sărbătorirea zilelor de naştere, a căsătoriilor sau a prezenţei unui musafir respectabil erau caracterizate printr-o ceremonie mai accentuată. Vizitatorii erau primiţi de gazdă cu un sărut (Luca 7:45) iar pentru înviorarea lor li se punea la dispoziţie un lighean cu apă pentru a-şi spăla picioarele (Luca 7:44). În anumite cazuri, li se dădeau haine deosebite (Matei 22:11) şi erau împodobiţi cu împletituri de flori (Isaia 28:1). În anumite ocazii festive, capul, barba şi faţa iar uneori şi hainele erau parfumate şi unse cu diferite uleiuri (Psalmul 23:5; Amos 6:6; Luca 7:38; Ioan 12:3). Banchetul în sine era condus de o persoană special desemnată, care în NT era cunoscută ca „administratorul" ospăţului (Ioan 2:8), căruia îi revenea sarcina de a degusta diferitele sortimente de mâncare şi băutură, înainte ca acestea să fie puse pe masă.

Musafirii erau aşezaţi la masă după rangul lor (Geneza 43:33; 1 Samuel 9:22; Marcu 12:39; Luca 14:8; Ioan 13:23), şi deseori li se serveau porţii separate de mâncare (1 Samuel 1:4-5; 2 Samuel 6:19; 1 Cronici 16:3). Invitaţii de onoare erau de obicei scoşi în evidenţă prin faptul că li se oferea ori o porţie mai mare (Geneza 43:34) sau mai delicioasă (1 Samuel 9:24) decât li se oferea celorlalţi participanţi la banchet.

În zilele lui Pavel banchetul consta dintr-o masă sofisticată care în general erau urmată de un simpozion sau de o discuţie intelectual. Discursurile ţinute în asemenea ocazii durau până noaptea târziu, şi atacau subiecte care puteau fi politice sau filozofice.

f. Participarea lui Isus la mese

NT ne vorbeşte despre mai multe cazuri când Isus a fost invitat la cină. Ospăţul din Cana prilejuit de o nuntă (Ioan 2:1-11) a fost o ocazie festivă pentru care s-au împărţit invitaţii din timp, ca şi în cazul ospăţului din Pilda nunţii fiului de împărat (Matei 22:2-14). Ocazia în care Matei a fost gazda unui ospăţ (Matei 9:10) a urmat modelul mai tipic al meselor greco-romane din sec. I d.Cr. Isus S-a aşezat la masă împreună cu ucenicii Lui, cu cu vameşii şi cu alţi invitaţi. Este posibil ca odaia în care s-a ţinut ospăţul să fi fost deschisă spre stradă, aşa încât au fost puse nişte draperii lângă intrare; astfel musafirii erau protejaţi într-o anumită măsură de privirile curioase ale trecătorilor. După obiceiul zilei, însă, oamenii priveau prin aceste draperii şi şuşoteau cu privire la cei prezenţi la ospăţ. Acest obicei le-a dat fariseilor posibilitatea să se întrebe dacă era cuviincios din partea lui Cristos să mănânce la masă cu vameşii şi cu păcătoşii (Matei 9:11).

Cu o altă ocazie, într-o odaie de cină similară (Luca 7:36-50), Isus a fost văzut de o femeie care trecea pe acolo şi ea s-a întors cu un vas de alabastru din care a turnat mir mirositor pe picioarele lui Cristos. Acţiunea ei a fost interpretată ca o îndeplinire a gestului de ospitalitate pe care gazda a neglijat să-l facă faţă de musafir, cu toate că acest gest cădea în sarcina gazdei. Se pare că a neglijat de asemenea să-i ofere musafirului un lighean cu apă pentru a-şi spăla picioarele, neglijenţă care constituia o încălcare gravă a regulilor de politeţe din acele zile. Masa care i-a fost dată lui Isus în Ierihon de către Zacheu (Luca 19:6) a fost probabil deosebit de bogată. Mult mai modeste au fost întrunirile familiale din Betania (Luca 10:40; Ioan 12:2) şi masa de la Emaus care a fost întreruptă înainte de a lua sfârşit (Luca 24:30-33) şi care a avut loc în prima zi după învierea lui Isus. Ocazional Isus a neglijat spălarea tradiţională a mâinilor înainte de masă, cu scopul de a-i învăţa pe oameni un principiu spiritual important (Luca 11:37-42).

g. Mese în călătorie

Persoanele care călătoreau în alte părţi ale ţării unde ospitalitatea celor cu care veneau în contact nu era un fapt sigur, purtau de obicei cu ele un ulcior de lut cu apă (Geneza 21:14) şi mâncare cum ar fi turte de smochine sau de stafide, pâine şi grâu prăjit. Problemele de care se puteau lovi cei care „uitaseră să ia pâini" (Marcu 8:1-9,14) puteau fi foarte serioase în anumite împrejurări.

III. Semnificaţia religioasă a meselor

a. Printre semiţi

Caracterul comun al unei mese a fost transmis şi în sfera religioasă de către toate popoarele semite. Descoperirile arheologice de la Ras Shamra (Ugarit) au scos în evidenţă caracterul predominant al acestor mese în viaţa religioasă a Canaanului. În mod frecvent, inaugurarea templelor lui Baal era urmată de ospeţe şi chefuri prelungite. La Sihem, ruinele unui templu din timpul dinastiei Hicsoşilor dezvăluie existenţa unor săli pentru ospeţele care urmau după desfăşurarea ritualurilor în cadrul cărora se aduceau jertfe. Prin aceste mese evreii căutau atât să aibă părtăşie cu divinitatea, cât şi să obţină iertare (*PAŞTE, *JERTFĂ, *PRAZNIC). Sângele şi grăsimea erau partea lui Dumnezeu, în timp ce preoţii şi poporul îşi primeau fiecare partea care le era destinată (Levitic 2:10; 7:6). Jertfele de genul acesta se desfăşurau cu regularitate şi în perioada împăraţilor (1 Samuel 9:11-14, 25; 1 Cronici 29:21-22; 2 Cronici 7:8-10), dar erau lipsite de caracterul licenţios şi de destrăbălarea care caracterizau mesele religioase ale canaaniţilor.

b. Printre creştini

Principala masă sacră a creştinilor era *Cina Domnului, instituită de Cristos, chiar în ajunul răstignirii Sale (Marcu 14:22-25; Matei 26:26-29; Luca 22:14-20). În Biserica primară, sărbătoarea Cinei Domnului era precedată în mod frecvent de agape, o masă comună care era expresia dragostei frăţeşti ce exista între credincioşi. (*MESE DE DRAGOSTE; *MÂNCARE).

BIBLIOGRAFIE

EBi, 3, 2989-3002; E.W. Heaton, Everyday Life in Old Testament Times, 1956, p. 81 ş.urm.; A.C. Bouquet, Everyday Life in New Testament Times, 1954, p. 69 ş.urm.

R.K.H.