pocăinţă
POCĂINŢĂ. În VT există două cuvinte care
sunt traduse în mod constant cu „pocăinţă" sau cu un echivalent - naham
(„a-i părea rău", „a se răzgândi") şi sub (cu sensul de „a se
întoarce înapoi, a se reîntoarce").
Termenul naham este folosit nu prea des
referitor la om (Exod 13:17; Iov 42:6; Ieremia 8:6; 31:19), dar în mod obişnuit
cu privire la Dumnezeu, atunci când se spune că lui Dumnezeu „îi pare rău de
răul" pe care şi l-a propus să-l trimită sau să-l iniţieze. Acest fel de
vorbire provine din felul în care Israel înţelegea atitudinea lui Dumnezeu faţă
de oameni, în contextul relaţiilor personale. Desigur, limbajul nu implică
nimic instabil sau arbitrar din partea lui Dumnezeu, ci simplul fapt că relaţia
dintre El şi popor a suferit modificări. Concret, când omul se îndepărtează în
mod voit de direcţia pe care i-a trasat-o Dumnezeu şi nu se mai lasă în grija
lui Dumnezeu, ajunge să afle că Dumnezeu îl lase să suporte consecinţele, ceea
ce pentru el va înseamnă şi mai mult rău (Geneza 6:6 ş.urm.; 1 Samuel 15:11,
35; 2 Samuel 24:16; Ieremia 18:10). Dar oricine se pocăieşte, chiar şi în
ceasul al unsprezecelea, cine se întoarce la Dumnezeu, găseşte un Dumnezeu al
îndurării şi al dragostei, nu un Dumnezeu al judecăţii (Ieremia 18:8; 26:3, 13,
19; Iona 3:9 ş.urm.; importanţa unui mijlocitor, gata să stea între Dumnezeu şi
popor, în beneficiul poporului, este subliniată în Exod 32:12-14 şi Amos
7:3,6). Cu toate că nu putem pune la îndoială fermitatea cu care va judeca
Dumnezeu păcatul (Numeri 23:19; 1 Samuel 15:29; Psalmul 110:4; Ieremia 4:28;
Ezechiel 24:14; Zaharia 8:14), El S-a revelat pe Sine de mai multe ori, însă ca
un Dumnezeu plin de îndurare, credincios poporului Său chiar şi atunci când
acesta este necredincios - cu alte cuvinte un Dumnezeu, „care Se căieşte de
răul ce Şi l-a pus în gând să-l facă" (Exod 32:14; Deuteronom 32:36;
Judecători 2:18; 1 Cronici 21:15; Psalmul 106:45; 135:14; Ieremia 42:10; Ioel
2:13 ş.urm.; Iona 4:2).
Chemarea la pocăinţă a omului este o chemare de a
se întoarce (sub) la starea de dependenţă de Dumnezeu (atât ca şi
creatură a lui Dumnezeu cât şi ca parte a unui legământ). Chemări de genul
acesta sunt frecvente, în special la prorocii dinainte de exil. În Amos 4:6-11,
prorocul arată clar că răul pe care Dumnezeu plănuieşte să-l trimită ca o
consecinţă a păcatului lui Israel nu porneşte din răutate sau dintr-o dorinţă
de răzbunare ci, menirea lui este mai curând să-l ducă pe Israel la pocăinţă.
Cel care comite răul dă peste şi mai mult rău pe care i-l scoate în cale
Dumnezeu. Dar cel care se pocăieşte de răul lui găseşte un Dumnezeu care să
căieşte de răul pe care a vrut să-l trimită. Una dintre pledoariile pentru
pocăinţă exprimate cu cea mai mare elocinţă le găsim în Osea 6:1-3 şi 14:1-2 -
o pledoarie care alternează cu speranţă şi disperare (3:5; 5:4,7:10), pasajul
din 11:1-11 fiind deosebit de mişcător. Tot atât de mişcătoare sunt speranţele
lui Isaia exprimate prin numele pe care l-a dat fiului său, Şear-Iaşub, („o
rămăşiţă se va întoarce", 7:3; vezi, de asemenea, 10:21 ş.urm.; 30:15; cf.
19:22) şi cererile lui Ieremia (3:1-4-:4; 8:4-7; 14:1-22; 15:15-21), ambele
amestecate cu preziceri şi disperare (Isaia 6:10; 9:13; Ieremia 13:23).
Alte expresii puternice sunt Deuteronom 30:1-10; 1
Împăraţi 8:33-40,46-53; 2 Cronici 7:14; Isaia 55:6-7; Ezechiel 18:21-24, 30-32;
33:11-16; Ioel 2:12-14. Vezi de asemenea, în special 1 Samuel 7:3; 2 Împăraţi
17:13; 2 Cronici 15:4; 30:6-9; Neemia 1:9; Psalmul 78:34; Ezechiel 14:6; Daniel
9:3; Zaharia 1:3 ş.urm.; Maleahi 3:7. Exemplul clasic de pocăinţă a unei
naţiuni a fost cazul când Iosua a condus poporul la pocăinţă (2 Împăraţi 22-23;
2 Cronici 34-35).
În NT, cuvintele traduse prin „a se pocăi" sunt metanoeo şi metamelomai. În gr. aceste două cuvinte înseamnă în general „a se răzgândi", deci „a regreta, a-i părea rău" (adică, cu privire la punctul de vedere împărtăşit mai înainte). Această notă de părere de rău este prezentă în pilda vameşului (Luca 18:13), probabil în Matei 21:29, 32; 27:3 şi Luca 17:4 („îmi pare rău") şi cel mai explicit în 2 Corinteni 7:8-10. Dar felul în care NT foloseşte cuvintele este mult mai influenţat de termenul sub din VT; adică, pocăinţa nu este numai un sentiment de părere de rău, sau o răzgândire a cuiva, ci o întoarcere înapoi, o schimbare radicală a motivaţiei de bază şi a direcţiei vieţii unui om. De aceea cea mai bună traducere a verbului metanoeo este deseori „a converti", adică „a se întoarce îndărăt" (*CONVERTIRE). De asemenea, traducerea aceasta ne ajută să explicăm de ce Ioan Botezătorul a cerut *botezul ca o expresie a acestei pocăinţe nu numai pentru păcătoşii pe care-i cunoşteau toţi, ci şi pentru iudeii „neprihăniţi" - botezul ca un act decisiv de întoarcere de la modul vechi de trai şi de bizuire pe îndurarea Celui care urma să vină (Matei 3:2,11; Marcu 1:4; Luca 3:3, 8; Faptele Apostolilor 13:24; 19:4).
Chemarea la pocăinţă pe care a făcut-o Isus oamenilor
este menţionată doar în treacăt (1:15; cf. 6:12) şi Matei (4:17; 11:20 ş.urm.;
12:41), dar este subliniată de Luca (5:32; 10:13; 11:32; 13:3,5; 15:7, 10;
16:30; 17:3 ş.urm.; cf. 24:47). Alte cuvântări şi incidente din cele trei
evanghelii exprimă foarte clar caracterul pocăinţei cerute de întreaga lucrare
a lui Isus. Natura ei radicală, ca o întoarcere completă înapoi, este
subliniată în Pilda fiului risipitor (Luca 15:11-24). Caracterul ei condiţionat
este vizibil în Pilda fariseului şi a vameşului - pocăinţă înseamnă ca o
persoană să recunoască faptul că nu are nici un merit înaintea lui Dumnezeu şi
să se bazeze pe îndurarea lui Dumnezeu fără să încerce să se scuze sau să se
justifice înaintea Lui (Luca 18:13). „Întoarcerea înapoi" la standardele
şi la stilul de viaţă de mai înainte este ilustrată în episodul în care Isus îl
întâlneşte pe tânărul bogat (Marcu 10:17-22) şi pe Zacheu (Luca 19:8). Mai
presus de toate, Matei 18:3 arată clar că cel care se pocăieşte trebuie să
devină ca un copil, adică, să-şi recunoască imaturitatea înaintea lui Dumnezeu,
incapacitatea de a trăi despărţit de Dumnezeu şi să accepte faptul că este în
totală dependenţă de Dumnezeu.
Chemarea la pocăinţă (şi promisiunea iertării)
apare regulat în consemnările făcute de Luca privitor la propovăduirea primilor
creştini (Faptele Apostolilor 2:38; 3:19; 8:22; 17:30; 20:21; 26:20). Aici metanoeo
este suplimentat de epistrepho („ a se întoarce înapoi, a se
reîntoarce" - Faptele Apostolilor 3:19; 9:35; 11:21; 14:15; 15:19;
26:18,20; 28:27), unde metanoeo înseamnă mai mult o întoarcere (din
păcat), iar epistrepho o întoarcere la Dumnezeu (vezi în special Faptele
Apostolilor 3:19; 26:20), deşi fiecare termen luat în parte poate avea ambele
sensuri (ca şi în Faptele Apostolilor 11:18; 1 Tesaloniceni 1:9).
Este clar din Faptele Apostolilor 5:31 şi 11:18 că
nu există nici o dificultate în a descrie pocăinţa ca fiind atât darul lui
Dumnezeu cât şi responsabilitatea omului. În acelaşi timp, Isaia 6:9-10 este
citat de mai multe ori ca o explicaţie a eşecului omului de a se converti
(Matei 13:14 şi urm.; Marcu 4:12; Ioan 12:40; Faptele Apostolilor 28:26
ş.urm.).
Autorul Epistolei către evrei arată de asemenea
importanţa pocăinţei iniţiale (6:1), dar în timp ce el pune la îndoială
posibilitatea unei a doua pocăinţe (6:4-6; 12:17), alţii sunt şi mai categorici
că credincioşii pot şi trebuie să se pocăiască (2 Corinteni 7:9 ş.urm.; 12:21;
Iacov 5:19 ş.urm.; 1 Ioan 1:5; 2:2; Apocalipsa 2:5,16, 21 ş.urm.; 3:3, 19).
Pe lângă acestea, NT nu se mai referă la pocăinţă
decât de câteva ori (Romani 2:4; 2 Timotei 2:25; 2 Petru 3:9; Apocalipsa 9:20
ş.urm.; 16:9, 11). Nu trebuie să presupunem că în predicile primilor creştini
subiectul pocăinţei şi al *iertării au predominat. Dacă analizăm propovăduirea
lui Pavel, el rareori foloseşte aceste două concepte, şi ele nu apar deloc în
evanghelia şi epistolele lui Ioan, ţinând seama de faptul că ambele concepte
spun răspicat că viaţa creştină începe cu afirmarea pozitivă a *credinţei.
BIBLIOGRAFIE
G. Bertram, epistrepho, TDNT 7, p. 722-729;
G. Bornkamm, Jesus of Nazareth, 1960, p. 82-84; J. Jeremias, New
Testament Theology, 1: The Proclamation of Jesus, 1971, p. 152- 158;
O. Michel, metamelolmai, TDNT 4, p. 626-629; J.P. Ramseyer, în J.J. von
Allmen (ed.), Vocabulary of the Bible, 1958, p. 357- 359; A. Richardson,
An Introduction to the Theology of the New Testament, 1958, p. 31-34; E.
Wurthein and J. Behm, metanoeo, TDNT 4, p. 975-1008; F. Laubach, J.
Getzmann, NIDNTT 1, p. 353-359.
J.D.G.D.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu