creştin
CREŞTIN. Folosirea termenului
de 3 ori (Faptele Apostolilor 11:26; 26:28; 1 Petru 4:16) sugerează că era un
titlu general recunoscut în perioada NT, deşi este evident că existau alte nume
pe care le foloseau creştinii înşişi şi pe care poate le preferau (cf. H. J.
Cadbury, BC, 5, 1933, p. 375 ş.urm.).
a. Originea numelui
Formarea numelui pare să fie latină, întrucât pluralul
substantivelor terminate în -iani putea desemna soldaţii din subordinea
unui anumit general (de ex. Galbiani, oamenii lui Galba, Tacitus, Hist.1. 51)
şi astfel indică partizanii unui anumit individ. Amândouă elementele sunt
combinate în termenul quasi-militar Augustiani (vezi mai jos). Cel puţin
în ultima parte a secolului 1 d.Cr., Caesariani a fost numele dat
sclavilor şi clienţilor (protejaţilor) lui Caesar, iar în evanghelii găsim irodianii,
care se poate să fi fost partizanii sau protejaţii lui Irod (*IRODIANII).
Prin urmare, christian(o)i se poate să se fi însemnat
original „soldaţii lui Christus" (Souter), sau „familia lui Christus"
(Bickerman), sau „partizanii lui Christus" (Peterson). H. B. Mattingly a
prezentat recent o turnură ingenioasă pentru această ultimă interpretare
sugerând că christiani, într-o glumă a celor din Antiohia, a fost un
nume după tiparul lui Augustiani, o brigadă organizată din adepţi devotaţi care
scandau şi conduceau adunarea publică a lui Nero Cezar August; atât entuziasmul
credincioşilor cât şi omagiul ridicol adus de galeria imperială fiind
satirizate prin compararea unora cu ceilalţi. Dar numele „creştin" se
poate să fie mai vechi decât Augustianii.
b. Locul şi perioada de origine
Luca a cunoscut bine biserica din Antiohia Siriei, locul
unde a fost folosit numele pentru prima oară (Faptele Apostolilor 11:26). Forma
latinizată nu prezintă nici un obstacol. Contextul descrie evenimentele din
anii 40 ai primului secol d.Cr. şi Peterson a susţinut că persecuţia condusă de
Irod Agripa I (Faptele Apostolilor 12:1) a dat naştere numelui Christian(o)i
ca o paralelă cu numele duşmanilor lor, irodian(o)ii. Dacă modelul ar fi
Augustianii, numele nu ar fi putut fi dat înainte de 59 d.Cr., iar
Faptele Apostolilor 11:26 nu pare să implice o dată atât de târzie pentru acest
nume. Avem însă motive puternice să asociem ocazia cu ceea ce precede, deoarece
Luca a arătat că în Antiohia a fost prima biserică cu un număr mare de
ne-evrei, foşti păgâni: adică, primul loc unde păgânii au considerat
creştinismul ceva diferit de o sectă iudaică. Nume adecvate pentru convertiţi
aveau să fie date curând.
În orice caz, numele de „creştin" era stabilit deja în
anii 60. Irod Agripa II (Faptele Apostolilor 26:28) foloseşte acest nume în
sens satiric atunci când se adresează lui Pavel (Mattingly: „Într-o clipă mă
vei îndupleca să mă înrolez ca un Christianus"). Petru, scriind din
Roma cu puţin timp înainte de persecuţia lui Nero, îi avertizează pe „cei
aleşi" din diferite părţi ale Asiei Mici ca nici unul dintre ei să nu se
ruşineze dacă este chemat să sufere ca şi creştin (1 Petru 4:16 - nu era
necesar să fie „subînţeleasă o acuzaţie oficială în faţa unui judecător);
potrivit lui Tacitus (Annals 15. 44), Nero a adus o acuzaţie împotriva unei
secte „pe care oamenii de rând îi numeau (appellabat - timpul verbal
este semnificativ) creştini".
c. Sursa numelui
Verbul chrematisai (VSR, „au fost numiţi", în
rom. „li s-a dat numele" n.tr.) din Faptele Apostolilor 11:26 este tradus
diferit. Bickerman îl traduce „şi-au spus" şi susţine că numele
„creştin" a fost inventat în biserica din Antiohia. Traducerea lui este
posibilă, dar nu necesară, şi este mai probabil că păgânii din Antiohia au
născocit acest nume. În alte locuri ne-creştinii sunt cei care folosesc acest
titlu - Agripa, acuzatorii din 1 Petru şi „oamenii de rând" din scrierea
lui Tacitus. Verbul este tradus frecvent: „erau numiţi în public" (cf. Romani
7:3), referindu-se la acţiunea oficială de înregistrare a unei noi secte sub
numele de „creştini", (înregistrarea ar putea explica cu uşurinţă numele
latin.) Verbul poate fi folosit în mod mai vag şi poate că Luca vrea să spună
doar că numele a ajuns popular în prima cetate unde a fost necesar un nume
distinctiv. De aici se poate să fi trecut cu uşurinţă la o dată timpurie în
folosirea oficială şi universală.
d. Folosirea ulterioară
Dacă la început „creştin" a fost o poreclă, la fel cum
a fost „metodist" în vremuri mai recente, a fost adoptat de cei care l-au
primit. Tot mai frecvent credincoşii trebuiau să răspundă la întrebarea: „Eşti
creştin?" şi nu era nici o ruşine să accepte numele dat ca o insultă
deoarece conţinea însăşi numele Mântuitorului (1 Petru 4:16). A fost un nume
potrivit: a concentrat atenţia asupra faptului că elementul distinctiv din
această religie era faptul că era centrată în jurul Persoanei lui Cristos; şi
dacă numele Cristos era neinteligibil pentru majoritatea păgânilor şi ei
îl confundau uneori cu numele obişnuit (Chrestos), care înseamnă „bun,
binevoitor", aceasta a fost o paronomază cu urmări pozitive. Astfel, la
începutul secolului al 2-lea, numele este folosit fără îndoială de către
episcopul creştin Ignatius (în Antiohia) şi de către guvernatorul păgân Plinius
(în regiunea pentru care s-a scris 1 Petru).
BIBLIOGRAFIE
T. Zahn, INT, 2, 1909, p. 191 ş.urm.; E. Peterson, Frühkirche,
Judentum und Gnosis, 1959, p. 64-87; E. J. Bickerman, HTR 42, 1949, p. 109
ş.urm.; H. B. Mattingly, JTS s.n. 9, 1958, p. 26 ş.urm.
A.F.W.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu