Roma
ROMA. Fondată în mod tradiţional în
753 î.Cr. pe cele şapte coline ale sale (malurile abrupte care s-au format în
locul în care câmpia latină se prelungeşte înspre valea Tibrului la prima
traversare a acestuia de la gura râului), Roma, după cum au arătat excavaţiile,
a fost original un loc de întâlnire şi un loc de formare a unei naţiuni, mai
degrabă decât căminul unui popor preexistent. Procesul de sporire, stimulat
într-o fază timpurie de necesităţile strategice ale statelor etrusce la N şi S,
a luat avânt şi printr-o metodă de încetăţenire unică în antichitate. Roma şi-a
atras oameni şi idei din toată regiunea Mediteranei, până când, la 1000 de ani
de la înfiinţarea ei ea a incorporat aproape fiecare comunitate civilizată de
la Britania şi până în Arabia. Roma era cosmopolită şi toată lumea era romană.
Totuşi, chiar această expansiune a distrus unicitatea cetăţii, şi strategica
centralitate care a dictat creşterea ei a fost pierdută odată cu deschiderea
Dunării şi Rinului, acestea făcând din Roma în Evul Mediu ceva mai mult decât
un oraş provincial al Italiei.
În vremurile nou-testamentale Roma era în floarea
creşterii. Clădiri supraetajate găzduiau o plebe al cărei număr se ridica la
peste un milion, atrasă din toate colţurile. Aristocraţia, devenind tot atât de
internaţională prin favorurile domestice ale cezarilor cheltuia profiturile de
la trei continente pe vile suburbane şi domenii la ţară. Cezarii înşişi au
înfrumuseţat centrul cetăţii cu o serie de clădiri publice neegalate în nici o
altă capitală. Aceeaşi concentraţie de bogăţie a pus la dispoziţia uriaşelor
mase subsidii economice şi distracţii. Ea a atras de asemenea talente literare
şi artistice din locuri străine. În calitate de sediu al senatului şi al
administraţiei cezariene, Roma a menţinut contact cu toatel celelalte state din
regiunea mediteraneană, iar traficul cu produse de mâncare şi de lux a
fortificat aceste legături.
I. Roma în gândirea nou-testamentală
Deseori cartea Faptele Apostolilor a fost
considerată o odisee apostolică dintre Ierusalim şi Roma, acestea fiind
simbolurile evreilor şi ale Neamurilor. Celălalt pol, opus Ierusalimului, este
menţionat ca şi „marginile pământului" (Faptele Apostolilor 1:8), şi, deşi
naraţiunea indică clar spre Roma, nu se pune mare accent pe faptul acesta.
Atenţia se concentrează pe lupta legală dintre Pavel şi oponenţii săi iudaici,
şi drumul spre Roma serveşte ca o hotărâre a acestei lupte, culminând cu
denunţarea de către Pavel a iudeilor, şi predicarea lui nestingherită în faţa
Neamurilor. Tema cărţii pare să fie eliberarea Evangheliei de matricea iudaică,
şi Roma furnizează un punct terminal foarte clar în acest proces.
În Apocalipsa, cu toate acestea, Roma dobândeşte o
semnificaţie vădit sinistră. „Cetatea cea mare, care are stăpânire peste
împăraţii pământului" (Apocalipsa 17:18), aşezată pe şapte munţi (v. 9),
şi pe „ape" care de fapt sunt „noroade, gloate, neamuri, şi limbi"
(v. 15), este negreşit capitala imperială. Vizionarul care a scris din Asia
Mică, cel mai mare centru de comerţ de lux în antichitate, descoperă sentimentele
celor care au suferit în timpul coexistenţei cu Roma. El dispreţuieşte faimosul
compromis cu „împăraţii pământului" care „au curvit cu ea"
(Apocalipsa 18:9), şi enumeră marfa somptuoasă (v. 12-13) a „negustorilor
pământului" care „s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei" (v. 3).
El stigmatizează strălucirea artistică a cetăţii (v. 22). Cât de împrăştiată a
fost această ură nu ştim. În cazul acesta motivul este simplu. Roma deja a băut
„sângele martirilor lui Isus" (Apocalipsa 17:6).
II. Originea creştinismului la Roma
Din conţinutul Noului Testament, nu este clar cum
s-a stabilit cercul creştinilor în Roma şi nici dacă au alcătuit o biserică
propriu-zisă. Nu există nici o referinţă neechivocă cu privire la vreo
întâlnire sau activitate a bisericii ca atare, cu atât mai puţin sunt
menţionaţi episcopi sau sacramente. Biserica din Roma pur şi simplu nu apare în
documentele noastre. Trebuie afirmat că aceasta nu înseamnă că nu ea se formase
încă. S-ar putea ca biserica să nu fi fost în strânsă legătură cu Pavel, în
jurul căruia se orientează majoritatea informaţiilor noastre.
Prima legătură cunoscută a lui Pavel cu Roma a fost
când el i-a întâlnit pe Acuila şi Priscila la Corint (Faptele Apostolilor
18:2). Ei părăsiseră oraşul ca rezultat al expulzării iudeilor de către
Claudius. Deoarece nu se afirmă că ei erau deja creştini, întrebarea rămâne
deschisă. Suetonius spune (Claudius, 25) că problema din Roma a fost cauzată de
un anume Chrestus. Încât acest nume ar putea fi o variantă a lui Christus, s-a dezbătut
deseori dacă creştinismul ajunsese deja în Roma. Suetonius, cu toate acestea,
ştia despre creştinism, şi, chiar dacă a făcut o greşeală, agitaţia în legătură
cu Christus ar putea fi cauzată de orice mişcare mesianică iudaică, şi nu în
mod numai de creştini. Nu găsim nici o insinuare în Epistola către romani că ar
fi existat vreun conflict între iudeii şi creştinii din Roma, iar când Pavel
însuşi a ajuns la Roma comandanţii iudei au profesat o ignoranţă personală cu
privire la sectă (Faptele Apostolilor 28:22). Aceasta nu numai că face
improbabilă existenţa unei ciocniri, ci pune şi mai mult accent pe natura
organizaţiei creştinilor la Roma, deoarece ştim că în această fază exista o
comunitate considerabilă acolo.
Câţiva ani după ce i-a întâlnit pe Acuila şi
Priscila, Pavel s-a hotărât că trebuie să „vadă şi Roma" (Faptele
Apostolilor 19:21). Când a scris el epistola, la puţin timp după aceea, planul
său a fost să-şi viziteze prietenii din oraş în drum spre Spania (Romani
15:24). Sunt numiţi o serie considerabilă dintre aceştia (cap. 16); au fost
acolo „mulţi ani" (Romani 15:23), şi erau foarte cunoscuţi în cercurile
creştine din străinătate (Romani 1:8). Referinţa lui Pavel la faptul că el „nu
zideşte pe temelia pusă de altul" (Romani 15:20) nu se referă în mod
necesar la situaţia din Roma; înseamnă numai că acesta este motivul pentru care
el a petrecut atâta timp în lucrarea sa din străinătate (Romani 15:22-23); cu
siguranţă, autoritatea pe care el o asumă în epistolă face ca alternativa unui
alt conducător să fie puţin probabilă. Cea mai naturală supoziţie, din dovezile
interne, este că Pavel scrie unui grup de persoane care se adunaseră în Roma
de-alungul anilor şi care avuseseră o formă de legătură cu el în diversele
biserici fondate de el. Un număr dintre ei sunt descrişi ca şi „neamurile"
lui, alţii au lucrat cu el în trecut. El le prezintă pe o nouă venită (Romani
16:1). Cu toate că acestea sunt simple nume romane, trebuie să presupunem că ei
sunt străini recent încetăţeniţi, sau cel puţin că majoritatea dintre ei nu
sunt Romani, deoarece referinţele lui Pavel la guvern fac aluzie la venitul şi
puterile de taxare în special asupra celor care nu erau romani (Romani 13:4,7).
Cu toate că unii sunt iudei, grupul pare să aibe o viaţă aparte de comunitatea
iudaică (cap. 12). Referinţa în cel puţin cinci cazuri la unităţi de căminuri
(Romani 16:5, 10-11, 14-15) sugerează că aceasta poate să fi fost baza
asociaţiei lor.
Când Pavel a ajuns în final la Roma cu mulţi ani
mai târziu, îl întâlniseră pe drum „fraţii" (Faptele Apostolilor 28:15).
Totuşi, ei nu mai apar din nou, nici în legătură cu afacerile lui Pavel cu
autorităţile iudaice, şi nici, după cum spun documentele, în timpul
întemniţării sale de doi ani. Cele şapte scrisori care se pare că aparţin acestei
perioade conţin uneori saluturi de la „fraţi", cu toate că se preocupă în
primul rând de mesaje personale. Referinţa la predicatorii rivali (Filipeni
1:15) este cea mai apropiată dovadă din NT cu privire la o contribuţie
ne-paulină la creştinătatea romană. Pe de altă parte, supoziţia existenţei unei
biserici organizate de Pavel în mod independent, ar putea să explice caracterul
amorf al creştinătăţii romane în scrierile lui.
III. A fost Petru vreodată la Roma?
Există o tradiţie care datează de la sfârşitul
secolului al 2-lea d.Cr. conform căreia Petru a lucrat în Roma şi a murit acolo
ca martir, şi în secolul al 4-lea s-a susţinut că el a fost primul episcop al
bisericii romane. Aceste tradiţii nu au fost niciodată dezbătute în antichitate
şi nu sunt inconsecvenţe cu datele existente în Noul Testament. Pe de altă
parte, nici o afirmaţie din Noul Testament nu le sprijină în mod pozitiv.
Majoritatea cercetătorilor Bibliei presupun că „Babilonul" (1 Petru 5:13)
este o desemnare criptică pentru Roma, însă, cu toate că există paralele pentru
aceasta în literatura apocaliptică, este greu să ne dăm seama de ce era nevoie
de discreţie în scrisoare, şi de asemenea, pe cine ar fi putut să amăgească o
astfel de modificare, când semnificaţia era atât de limpede pentru un cerc atât
de mare de cititori. Aşa-numita Prima epistolă a lui Clement, scrisă
când amintirea apostolilor mai era era încă proaspătă în mintea membrilor
bisericii din Roma care mai trăiau, se referă atât la Petru cât şi la Pavel
folosind termeni care implică faptul că amândoi au murit acolo ca şi martiri.
Realitatea supărătoare că acest fapt nu este afirmat în mod pozitiv poate,
bineînţeles, să însemne pur şi simplu că era ceva de la sine înţeles. Din ne
vine informaţia că existau „trofee" cu Petru pe dealul Vaticanului şi cu
Pavel pe drumul către Ostia. Plecând de la premisa că acestea erau morminte,
cele două biserici care poartă numele apostolilor au fost ridicate deasupra lor
mai târziu. Excavaţiile de la Vatican au descoperit un monument care ar putea
la fel de bine să fie „trofeul" din secolul al 2-lea cu privire la Petru.
Este asociat cu un loc de îngropare care era folosit pe la sfârşitul primului
secol.
Încă ne lipseşte orice urmă pozitivă referitor la
prezenţa lui Petru în Roma. Excavaţiile întăresc tradiţia literară,
bineînţeles, şi în absenţa altor dovezi trebuie să acceptăm posibilitatea
distinctă că Petru a murit la Roma. Faptul că el a fondat biserica de acolo şi
că a condus-o pentru o perioadă de vreme se bucură de şi mai puţin sprijin în
tradiţie, şi este confruntat cu obstacolul aproape insurmontabil al tăcerii
epistolelor pauline.
Tradiţia martirajului apostolilor este sprijinită
de o ocazie funestă a masacrului din anul 64 d.Cr. (*NERO). Scrierile lui
Tacitus (Analele 15.44) şi nota mai scurtă a lui Suetonius (Nero 16) ne
furnizează numeroase detalii surprinzătoare despre comunitatea creştină din
Roma. Numărul membrilor ei este descris ca fiind foarte mare. Legătura lor cu
Isus este înţeleasă foarte clar, şi totuşi ea se deosebeşte de iudaism. Este
obiectivul unor sentimente generale de teamă şi dezgust, pentru motive care nu
sunt explicate, la care se adugă şi o referire la „ura faţă de rasa
umană". Astfel, atrocităţile demenţiale ale lui Nero nu fac decât să
accentueze repulsia cu care au fost priviţi creştinii în această metropolă a
lumii.
BIBLIOGRAFIE
Vezi *IMPERIUL ROMAN. J.P.V.D. Balsdon, Life and
Leisure in Ancient Rome, 1974; O. Cullman, Peter: Disciple, Apostle,
Martyr, 1962.
E.A.J.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu