providenţă
PROVIDENŢĂ. În ebr. şi gr.
biblică nu există nici un cuvânt care să exprime ideea de providenţă a lui
Dumnezeu. Cuvântul pronoia este folosit pentru calitatea lui Dumnezeu de
a vedea lucrurile în viitor cu un scop, de către Platon, scriitorii stoici,
Filo care a scris o carte intitulată Despre providenţă (Peri pronoias),
Josephus, şi de autorii cărţii Înţelepciunii (cf. 14:3; 17:2) şi 3, 4
Macabei; dar în NT pronoia apare numai de două ori (Faptele Apostolilor
24:2; Romani 13:14), de ambele dăţi referindu-se nu la grija şi la prevederea
lui Dumnezeu, ci la cea a omului. Verbul înrudit pronoeo, se foloseşte
şi el numai cu privire la om (Romani 12:17; 2 Corinteni 8:21; 1 Timotei 5:8).
Providenţa este definită în mod normal în teologia
creştină ca o activitate neîntreruptă a Creatorului prin care, din bunăvoinţa
şi mărinimia Lui fără margini (Psalmul 145:9; cf. Matei 5:45-48), El susţine
creaturile Sale într-o existenţă ordonată (Faptele Apostolilor 17:28; Coloseni
1:17; Evrei 1:3), îndrumă şi guvernează toate evenimentele, circumstanţele şi
acţiunile îngerilor şi ale oamenilor (cf. Psalmul 107; Iov 1:12; 2:6; Geneza
45:5-8), şi direcţionează totul pentru a-Şi împlini scopurile Sale, spre slava
Sa (cf. Efeseni 1:9-12). Această perspectivă a relaţiei pe care o are Dumnezeu
cu lumea trebuie să se distingă de: (a) panteism, care absoarbe lumea în
Dumnezeu; (b) deism, care o desprinde de El; (c) dualism, care
consideră că lumea este controlată atât de Dumnezeu cât şi de o altă putere; (d)
indeterminism, care susţine că nu există nici o forţă care să deţină
controlul asupra evenimentelor din lume; (e) determinism, care propune
un anumit gen de control, ce distruge responsabilitatea morală a omului; (f)
doctrina şansei, care neagă faptul că puterea ce controlează lumea este una
raţională; şi (g) doctrina soartei, care neagă faptul că această putere
ce deţine controlul este benevolentă.
Providenţa este prezentată în Scriptură ca o
funcţie a suveranităţii divine. Dumnezeu este Împărat peste toate, şi face
exact ceea ce voieşte (Psalmul 103:19; 135:6; Daniel 4:35; cf. Efeseni 1:11).
Această convingere puternică străbate întreaga Biblie. Aspectele ei principale
pot fi analizate după cum urmează.
a. Providenţa şi ordinea naturală
Dumnezeu este stăpân peste toate forţele naturii
(Psalmul 147:8 ş.urm.), peste toate animalele sălbatice (Iov 38:41) şi peste
toate evenimentele, mari sau mici, începând de la furtuni (Iov 37; Psalmul 29)
şi urgii (Exod 7:3; 11:10; 12:29 ş.urm.; Ioel 2:25) până la moartea unei vrăbii
(Matei 10:29) sau până la ieşirea unui sorţ (Proverbe 16:33). Viaţa fizică a
omului şi a animalelor le este dată acestora, iar apoi le este luată (Geneza
2:17; 1 Samuel 1:27; 2 Samuel 12:19; Iov 1:21; Psalmul 102:23; 104:29-30; 127:3;
Ezechiel 24:16 ş.urm.; Daniel 5:23; etc.); la fel se întâmplă şi cu sănătatea
şi boala (Deuteronom 7:15; 28:27, 60), prosperitatea şi împrejurările adverse
(„răul", Amos 3:6; cf. Isaia 45:7), etc.
Întrucât Biblia consideră că regularitatea ordinii din
natură se datorează direct naturii divine (cf. Geneza 8:22), ea acceptă ideea
iregularităţilor ocazionale de natură miraculoasă; Dumnezeu face ce vrea El în
lumea Sa, şi pentru El nimic nu este prea dificil (cf. Geneza 18:14).
Faptul că Dumnezeu, în providenţa Lui, guvernează
peste lumea creată de El este o dovadă a înţelepciunii, a puterii a slavei şi a
bunătăţii Lui (Psalmul 8:1, RV; 19:1-6; Faptele Apostolilor 14:17; Romani 1:19
ş.urm.). Omul care în faţa acestei revelaţii nu-L recunoaşte pe Dumnezeu, nu
are nici o scuză (Romani 1:20).
