Plângerile lui Ieremia
PLÂNGERILE LUI IEREMIA. În Biblia
ebraică, cartea Plângerilor lui Ieremia (numită ‘ka, prin o interjecţie
caracteristică corespunzătoare lui „au!" din limba română; cf. 1:1; 2:1;
4:1) se numără printre cele cinci suluri, întrucât este citită în a noua zi a
luni Ab, în ziua plângeri pentru dărâmarea Templului. Versiunile englezeşti ţin
cont de LXX (threnoi, „tânguire" sau „lamentaţie"), iar Vulg.
(unde apare subtitlul Lamentationes) copiază LXX în sensul că plasează
cartea aceasta după cartea prorocului Ieremia.
I. Conţinutul şi structura literară
Primele patru capitole sunt poeme în formă de
acrostih, fiecare conţinând şaizeci şi şase de versuri, cu excepţia cap. 4 care
are patruzeci şi patru. Este demn de remarcat faptul că în capitolul 3 fiecare
din cele douăzeci şi două de litere ale alfabetului ebr. este folosită ca
început pentru trei versuri succesive. Unul dintre scopurile acrostihului este
acela de a ajuta la memorizare. Dar într-o colecţie de acrostihuri, şablonul
alfabetic nu ne ajută să ne amintim din ce capitol face parte un anumit verset
ce începe cu o anumită literă. Cugetând deci cu atenţie, acest stil deosebit de
artificial pare să aibă un alt scop: „acela de a încuraja desăvârşirea în
exprimarea mâhnirii, în mărturisirea păcatului şi în insuflarea unei
nădejdi" (N.K. Gottwald, Studies in the Book of Lamentations, 1954,
p. 28). Acrostihul atrage atenţia ochiului, nu a urechii şi transmite mai
degrabă o idee decât un sentiment. Gottwald a pus accentul pe rolul purificator
al unui acrostih: „acela de a efectua o curăţire completă a conştiinţei
printr-o mărturisire totală a păcatului" (op. cit., p. 30). Cu toate că
pune frâu spontaneităţii, acrostihul dă o demnitate calculată şi distinsă
mâhnirii care, altfel, s-ar fi putut dezlănţui.
Ritmul ca de cântec funebru al cap. 1-4 conferă un
sentiment de mâhnire. Caracteristic elegiilor ebr. (de ex. 2 Samuel 1:19
ş.urm.; Amos 5:2), acest ritm qina transmite mesajul prin versuri
scurte, întretăiate de suspine. Un artificiu important în poezia qina
este contrastul dramatic în care starea de mai înainte a celui decedat sau a
celui care a suferit pierderea este descrisă în termeni sumbri, pentru a
accentua atmosfera de tragedie (de ex. 1:1; 4:1-2; cf. 2 Samuel 1:19, 23).
Cu toate că este scris în ritmul qina, cap.
3 este o lamentaţie personală şi nu un cântec funerar (cf. Psalmul 7; 22;
etc.), conţinând elemente caracteristice acestei categorii: o descriere
metaforică a suferinţei (3:1-18) şi o afirmare a faptului că Dumnezeu va
răspunde dorinţei celui care îl imploră (3:19-66), punctul culminant al cărţii.
Cu toate că forma scrierii pare a avea de a face cu situaţia unui singur
individ, intenţia ei este aceea de a se adresa unei naţiuni: autorul vorbeşte
naţiunii. Cap. 5 care nu are nici forma unui acrostih şi nici ritmul qina,
se aseamănă din punct de vedere formal cu psalmii de tânguire colectivă (de ex.
Psalmul 44; 80).
II. Autorul şi data scrierii
Cu toate că este o scriere anonimă, cartea
Plângerilor i-a fost atribuită lui Ieremia de LXX, Vulg. şi de tradiţia iudaică
(Targumele la Ieremia 1:1; Talmud, Baba Bathra 15a), probabil pe baza
celor scrise în 2 Cronici 35:25.
Dovezile care sprijină ideea că Ieremia este
autorul sunt tot atât de convingătoare ca şi cele ce neagă acest fapt. S.R. Driver
şi E.J. Young se folosesc de aceleaşi dovezi şi ajung la concluzii diferite,
Young fiind pro iar Driver contra. Argumentele principale care vin în sprijinul
punctului de vedere tradiţional sunt similaritatea de temperament dintre
Plângeri şi cartea lui Ieremia, acordul lor în ideea că nimicirea Ierusalimului
este o consecinţă a judecăţii lui Dumnezeu, şi anumite paralele stilistice.
Împotriva acestor argumente se poate pune în discuţie variaţia în ordinea
alfabetică a poemelor sub formă de acrostih (cap. 1, s,’, p; cap. 2-4, s, p,’),
care s-ar putea să fie un indiciu că avem de a face cu mai mulţi autori, că
avem de a face cu conflicte de opinii, cum ar fi aparenta dependenţă a
autorului de Egipt (cf. 4:17 cu Ieremia 37:5-10) sau sprijinul pe care l-a acordat
împăratului Zedechia (comp. 4:20 cu Ieremia 24:8-10) şi contrastul dintre
spontaneitatea lui Ieremia şi acrostihurile stilizate din cartea Plângerilor
(vezi S.R. Driver, LOT, p. 462-464, pentru detalii cu privire la diferitele
argumente).
Încercările de a atribui primele patru poeme unor
perioade diferite şi unor autori diferiţi s-au dovedit, în general, prea
subiective ca să fie acceptate pe scară largă. Aceste capitole par să fie opera
unui martor ocular al calamităţii care s-a abătut asupra Ierusalimului (cca.
587 î.Cr.), care şi-a scris impresiile pe când erau încă proaspete. Capitolul 5
poate proveni dintr-o perioadă puţin mai târzie, când chinul sufletesc de pe
urma catastrofei care a avut loc a făcut loc suferinţei prelungite cauzată de
captivitate. Nici o parte a cărţii nu reclamă o datare mai târziu de
reîntoarcerea care a avut loc în 538 î.Cr.
III. Mesaje şi semnificaţia cărţii
Plângerile nu este nicidecum o lucrare pur
teologică. Analiza pe care a făcut-o Gottwald este convingătoare în punctele ei
principale, dacă nu în toate detaliile (op. cit. p. 47-110). Găsind tema
centrală a cărţii în reversul tragic, între contrastul dintre trecutul glorios
şi degradarea prezentă, el prezintă teologia cărţii sub aspectul nenorocirii şi
al speranţei.
Prorocii au anunţat nenorocirea care urma să vină
peste Iuda, convinşi că Dumnezeu care este drept, va acţiona în istorie pentru
a pedepsi păcatele poporului Său. Cartea Plângerile continuă această subliniere
profetică, văzând în cenuşa Ierusalimului o manifestare a dreptăţii lui
Dumnezeu (1:18). Nimicirea cetăţii nu este o coincidenţă bizară; ea este un
rezultat logic şi inevitabil al sfidării Legii lui Dumnezeu. Chiar şi acolo
unde Dumnezeu este ocărât pentru severitatea Lui (de ex. în cap. 2), sentimentul
profund de vinovăţie care străbate întreaga carte este evident (2:14; cf. 1:5,
8-9,18,22; 3:40; 42; 4:13,22; 5:7). Sentimentul de tragedie este amplificat de
recunoaşterea faptului că a fost inevitabil. Tabloul în mai multe ipostaze al
mâniei lui Dumnezeu (de ex. 1:12 ş.urm.; 2:1-9, 20-22; 3:1-18; 4:6,11) face ca
această carte să fie o sursă de bază pentru orice studiu al acestui aspect al
naturii lui Dumnezeu.
Starea lui Iuda este disperată dar nu fără de
nădejde. Cu toate că aspectele nădejdii acestui popor nu sunt conturate cu
precizie, motivaţia nădejdii lui este prezentată clar: credincioşia lui
Dumnezeu care îşi respectă legământul (3:19-39). Un lucru era ca prorocii să
prevestească zile mai bune înainte de a veni nenorocirea; însă era cu totul altceva
ca prorocul să vorbească despre această nădejde în mijlocul unei situaţii
înfricoşătoare. Faptul că recunoaşte rolul disciplinar al suferinţei şi relaţia
dintre suferinţă şi bunătatea lui Dumnezeu (3:25-30) este o mărturie vie a
profunzimii sale profetice.
Cartea Plângerilor este un loc de întâlnire a trei
mari direcţii din gândirea ebraică: prorocia, ritualul şi filozofia. Influenţa
preoţească este evidentă în formele liturgice ale poemelor. Meditaţia
filozofică este subliniată prin voinţa de a contempla tainele felului în care
lucrează Dumnezeu cu oamenii, în special în ceea ce priveşte problema
dintotdeauna a suferinţei.
BIBLIOGRAFIE
I. Bertan, The Five Scrolls, 1950; H.L.
Ellison, Men Spake from God, 1958, p. 149-154; Max Haller, Die fünf
Megilloth, J.C.B. Mohr, 1940; T.J. Meek, Lamentations în IB; T.H.
Robinson, The Poetry of the Old Testament, 1947, p. 205-216; N.K.
Gottwald, Studies in the Book of Lamentations, 1954; B. Albrektson, Studies
in the Text and Theology of the Book of Lamentations, 1963; R. Gordis, The
Song of Songs and Lamentations, TOTC, 1973; D.R. Hillers, Lamentations
în AB, 1972; W. Rudolph, în KAT, 1962.
D.A.H.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu