Două mii de ani Isuse au trecut din ziua-aceea
când Te-a ocrotit în staul Betleemul din Iudeia
două mii de ani...
Şi lumea nici acum nu Te-nţelege
azi mai mult ca-ntotdeauna
lumea-nnoată-n făr’delege;
Azi mai mult ca-ntotdeauna plină-i de venin şi ură
ca s-arate ce străină-i
de-a Ta voie din Scriptură.
Cei ce-Ţi poartă Sfântu-Ţi Nume,
azi prin sânge ştiu s-arate
cât cunosc ei frumuseţea biblicei iubiri de frate,
câţi din cei ce spun şi astăzi că-s tot servi ai Tăi
— Ca Ana,
au Cuvântul Tău în gură iar în suflet pe satana,
şi când predică iubirea cu-o evlavioasă gură
al lor suflet stăpânit e de cruzime şi de ură,
când pe faţă spun de pace
şi vorbesc despre-mpăcare
pe ascuns lucrează ură, vrăjmăşie tot mai mare
şi când spun că-s plini de milă
şi de-a ei chemare-naltă
sufletul îl scot din oase de la cel ce n-are altă...
O Isuse,
ce departe-i omenirea azi de Tine! —
a iubirii Tale drumuri cât i-s astăzi de străine!
Ce uitat şi ne-nţeles eşti pentru-a lumii conştiinţă
cât de ştearsă li-e din suflet dulcea, scumpa Ta, Fiinţă.
Ce pierdută-i amintirea fericirilor aduse,
ce dispreţuite-s toate bunătăţile nespuse,
ce puţină ascultare Îţi arată toţi în viaţă,
parcă niciodată lumea n-a văzut Slăvita-Ţi faţă
nici duioasa Ta vorbire care mângăie şi-alină,
nici a inimii frumuseţe,
nici a harului lumină,
nici a sângelui putere care spală şi sfinţeşte
şi din cari de-atunci viaţă,
omenirea-n dar primeşte!
O Isus, de-a Tale haruri ce dau viaţa fără moarte,
azi nu douăzeci de veacuri
ci-o vecie ne desparte.
Şi-n această depărtare tot mai mare ce ne paşte
vai, nu ne mirăm că lumea
mai că nu Te mai cunoaşte...
Şi de-ai vrea să-i faci să-Ţi vadă iar,
lumina Ta curată,
o, ar trebui Isuse, să mai vii la ei odată,
să-ncepi iar din nou de-acolo
de la iesle,
de la paie,
să întâmpini iarăşi hule şi batjocuri şi bătaie,
să porţi iar o altă cruce
să rabzi spini,
scuipări
şi cuie,
— Dar acum de la aceia ce doresc “creştini” să-şi spuie.
Când le-ai biciui păcatul şi viaţa necurată
cu-acea sfântă necruţare
cum ai mai făcut odată,
şi le-ai spune adevărul care-i ustură şi-i doare,
cu ce cazne-ar fi în stare
cei de azi
să Te omoare!
Cum s-ar ridica soborul de Caiafe şi de Ane
să-ntărâte împotrivă-Ţi ura gloatelor duşmane,
cum şi-ar mai porni furia
toţi zarafii şi stricaţii
bine-ascunşi sub motivarea apărării-ntregii naţii
şi Te-ar declara eretic şi că faci răscoală-n ţară...
— Şi iar temniţă, Isuse
şi iar haina de ocară
şi iar Iude
— Căci acuma şi mai mulţi sunt ca şi-atunce —
meşterii ştiu şi mai bine
cum să-Ţi pregătească-o cruce,
cuie azi sunt şi mai multe
şi mâini care să le bată
şi-ar fi astăzi pe Golgota mult mai trist
ca-ntâia dată!
...Şi de mii de ori Isuse de Te-ai coborî din Slavă
ai afla în lume-aceeaşi stricăciune şi otravă
şi oricât de mult chema-i-vei la iubire
şi la pace
setea lor de sfâşiere mai adâncă se va face.
Şi cu cât Tu copleşi-i-vei cu-o iubire tot mai mare
ei cu-o ură mai adâncă vor căuta să Te omoare —
căci în inima lor neagră zace patima ne-nvinsă
şi-n ei dragostea-Ţi cerească naşte-o ură mai aprinsă
căci nu-s dornici nici de bine,
nici de milă
nici de pace
şi de mii de ori Isuse, de-ai veni la fel Ţi-ar face.
Numai cei ce-i schimbă harul,
către ceruri să-i îndrume,
doar aceştia sunt altfel —
dar atuncea nu-s din lume!
Doamne, multa Ta răbdare fie binecuvântată
datorită ei într-una creşte-această sfântă ceată
şi chiar dacă-s mulţi aceia ce Te leapădă cu ură,
sunt atâţi cei ce Te-ascultă cu iubire şi căldură!
Din iubirea pentru dânşii să mai ai răbdare încă
şi cu-acei ce-Ţi poartă-n suflet vrăjmăşia cea adâncă.
Poate dragostea-Ţi va face şi-a lor inimi să se moaie
îndelungă, nesfârşită, Doamne, bunătatea Ta e.
Căci doar unul de-ar întoarce
după anii de-aşteptare
nu-i zadarnică nici Jertfa,
nici prea lunga Ta răbdare...