Biblia ne prezintă felul în care Dumnezeu Îşi
împlineşte în mod constant scopurile Lui binevoitoare în natură, atât ca un
motiv de laudă în sine (cf. Psalmul 104; 147) cât şi o garanţie ca El este
Domnul istoriei umane şi că Îşi va duce la îndeplinire promisiunile Lui
generoase în domeniul respectiv (cf. Ieremia 31:35 ş.urm.; 33:19-26).
b. Providenţa şi istoria lumii
De la căderea omului în păcat, Dumnezeu Îşi duce la
îndeplinire un plan de răscumpărare. Acest plan pivotează în jurul celei dintâi
veniri a lui Cristos şi culminează o dată cu reîntoarcerea Lui. Scopul lui este
crearea unei biserici mondiale în care evreii şi ne-evreii să beneficieze de
harul lui Dumnezeu în aceeaşi măsură (Efeseni 3:3-11) şi prin aceasta să
reintegreze cosmosul haotic (Romani 8:19 ş.urm.), sub stăpânirea lui Cristos,
la cea de-a doua venire a Lui (Efeseni 1:9-12; Filipeni 2:9 ş.urm.; Coloseni
1:20; 1 Corinteni 15:24 ş.urm.). Prin domnia prezentă a lui Cristos şi prin
triumful Lui în viitor, prorociile din VT cu privire la Împărăţia mesianică a
lui Dumnezeu (cf. Isaia 11:1-9; Daniel 2:44; 7:13-27) sunt împlinite. Tema care
îi dă Bibliei un caracter unitar este întemeierea acestei Împărăţii de către
Dumnezeu. Nici un duşman nu o poate zădărnici; El râde de cei ce se împotrivesc
planului Lui (Psalmul 2:4) şi foloseşte această împotrivire pentru a-Şi duce la
îndeplinire scopurile (cf. Faptele Apostolilor 4:25-28, citind Psalmul 2:1
ş.urm.). Punctul culminant al istoriei va fi momentul când cei care se luptă
împotriva lui Dumnezeu şi a Împărăţiei Lui vor fi nimiciţi, aşa cum arată
cartea Apocalipsei (Apocalipsa 19, etc.).
Pavel analizează fazele planului lui Dumnezeu,
discutând despre relaţia dintre iudei şi Neamuri şi dintre Lege şi har, în Galateni
3; Romani 9-11; cf. Efeseni 2:12-3:11.
c. Providenţa şi circumstanţele personale
Dumnezeu i-a spus naţiunii lui Israel că îi va da
prosperitate dacă vor fi credincioşi, şi că va aduce nenorocire asupra lor dacă
vor păcătui (Levitic 26:14 ş.urm.; Deuteronom 28:15 ş.urm.). Încercarea de a
înţelege bunăstarea unor israeliţi, luaţi individual, în lumina acestui
principiu a întâmpinat probleme. De ce permite Dumnezeu celui rău să prospere,
chiar şi atunci când acesta a asupreşte pe cel bun? Şi de ce nenorocirea vine
atât de adesea peste cei temători de Dumnezeu?
La prima întrebare găsim răspunsul în afirmaţia că
cel rău prosperă numai pentru o vreme; Dumnezeu Se va răzbuna în curând pe el
(Psalmul 37 passim; 50:16-21; 73:17 ş.urm.), cu toate că, în prezent, este
posibil să treacă cu vederea, pentru a da posibilitatea să se pocăiască (Romani
2:4 ş.urm.; 2 Petru 3:9; Apocalipsa 2:21). NT identifică ziua Domnului cu
judecata finală (cf. Romani 2:3 ş.urm.; 12:19; Iacov 5:1-8).
La a doua întrebare se răspunde în mai multe
feluri. Se afirmă că: (i) cel neprihănit va fi dezvinovăţit când vine ziua
judecăţii celor răi (Psalmul 37; Maleahi 3:13; 4:3); (ii) în acest răstimp,
suferinţa este apreciată ca o disciplinare aplicată de Dumnezeu (Proverbe 3:11
s. urm.; Psalmul 119:67, 71); (iii) suferinţa, purtată cu credincioşie, chiar
dacă nu este înţeleasă Îi va aduce slavă lui Dumnezeu şi, la sfârşit va atrage
după sine binecuvântarea (Iov 1-2; 42); (iv) comuniunea cu Dumnezeu este binele
suprem, iar pentru cei care beneficiază de ea, sărăcirea pe din afară nu este
de cea mai mare importanţă (Psalmul 73:14, 23 ş.urm.; Habacuc 3:17 ş.urm.).
În NT, faptul că credincioşii sunt trataţi rău şi
că împrejurările le sunt potrivnice nu mai este o problemă, căci se recunoaşte faptul
că părtăşia cu suferinţele lui Cristos este fundamentală vieţii de creştin (cf.
Matei 10:24 ş.urm.; Ioan 15:18 ş.urm.; 16:33; Faptele Apostolilor 9:16; 14:22;
Fiiip.3:10 ş.urm.; 1 Petru 4:12-19). Recunoaşterea acestui fapt, împreună cu
principiile din VT menţionate mai sus, a făcut ca suferinţa să nu mai fie deloc
o problemă pentru primii creştini. Cunoscând câte ceva despre nădejdea lor
glorioasă (1 Petru 1:3 ş.urm.) şi despre puterea lui Cristos care-i susţine (2
Corinteni 1:3 ş.urm.; 12:9 ş.urm.), ei au putut face faţă tuturor situaţiilor
cu mulţumire (Filipeni 4:11) şi au putut să se bucure în toate necazurile
(Romani 8:35 ş.urm.), încrezători că prin împotrivirea din partea celorlalţi
oameni, Tatăl lor iubitor i-a disciplinat spre o viaţă de sfinţenie (Evrei
12:5-11), dezvoltându-le caracterul (Iacov 1:2 ş.urm.; 1 Petru 5:10; cf. Romani
5:2 ş.urm.), dovedind autenticitatea credinţei lor (1 Petru 1:7) şi
pregătindu-i astfel pentru slavă (1 Petru 4:13). În toate lucrurile, Dumnezeu
lucrează spre binele poporului Lui (Romani 8:28); şi El vine în întâmpinarea
tuturor nevoilor lor materiale din timpul pribegiei lor pe pământul acesta
(Matei 6:25-33; Filipeni 4:19).
Încrederea în providenţa lui Dumnezeu determină
multe atitudini de bază ale pietăţii biblice. Cunoaşterea faptului că Dumnezeu
hotărăşte împrejurările lor îi învaţă pe cei credincioşi să aştepte în umilinţă
şi cu răbdare pentru reabilitare şi izbăvire (Psalmul 37; 40:13 ş.urm.; Iacov
5:7 ş.urm.; 1 Petru 5:6 ş.urm.). Ea nu îi lasă să se întristeze şi să dispere
(Psalmul 42-43), şi le aduce curaj şi speranţă atunci când sunt hărţuiţi
(Psalmul 60,62). Ea inspiră toate rugăciunile prin care cerem ajutor şi lauda
pentru orice lucru bun de care beneficiază.
d. Providenţa şi libertatea omului
Dumnezeu conduce inimile şi acţiunile tuturor
oamenilor (cf. Proverbe 21:1; Ezra 6:22), deseori pentru a-Şi duce la
îndeplinire scopurile Lui de care ei nu-şi dau seama (comp. Geneza 45:5-8;
50:20; Isaia 10:5 ş.urm.; 44:28; 45:4; Ioan 11:49 ş.urm.; Faptele Apostolilor
13:27 ş.urm.). Controlul pe care-l deţine Dumnezeu este absolut, în sensul că
oamenii fac numai ceea ce hotărăşte El să facă - şi totuşi, ei au libertate
deplină, în sensul că deciziile lor sunt într-adevăr ale lor şi ei sunt moral
răspunzători pentru ele (cf. Deuteronom 30:15 ş.urm.). Trebuie făcută însă o
distincţie între faptul că Dumnezeu le permite păcătoşilor să comită răul pe
care ei îl preferă (Psalmul 81:12 ş.urm.; Faptele Apostolilor 14:16; Romani
1:24-28), şi între acţiunea Lui de a da un imbold celor care sunt ai Lui să
voiască şi să facă ceea ce porunceşte El (Filipeni 2:13); căci în primul caz,
conform cu regula biblică referitoare la judecată, vina pentru răul comis îi
aparţine în întregime păcătosului (cf. Luca 22:22; Faptele Apostolilor 2:23;
3:13-19), în timp ce în al doilea caz, lauda pentru binele făcut trebuie adusă
lui Dumnezeu (cf. 1 Corinteni 15:10).
BIBLIOGRAFIE
Arndt; A.E. Garvie, în HDB; A.H. Strong, Systematic
Theology, 1949, p. 419-443; L. Berkhof, Systematic Theology, 1949,
p. 165-178; Calvin, Institutele, 1.16-18; K. Barth, Church Dogmatics,
3. iii, E.T. 1960, p. 3-288; A.S. Peake, The Problem of Suffering in the Old
Testament, 1904; O. Cullmann, Christ and Time, E.T. 1951; G.C.
Berkouwer, The Providence of God, 1952; P. Jacobs, H. Krienke, NIDNTT 1,
p. 692-697; J. Behm, TDNT 4, p. 1009-1017.
J.J.P.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu