Vă recomandăm:

Vă recomandăm:

A B C D E F G H I Î J L M N O P R S Ş T Ţ U V Z

Se afișează postările cu eticheta Traian Dorz. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Traian Dorz. Afișați toate postările

E mult mai greu


E mult mai greu acum s-asculţi
decât să faci ce-ţi place
dar vai cum plâng atât de mulţi
ce nu mai pot desface.

— Să-mi fie orişicât de greu
eu am s-ascult de Dumnezeu
căci cei ce râd de El acum
amar vor plânge-odată-n scrum.

E mult mai greu acum muncind
decât să te laşi lenei
dar vai câţi zac acum scrâşnind
în muncile gheenei.

— Să-mi fie orişicât de greu
eu voi munci cu Dumnezeu
căci cei ce lenevesc acum
amar vor plânge-odată-n scrum.

E mult mai greu să urci în sus
decât s-alergi la vale
dar ce frumos e la Isus
iar fără El, ce jale...

— Să-mi fie orişicât de greu
eu voi urca spre Dumnezeu
căci cei ce prea petrec acum
amar vor plânge-odată-n scrum.

E mult de când e noapte


E mult de când e noapte şi lumea-i bântuită
de mii de duhuri rele cu ucigaş tumult
ni-e dor de Dimineaţa de-odihnă fericită
— Străjerule, străjere, mai e din noapte mult?

Plâng inimi sfâşiate de-o lungă depărtare
le ard atâtea rane şi-au suferit atât
şi-aşteaptă obosite un ceas de uşurare
— Străjerule, străjere, o cât mai este, cât?

Atâţi din cei ce-aşteaptă sunt doborâţi de jale
gemând sub greutatea ce inima le-a zmult
şi-aşteaptă izbăvirea înştiinţării tale
— Străjerule, străjere, mai este oare mult?

E-atât de grea vegherea când noaptea se lungeşte
când zarea e pustie şi sufletul e jar
când nu mai e putere, iar greul tot mai creşte
— Străjerule, străjere, ah zorii nu răsar?

Atât de grea ni-e starea cum n-a fost niciodată
vin valuri tot mai grele cum n-am mai întâlnit
simţim c-a noastre inimi curând n-au să mai poată
— Ah, sună răsăritul, străjerule iubit.

Străjer iubit, vesteşte sfârşitul suferinţei
să cadă stăvilarul de piatră şi de fer
să-nceapă Sărbătoarea dorită-a Biruinţei
şi Nunta fericită a Mirelui din Cer.

E mărturie tot ce văd


E mărturie tot ce văd, şi tot ce-aud e mărturie
şi tot ce simt şi ce gândesc... şi mintea mea-i dovadă vie,
şi amintirea vieţii-ntregi şi conştiinţa cea din mine
şi Cerul şi pământul tot, — e mărturie despre Tine.

Căci tot ce văd şi tot ce-aud şi tot ce simt şi am în minte
n-ar fi, de nu le-ai fi creat, cum nu erau mai înainte —
nici amintirile şi nici fiinţa conştiinţei mele
nici Cerul nici pământul tot n-ar fi de n-ai fi Tu, — nici ele.

De n-ar fi-nţelepciune-n tot ce e văzut, sau nu se vede
atâta ordine şi rost în ce se ştie, sau se crede,
atâtea tainice-nrudiri în tot ce-i mic şi tot ce-i mare
— de-i greu să crezi, de mii de ori e şi mai greu să n-ai crezare!...

E greu să rabzi?


E greu să rabzi cu Domnul?
— se poate că e greu,
dar cum va fi răbdarea
să n-ai pe Dumnezeu!

E grea a Crucii cale?
— se poate că e grea,
dar cum va fi odată
la moarte, fără ea?

E grea viaţa sfântă?
— se poate că-i, acum,
dar cum va fi aceia
pe veci în foc şi-n fum?

E grea singurătatea?
— se poate că e grea
dar cum va fi-nsoţirea
cu ura cea mai rea?

E greu acum suspinul
şi plânsul pentru har?
— dar cum va fi odată
suspinul în zadar?

E greu să mergi acuma
cu Domnul credincios?
— dar cum va fi în flăcări
pe veci fără Cristos?

E cineva, cântă


Isuse, Isuse, ascultă acum
departe, pe dealuri, prin văi, pe câmpie
un cântec de lacrimi, de jertfă şi drum
— E cineva, cântă prin zarea pustie.

E cineva, cântă... E unul, sunt doi,
sunt sute, sunt mii, sunt mulţimi fără zare
şi cântă prin soare, prin noapte şi ploi
un imn de iubire, de har şi chemare.

E rântecul meu de dragoste — strâns
din primul fior de grea sfâşiere
din ziua când Ţie Isuse Ţi-am plâns
întâia iubire şi-ntâia durere.

Ascultă-l cum creşte mereu mai aprins,
mereu mai puternic, mereu mai fierbinte
o Oaste, o ţară, o lume-a cuprins,
o ’nalţă, o-ncântă şi-o poartă-nainte...

Ascultă-l Isuse... — e imnul slăvit
din ziua când haru-Ţi veni peste mine
şi-n care Adevărul a rupt strălucit
tristeţea trăită departe de Tine.

Ascultă-l Isuse — e-ntregu-mi avut
puterea, avântul şi sfânta iubire,
comoara-mi întreagă, întâiu-mi născut
adus pentru Tine supremă jertfire.

Ascultă-l Isuse în ceasul ceresc
când harfa se sfarmă pe culmi de extaze,
când lutul apune, când ochii privesc
uimţi, Veşnicia de slavă şi raze.

Du-te şi tu de vesteşte


Du-te şi tu de vesteşte
mântuirea lui Cristos
căci păcatul creşte-creşte
şi sfârşitu-i fioros.

Du-te astăzi de vesteşte
chiar de crezi că-i în pustiu,
du-te cheamă, stăruieşte
până când nu-i prea târziu.

N-avea frică nici ruşine
a chema la Dumnezeu
cât de greu ţi-ar fi — ştii bine
dacă taci, va fi mai greu.

Lumea piere-n neştiinţa
mântuirii lui Cristos
blestemul şi necredinţa
duc la iadul fioros.

Vremea Harului sfârşeşte
iar în lumea fără har
făr’delegea creşte-creşte
şi chemarea-i în zadar.

Vine-o zi — şi nu-i departe
când va tace-al Crucii grai
şi-atunci fi-va numai moarte
strigăte şi plâns şi vai.

Durerea-ţi vine-n casă


Durerea-ţi vine-n casă
chiar dacă nu-i descui,
trimisă de la Domnul
un sol din partea Lui.

Şi bătrâneţea vine
cu-acelaşi tainic glas
să-ţi spună ce puţine
prilejuri ţi-au rămas.

Şi tremurul vorbirii,
şi mersul şchiopătând
şi negura privirii,
şi toate-ţi spun: curând...

Stăpânul te vesteşte
că ai să-L întâlneşti
şi vrea să vezi tu singur,
cu ce veşminte eşti.

Cât poţi scăpa de zdrenţe
şi-afla al Slavei strai
şi calea mântuirii
— fă totul să le ai.

Căci toţi câţi vin spre tine
şi câţi te-ajung pe drum
sunt solii-Acelui Care
te-aşteaptă-acum, acum.

După focul ce-a trecut


După focul ce-a trecut
caut ce am din ce-am avut
ce mi-a ars şi ce-a rămas
ce s-arunc şi ce să las
ce-a crescut şi ce-a apus
ce mai stă — şi ce s-a dus...

Vorbă, vorbă, câtă-ai fost
şi-azi eşti spuză fără rost
legăminte, cum păreaţi,
ce-a rămas din ce spuneaţi!
prietenie dulce grai
ce-a rămas, din ce ziceai!

— Numai lacrima mi-a stat
credincioasă necurmat,
numai crucea mea dintâi
înger drag la căpătâi,
numai dragostea din gând
veghetoare orişicând,
numai primul legământ
soţ în luptă şi-n mormânt,
numai Domnul Preaiubit
prietenul Nedespărţit.

După focul încercat
mi-a rămas ce-a fost curat.

După ce un om devine


După ce un om devine
mai asemeni cu Cristos
ascultarea lui tăcută
străluceşte mai frumos.

După ce a lui credinţă
mai aprinsă-i în Cristos
rodul faptelor smerite
străluceşte mai frumos.

După ce mai cu iubire
caută pe-alţii ca Cristos
viaţa lui schimbată-n aur
străluceşte mai frumos.

După ce întreaga slavă
o dă numai lui Cristos,
faţa lui tot mai cerească
străluceşte mai frumos.

Duhule Preasfinte


Duhule Preasfinte Doamne,
viu izvor de sfântă viaţă
glas de rugă ’nalţ spre Tine
în această dimineaţă!

Sfinte Duh, izvor de pace,
de lumină şi putere
morţilor Tu dai viaţă,
orbilor le dai vedere.

Mană de cereşti belşuguri,
taină veşnică ce-adapă
setea sufletelor care
caută sfântă vieţii apă,

Duh de foc ce dezmorţeşte
din îngheţuri de păcate
sufletele adormite,
cugetele sugrumate.

— Tu faci a căinţii lacrimi
ochii vinovaţi să plouă
Tu aduci în viaţa-ntoarsă
primăvara vieţii, nouă;

Tu trezeşti mustrări amare
credinciosului când iară
părăsind pe Domnul, cade
în păcat a doua oară.

Tu-l îndemni să se ridice
şi primind din nou iertare
mai cu grijă după Domnul
să alerge cu-nfrânare...

— Tu reverşi lucrării Tale
bucurie şi putere,
Tu ne dai înviorare
ajutor şi mângăiere.

Tu poţi întări-n ispite
şi în orişice-ncercare
Doamne sufletele slabe
când durerea-i tot mai mare;

Tu poţi dezlega răceala
sufletelor împietrite
dacă focul Tău topeşte
nepăsarea ce le-nghite.

Tu poţi face ploi de haruri
să coboare peste ele
să rodească-n plin sămânţa
încercată-n vremuri grele.

Tu poţi Duhule Preasfinte,
cu puterea Ta cea mare
să ne-aprinzi mărturisirea
cu mai multă-nflăcărare.

Să ne dai mai multă grijă
şi înţelepciune-n viaţă
ca-n lucrarea Ta cea sfântă
să urmăm a Ta povaţă! —

Dă-ne Tu putere-n ceasul
greu al jertfei şi-ncercării,
biruind deplin s-ajungem
la răsplata-ncununării.

Ca să moştenim lumina
fericirii-n veşnicie
lăudându-Te pe Tine
sfinte Duh, cu bucurie!

Şi pe Tatăl şi pe Fiul
cărui slavă se cuvine
Dumnezeul nostru mare,
noi Te preamărim pe Tine!

Duhul tău mereu să lupte


Duhul tău mereu să lupte
din orice-ndoieli să iasă
la credinţa care-i face
toată calea luminoasă.

Gândul tău mereu să lupte
spre-nţelegerea curată
care-n orice-ntunecime
ţinta limpede-i arată.

Graiul tău mereu să lupte
să ajungă-a fi în stare
să zdrobească cu-adevărul
chiar minciuna cea mai tare.

Viersul tău mereu să lupte
să se-nalţe şi inspire
printre lacrimi către slavă
pân-la har şi la sfinţire.

Rugăciunea ta să lupte
pân-la Cel ce se ascunde
să tot bată şi să ceară
până i se va răspunde.

Toată viaţa ta să lupte
până slava şi-o-mpreună
până răul şi-l înfrânge
pân-ajunge la cunună.

Dragostea când e curată


Dragostea când e curată
nu lipseşte niciodată,
nu-s nici ziduri nici poveri
s-o oprească nicăieri.

Dragostea când e fierbinte
arde-n ochi şi-arde-n cuvinte
arde-n lacrimi şi-n cântări
slava fericitei stări.

Dragostea când e frumoasă
e smerită şi duioasă,
credincioasă rămânând
pân-la moarte orişicând...

Dragostea când e deplină
e tăcută şi senină
şi-şi dă anii minunaţi
pentru cer şi pentru fraţi.

Dragostea când este bună
poartă jugul dimpreună,
duce până la sfârşit
crucea lângă Cel Iubit...

Dragostea când e cerească
face sufletul să crească
pân-ajunge luminos
una-n umblet cu Cristos.

Dragostea când este-ntreagă
de Cristos n-o mai dezleagă
nici tăcere nici cuvânt
nici viaţă nici mormânt.

Două mii de ani Isuse…


Două mii de ani Isuse au trecut din ziua-aceea
când Te-a ocrotit în staul Betleemul din Iudeia
două mii de ani...
Şi lumea nici acum nu Te-nţelege
azi mai mult ca-ntotdeauna
lumea-nnoată-n făr’delege;
Azi mai mult ca-ntotdeauna plină-i de venin şi ură
ca s-arate ce străină-i
de-a Ta voie din Scriptură.

Cei ce-Ţi poartă Sfântu-Ţi Nume,
azi prin sânge ştiu s-arate
cât cunosc ei frumuseţea biblicei iubiri de frate,
câţi din cei ce spun şi astăzi că-s tot servi ai Tăi
— Ca Ana,
au Cuvântul Tău în gură iar în suflet pe satana,
şi când predică iubirea cu-o evlavioasă gură
al lor suflet stăpânit e de cruzime şi de ură,
când pe faţă spun de pace
şi vorbesc despre-mpăcare
pe ascuns lucrează ură, vrăjmăşie tot mai mare
şi când spun că-s plini de milă
şi de-a ei chemare-naltă
sufletul îl scot din oase de la cel ce n-are altă...

O Isuse,
ce departe-i omenirea azi de Tine! —
a iubirii Tale drumuri cât i-s astăzi de străine!
Ce uitat şi ne-nţeles eşti pentru-a lumii conştiinţă
cât de ştearsă li-e din suflet dulcea, scumpa Ta, Fiinţă.
Ce pierdută-i amintirea fericirilor aduse,
ce dispreţuite-s toate bunătăţile nespuse,
ce puţină ascultare Îţi arată toţi în viaţă,
parcă niciodată lumea n-a văzut Slăvita-Ţi faţă
nici duioasa Ta vorbire care mângăie şi-alină,
nici a inimii frumuseţe,
nici a harului lumină,
nici a sângelui putere care spală şi sfinţeşte
şi din cari de-atunci viaţă,
omenirea-n dar primeşte!

O Isus, de-a Tale haruri ce dau viaţa fără moarte,
azi nu douăzeci de veacuri
ci-o vecie ne desparte.
Şi-n această depărtare tot mai mare ce ne paşte
vai, nu ne mirăm că lumea
mai că nu Te mai cunoaşte...
Şi de-ai vrea să-i faci să-Ţi vadă iar,
lumina Ta curată,
o, ar trebui Isuse, să mai vii la ei odată,
să-ncepi iar din nou de-acolo
de la iesle,
de la paie,
să întâmpini iarăşi hule şi batjocuri şi bătaie,
să porţi iar o altă cruce
să rabzi spini,
scuipări
şi cuie,
— Dar acum de la aceia ce doresc “creştini” să-şi spuie.

Când le-ai biciui păcatul şi viaţa necurată
cu-acea sfântă necruţare
cum ai mai făcut odată,
şi le-ai spune adevărul care-i ustură şi-i doare,
cu ce cazne-ar fi în stare
cei de azi
să Te omoare!
Cum s-ar ridica soborul de Caiafe şi de Ane
să-ntărâte împotrivă-Ţi ura gloatelor duşmane,
cum şi-ar mai porni furia
toţi zarafii şi stricaţii
bine-ascunşi sub motivarea apărării-ntregii naţii
şi Te-ar declara eretic şi că faci răscoală-n ţară...
— Şi iar temniţă, Isuse
şi iar haina de ocară
şi iar Iude
— Căci acuma şi mai mulţi sunt ca şi-atunce —
meşterii ştiu şi mai bine
cum să-Ţi pregătească-o cruce,
cuie azi sunt şi mai multe
şi mâini care să le bată
şi-ar fi astăzi pe Golgota mult mai trist
ca-ntâia dată!

...Şi de mii de ori Isuse de Te-ai coborî din Slavă
ai afla în lume-aceeaşi stricăciune şi otravă
şi oricât de mult chema-i-vei la iubire
şi la pace
setea lor de sfâşiere mai adâncă se va face.
Şi cu cât Tu copleşi-i-vei cu-o iubire tot mai mare
ei cu-o ură mai adâncă vor căuta să Te omoare —
căci în inima lor neagră zace patima ne-nvinsă
şi-n ei dragostea-Ţi cerească naşte-o ură mai aprinsă
căci nu-s dornici nici de bine,
nici de milă
nici de pace
şi de mii de ori Isuse, de-ai veni la fel Ţi-ar face.

Numai cei ce-i schimbă harul,
către ceruri să-i îndrume,
doar aceştia sunt altfel —
dar atuncea nu-s din lume!

Doamne, multa Ta răbdare fie binecuvântată
datorită ei într-una creşte-această sfântă ceată
şi chiar dacă-s mulţi aceia ce Te leapădă cu ură,
sunt atâţi cei ce Te-ascultă cu iubire şi căldură!

Din iubirea pentru dânşii să mai ai răbdare încă
şi cu-acei ce-Ţi poartă-n suflet vrăjmăşia cea adâncă.
Poate dragostea-Ţi va face şi-a lor inimi să se moaie
îndelungă, nesfârşită, Doamne, bunătatea Ta e.

Căci doar unul de-ar întoarce
după anii de-aşteptare
nu-i zadarnică nici Jertfa,
nici prea lunga Ta răbdare...

Dorită Patrie-a Iubirii


Dorită Patrie-a Iubirii
grădina crinilor de nea,
cu ce suspinuri şi ce lacrimi
şi doruri te-am putut chema?

Ce haruri mi-ai turnat în suflet
de nu-mi mai aflu-n lume loc,
de arde-n dorurile mele
atâta dragoste şi foc.

De-am străbătut atâtea vremuri
şi drumuri fără de popas
de harul păcii şi luminii
şi fericirii tale-atras?

Zadarnic amăgirea lumii
cu-al ei miraj îmi dă ocol
azi paşii mei mai poartă-n lume
doar trupul bătrânit şi gol.

Căci sufletul şi tinereţea
şi tot ce-a fost mai minunat
Tu Dulce Patrie-a Iubirii
acolo-n tine mi-ai luat.

Şi m-ai lăsat aici să-mi ardă
puternic doar un singur gând:
Cântând să pot să-ţi trec hotarul
c-un ceas, c-o clipă mai curând.

Mi-e dor de tot ce am Acolo
ţinut de-argint şi de cleştar,
— Desprins de lumea asta ia-mă
să-ţi trec doritul tău hotar.

Dorinţă


Înţeleptul înfrânării a grăit odat-aşa:
— Nu tu vrei!
Ci este-n tine un păcat. Acela vrea!
Dar tu nu eşti numai trupul
sau nu trup în primul rând
ci în primul rând eşti suflet
— Nu uita ce-ţi spun, nicicând!
Sufletul mereu să-ţi ţină trupul strâns în frâul său
ca acesta să nu-l tragă în prăpastie şi-n rău;
Să nu-l ducă la păcate de-unde nu mai e salvat,
sau şi dacă e,
rămâne cu o rană necurmat...

Un păcat făcut de suflet, sufleteşte-i şi plătit
cel făcut unit cu trupul, de-amândouă-i ispăşit.
De-amândoă împreună,
ori în moarte,
ori aici
căci nimica nu se pierde nici din mari
şi nici din mici.

Dumnezeul meu puternic, dă-mi Te rog puteri să-mi rup
şi să-mi smulg oricând din suflet
pofte izvorând din trup
şi dorinţa de-a m-atinge de ce nu-mi e-ngăduit,
dar de care cu putere sunt atras şi-nlănţuit.
Căci numai dorinţa care sper s-o pot înfăptui
poate chinui-al meu suflet şi viaţa a-mi zdrobi.
Şi numai acesta-mpinge la păcat
spre-a o avea.
Cele nenădăjduite, nu ne chinuiesc aşa.

Să renunţ la bucuria care Tu nu vrei s-o iau
şi să nu cârtesc în ziua când văd pe alţii că o au.
Fă să nu se nască-n mine gelozii şi duşmănie
către-acei ce Tu mai darnic şi mai bun pari
decât mie.
Ci să ştiu că totdeauna Tu eşti drept şi bun Părinte
şi-ai să-mi dai mai bun la urmă
ce-am avut mai rău, ’nainte.

Du-mă Doamne pân-n starea să pot renunţa-mpăcat,
nici regret
şi nici mândrie neavând, c-am renunţat.
Mai ales când e-n folosul celor care nu vor fi
nici cu vorba, nici cu fapta
în măsură-a-mi răsplăti
şi să pot primi în linişte orice casă şi-aşternut
chiar şi-atunci când sunt acelea care
nu eu mi le-am vrut
dă-mi voinţa cea stăpână peste orişice dorinţi
căci atunci urma-voi numai calea fiilor cuminţi.

Doresc să-Ţi fiu


Doresc să-Ţi fiu Isuse
ostaş adevărat
cu toată armătura
cerească îmbrăcat.

Mijlocul cu-Adevărul
doresc să-l am încins
de nici o rătăcire
să nu mai pot fi-nvins.

Cu platoşa Dreptăţii
s-am pieptul apărat
să nu-mi pătrundă-n suflet
nimica necurat.

Cu râvna Vestei Bune
picioarele să-ncalţ,
s-alerg în slujba sfântă,
un steag mai sfânt să ’nalţ.

Iar peste toate Scutul
Credinţei să-l încing,
săgeţile-arzătoare
a răului să sting.

Sub Coiful Mântuirii
să-mi fie capul meu,
ca mintea sănătoasă
s-o pot avea mereu.

Ca sabia cea tare
a Duhului Preasfânt
în gura mea să fie
al Domnului Cuvânt.

— Aşa fiind, Isuse
ne-nvins de-orice vrăjmaş,
Ţi-aş fi cu vrednicie
adevărat ostaş.

Doresc deplina biruinţă


Doresc deplina biruinţă
asupra vieţii de păcat
ca-n clipa cercetării Tale,
în voia Ta să fiu aflat.

Doresc cununa curăţiei
pe suflet pururea s-o port
până când glasul Tău sfărma-va
al ţărnii mele şubred cort.

Doresc la capătul sfinţirii,
pe drumul vieţii greu şi lung
schimbat în chipul slavei Tale,
Isuse, fericit s-ajung.

Doresc cu-un dor cum nu e altul
mai sus de cerul străveziu
în veci să-Ţi pot privi mirarea
Isuse, când va fi să viu.

Doresc...
Dar pentru toate-acestea,
eu nu am nici un dor ascuns
decât o inimă smerită,
Isuse, oare-o fi de-ajuns?

Dor al dorurilor mele


Dor al dorurilor mele
strălucit şi sfânt şi-nalt,
toată dragostea mea suie
către ţărmul celălalt...

Cum atrase-n dor de ţărmuri
cheam-un val pe altul val
mi se cheamă-a mele doruri
către ţărmul de cristal.

Orice clipă îmi aduce
alt nou dor acolo Sus
unde inima-mi cu toată
dragostea pe veci mi-ai dus.

Alt nou dor în orice clipă
Îţi aduce-n Sfântul prag
tot ce pot avea pe lume
mai curat, mai scump, mai drag.

Rugăciunea şi cântarea
vin să-Ţi spună-n lacrimi cât
te doreşte-un suflet care
te iubeşte-atât, atât.

Cât Te cheamă, cât suspină
cât aşteaptă clipa când
ţărmul fericirii Tale
Ţi-l va săruta plângând...

Care-i valul ce m-ar duce
până dincolo-ntr-un salt
dorul dorurilor mele
de pe ţărmul celălalt!

Domnului, întotdeauna


Domnului, întotdeauna
mulţumirea să I-o dăm
tot ce-avem mai bun într-una
numai Lui Îi datorăm.

— Dar şi celor dragi prin care
El ne dă de-atâtea ori
trebuie fără-ncetare
să le fim mulţumitori.

Domnului, recunoştinţă
pentru toate de-orice fel
tot ce-avem cu prisosinţă
vine numai de la El.

— Dar şi celor dragi prin care
ne ajută Dumnezeu
faţa recunoscătoare
să le-o arătăm mereu.

Domnului, nemărginită
dragostea să I-o purtăm,
toată viaţa fericită
numai Lui I-o datorăm.

— Dar şi celor dragi prin care
de Cristos ne-mpărtăşim
dragostea, şi-n cer datoare
până-n veci s-o dăruim.

Doar lângă Tine (II)


Doar lângă Tine-mi aflu pacea
când totu-n jurul meu e plâns;
doar Tu îmi mângâi sfâşierea
când sufletul e-n chinuri strâns.

Doar lângă Tine-mi aflu-alinul
când geme inima amar
şi ochii-ntunecaţi de lacrimi
recapătă seninul iar.

Doar lângă Tine mi-aflu-odihnă
când marea urlă-n jurul meu,
când lupt cu-nvârtejiri cumplite
şi ceasul ispitirii-i greu.

Doar Tu-mi împrăştii norii negri
şi-nlături trăznetul cumplit
Tu-mi rupi zăvoarele de-aramă
spre locul larg şi liniştit.

Doar Tu, când Faţa Ta-mi răsare
şi glasul Tău îmi spune blând,
poţi stinge marea-mi frământare
o pace-adâncă aducând.

Doar Tu poţi linişti furtuna
şi valurile ce ne zbat
când noaptea prea de mult ne-apasă
şi sufletul ni-e prea-ncercat.

Cele mai citite articole: