Frică
Inima mea, de ce îmi tremuri oare
dorind singurăta, ea ne-ncetat?
De ce doreşti mereu să fugi de oameni,
de ce te temi când paşi pe drum răsună,
de ce ţi-e groază când i-auzi şi-i vezi?
Sărmană inimă prea mult zdrobită
şi prea-ndelung străpunsă nemilos,
tot ce-a rămas nedărâmat în tine
se-nfiorează când aude om!
Căci în altarul prieteniei tale
puţini au fost cei ce-au păşit curaţi
atât de mulţi veniră să dărâme
şi să-ntineze ce-a fost mai frumos!
Ce-au mai lăsat întreg plecând vrăjmaşii
au nimicit prietenii mai crud
lăsând aceleaşi urme-nsângerate
la care când priveşti te-nfiori.
S-au săvârşit în contra ta într-una
nu numai grozăvii ci şi-umiliri
de parcă numai unele din ele
nu-ţi ajungeau spre-a suferi destul.
...Inima mea, de ce mi te cutremuri,
de ce te strângi de groază când auzi
trecând pe-aproape paşi de om
şi oare de ce mereu mai singură te-ai vrea?
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu