Cât de neuitată eşti
Cât de neuitată eşti... dar ce departe-i
azi a ta căldură, Casa Prieteniei!...
Dulcea ta-ncăpere, scumpă grija Martei,
dragostea lui Lazăr, inima Mariei.
Cum era acolo zâmbetul de soare,
cum ningeau cireşii straturi de petale
aşternând pe drumuri albele covoare
pentru bucuria revenirii Tale...
— Unde-i primăvara dulce de-altădată
când peste portiţă înflorea scumpia,
când umbla prin casă Marta ocupată
când vorbeai cu Lazăr, când cânta Maria.
Cum era hotarul plin atunci de floare
şi întreg cuprinsul plin de tinereţe,
plin era de cântec până-n larg de zare
numai bucurie, numai frumuseţe.
Când urcai cu soţii calea pe colină,
te-nsoreau cu raze lacrimile serii
şi-Ţi zâmbea căsuţa albă din grădină
cu înfiorarea sfântă-a revederii.
Iar în faţa casei să-Ţi deschidă poarta
arătând în zâmbet toată bucuria
te-aşteptau iubiţii: bucuroasă Marta,
prieteneşte Lazăr, lăcrimând Maria.
Şi-n căsuţa albă ca o sărbătoare
de înduioşarea întâlnirii plină
răspândea miresme busuiocu-n floare
prin fereastra largă care da-n grădină...
...Cum au fost de scumpe clipele acele
cât de neuitate şi de fericite
şi-astăzi vai, Isuse, n-a rămas din ele
numai amintirea umbrelor iubite.
S-a sfârşit frumoasa, dulcea lor poveste
s-a plecat portiţa, s-a uscat scumpia,
dus de mult e Lazăr, Marta nu mai este,
plânge-n casa goală singură, Maria.
Când Te vei re-ntoarce vei găsi Isuse
din ruini grăindu-Ţi neuitata şoaptă...
— Căci când şi Credinţa şi Nădejdea-s duse
dragostea rămâne, plânge şi aşteaptă.
Poezie de Traian Dorz din volumul Cântări nemuritoare
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu