minciună
MINCIUNĂ (în ebr. seqer,
„falsitate", „amăgire"; (kazab), „minciună" sau „lucru
amăgitor"; în gr. pseudos şi cuvintele înrudite). În esenţă, o
minciună este o afirmare a unor lucruri despre care se ştie că sunt false, cu
scopul de a induce în eroare pe cineva (Judecători 16:10, 13). Scriitorii
biblici au condamnat sever formele grave de minciună, de ex. acelea care aveau
ca scop săvârşirea unei fraude (Levitic 6:2-3) sau cele care atrăgeau după ele
o condamnare greşită (Deuteronom 19:15) şi mărturia prorocilor falşi (Ieremia
14:14). Minciunile pot fi exprimate prin cuvinte (Proverbe 6:19), prin modul de
viaţă (Psalmul 62:9), prin eroare (2 Tesaloniceni 2:11), sau printr-o formă
falsă a religiei (Romani 1:25). Prorocii au privit minciuna ca pe o expresie
specifică a principiului răului (Osea 12:1). Minciuna a fost interzisă,
întrucât pentru conştiinţa morală lui Israel ea era ceva vrednic de aversiune
(Proverbe 19:22), datorită efectelor ei antisociale (Proverbe 26:28), şi, mai
presus de toate, întrucât era incompatibilă cu natura divină (Numeri 23:19).
Isus a declarat că Satana este tatăl minciunilor (Ioan 8:44). Orice falsitate
este interzisă în comunitatea creştină (Coloseni 3:9).
Minţirea este caracterizată în diferite moduri:
răspunsul evaziv al lui Cain (Geneza 4:9), falsitatea intenţionată a lui Iacov
(Geneza 27:19), interpretarea greşită a lui Ghehazi cu privire la stăpânul lui
(2 Împăraţi 5:21-27) şi înşelarea practicată de Anania şi Safira (Faptele
Apostolilor 5:1-10). Minciuna este păcatul lui Anticrist (1 Ioan 2:22) şi toţi
cei ce fac din minciună un obicei îşi pierd mântuirea eternă (Apocalipsa
21:27). 1 Samuel 16:2 nu justifică minciuna oportună. Mai degrabă, Dumnezeu a
sugerat un motiv pretins pentru vizita lui Samuel la Betleem şi prorocul nu a
fost obligat să divulge scopul real pe care l-a avut. Din nou, 1 Împăraţi
22:20-23 implică faptul că Dumnezeu a permis un subterfugiu ca judecata Lui
dreaptă să-i fie aplicată lui Ahab. În pasaje cum este Geneza 12:10-20, este
clar că amăgirea nu este îngăduită şi nici consemnată ca un exemplu demn de
urmat. (*ADEVĂR.)
BIBLIOGRAFIE
John Murray, Principles of Conduct, 1957,
cap. 6; HDB, 3; H. Conzelmann, TDNT 9, p. 594-603; U. Becker, H. G. Link,
NIDNTT 2, p. 467-474.
A.F.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu