văduvă
VĂDUVĂ.
I. În Vechiul Testament
Legislaţia ebr. a avut grijă întotdeauna de văduvă,
cât şi de orfani şi străini, şi a avut prevederi speciale cu privire la aceştia
(de ex. Exod 22:21 ş.urm.; Deuteronom 14:29; 16:11, 14; 24:17; cf. Ieremia 7:6).
Chiar şi în vremurile premozaice a existat o recunoaştere a stării precare a
văduvelor fără copii şi au fost făcute aranjamente speciale pentru ele (Geneza
38; *CĂSĂTORIE, IV.) şi aceste prevederi au fost întărite oficial de
Moise (Deuteronom 25:5 ş.urm.; *RUDENIE).
Întrucât naşterea de copii era considerată o mare
cinste, şi o cinste mărită şi mai mult ulterior, când poporul îl aştepta pe
Mesia (Isaia 11:1), văduvia femeilor care nu erau trecute de vârsta la care
puteau naşte copii, precum şi *sterilitatea, erau considerate o ruşine şi o
mustrare (Isaia 4:1; 54:4). Văduvele regilor, însă, rămâneau în starea de
văduvie şi erau proprietatea noului rege, dar nu întotdeauna şi soţiile lui.
Cererea lor în căsătorie însemna o revendicare a domniei (1 Împăraţi 2:13
ş.urm.).
Întrucât văduvele sunt adesea trecute cu vederea de
oameni, Dumnezeu are o grijă specială pentru ele (Psalmul 68:5; 146:9; Proverbe
15:25) şi bunătatea faţă de ele era poruncită ca unul dintre semnele religiei
adevărate (Iov 29:13; Isaia 1:17). Asuprirea şi lovirea văduvelor, pe de altă
parte, atrăgea după sine o pedeapsă aspră (Psalmul 94:6; Maleahi 3:5). În
starea lor de părăsire, Ierusalimul şi Babilonul sunt comparate cu nişte văduve
(Plângerile 1:1; Isaia 47:8), iar efectul morţii violente este comparat cu
soarta soţiilor care devin văduve (Plângerile 5:3; Ezechiel 22:25). (*ORFAN.)
II. În Noul Testament
Biserica primară a moştenit de la iudaism datoria
de a se îngriji de văduve. Autorul creştin evreu al Epistolei lui Iacov spune categoric
că ajutorarea văduvelor în necaz este o caracteristică a religiei plăcute lui
Dumnezeu (1:27). Chiar dacă văduvele au rămas într-o stare destul de bună, ele
trebuie să fie apărate de oamenii lipsiţi de scrupule. Unul dintre lucrurile
pentru care i-a acuzat Isus pe farisei a fost că ei „casele văduvelor le
mănâncă" (Marcu 12:40); probabil că El a luat din viaţa de toate zilele
din vremea Sa povestirea cu văduva care l-a necăjit pe judecător prin
insistenţa cu care a cerut să-i facă dreptate (Luca 18:1-5). Cel mai adesea
văduvele rămâneau sărace. Una dintre primele lucrări bune care a atras atenţia
bisericii din Ierusalim a fost organizarea distribuirii zilnice de ajutoare
pentru văduvele aflate în nevoie; şapte bărbaţi au fost aleşi pentru a avea grijă
ca văduvele care vorbeau greceşte să nu fie trecute cu vederea în favoarea
celor care vorbeau aramaica (Faptele Apostolilor 6:1-4). Cartea Faptelor
Apostolilor ilustrează frumos caritatea de care a dat dovadă o văduvă; după
moartea Tabitei ni se spune că „toate văduvele din Iope" s-au adunat ca să
mărturisească înaintea lui Petru despre bunătatea pe care a arătat-o faţă de
ele (9:39).
Pavel le-a spus corintenilor că el considera că
este bine ca văduvele să nu se recăsătorească, dar nu a vrut nicidecum să facă
din lucrul acesta o regulă. Recăsătoria, însă, trebuia făcută în cadrul
bisericii creştine (vezi 1 Corinteni 7:8-9, 39). Pe de altă parte, când i-a
scris lui Timotei, Pavel şi-a exprimat dorinţa ca văduvele tinere să se
căsătorească din nou; şi el le îndeamnă ca acelea care sunt „cu adevărat
văduve", adică, acelea care nu au rudenii care să le întreţină, şi care
sunt statornice în îndeplinirea îndatoririlor religioase, să capete o poziţie
specială şi să fie întreţinute de biserică. Trebuie ţinută o evidenţă a lor şi
să fie înscrise numai acelea care au trecut de 60 de ani şi care au dat dovadă
de fapte bune, prin îngrijirea copiilor, prin ospitalitate sau prin slujirea
acelora dintre credincioşii lui Dumnezeu care au fost în necaz (1 Timotei
5:9-10).
În Apocalipsa 18:7 termenul „văduvă" este
folosit în sens metaforic despre o cetate lipsită de locuitorii ei şi lovită de
plagă şi foamete.
BIBLIOGRAFIE
S. Solle, NIDNTT 3, p. 1073-1075.
J.D.D.QR
R.V.G.T.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu