daruri spirituale
DARURI SPIRITUALE.
I. Numele şi natura lor
Termenul „daruri spirituale" sau „daruri
duhovniceşti" reprezintă traducerea substantivului neutru plural grec charismata,
derivat de la charizesthai (a arăta favoare, a dărui cu mână largă),
care este înrudit cu substantivul charis (har, graţie); ele sunt expresii
concrete ale lui charis, harul care ajunge să aibă efecte vizibile în
cuvânt sau în faptă. Forma singulară este folosită cu privire la darul
mântuirii dat de Dumnezeu prin Cristos (Romani 5:15 ş.urm.; 6:23) şi cu privire
la orice har sau îndurare specială (Romani 1:11; 1 Corinteni 1:7; 7:7; 2
Corinteni 1:11). Forma de plural este folosită în principal într-un sens tehnic
pentru a indica darurile extraordinare ale Duhului Sfânt revărsate asupra
creştinilor pentru o slujire specială, iar în câteva locuri forma de singular
este folosită tot într-un sens distributiv sau semi-colectiv (1 Timotei 4:14; 2
Timotei 1:6; 1 Petru 4:10).
Împărţirea generală a darurilor Duhului Sfânt, marcând noua
dispensaţie, a fost prevestită de profetul Ioel (2:28) şi confirmată de
promisiunile lui Cristos pentru ucenicii Săi (Marcu 13:11; Luca 12:11 ş.urm.;
Ioan 14:12; Faptele Apostolilor 1:8; cf. Matei 10:1, 8 şi textele paralele;
Marcu 16:17 ş.urm.). În ziua Cincizecimii au fost împlinite aceste profeţii şi
promisiuni (Faptele Apostolilor 2:1-21, 33). Mai târziu, numeroase daruri
spirituale sunt menţionate frecvent de Luca (Faptele Apostolilor 3:6 ş.urm.;
5:12-16; 8:13,18; 9:33-41; 10:45 ş.urm. etc.), de Petru (1 Petru 4:10) şi de
Pavel (Romani 12:6-8; 1 Corinteni 12-14), care le descrie şi cu termenul
„lucruri duhovniceşti (spirituale)" (gr. pneumatika, 1 Corinteni
12:1; 14:1) şi „duhuri", adică, diferite manifestări ale Duhului (gr. pneumata,
1 Corinteni 14:12). Darurile sunt împărţite de Duhul Sfânt potrivit cu voia Sa
suverană (1 Corinteni 12:11) şi un credincios individual poate primi unul sau
mai multe daruri (1 Corinteni 12:8 ş.urm.; 14:5,13).
II. Scopul şi durata
Scopul acestor daruri spirituale este în primul rând
edificarea întregii Biserici (1 Corinteni 12:4-7; 14:12) şi, în al doilea rând,
convingerea şi convertirea necredincioşilor (1 Corinteni 14:21-25; cf. Romani
15:18 ş.urm.). O problemă controversată este dacă ele ar trebui să fie privite
ca daruri acordate permanent Bisericii sau numai înzestrări temporare.
Părerea râspândită mai demult, potrivit căreia charismata
au fost date pentru întemeierea Bisericii şi au încetat în timpul secolului al
4-lea când Biserica a devenit suficient de puternică încât să continue fără
ajutorul lor, este o părere contrară dovezilor istorice (B. B. Warfield, Counterfeit
Miracles, 1972, p. 6-21). Warfield însuşi a susţinut ideea că charismata
au fost date pentru autentificarea apostolilor ca mesageri ai lui Dumnezeu,
unul dintre semnele unui apostol fiind posedarea acelor daruri şi a puterii de
a le conferi altor credincioşi. Darurile au încetat treptat odată cu moartea
apostolilor şi acelor cărora le-au conferit ei daruri (op. cit., p. 3,21
ş.urm.). W. H. Griffith Thomas a privit charismata ca o mărturie pentru
Israel cu privire la caracterul mesianic al lui Isus, o mărturie care a devenit
nefuncţională după încheierea Faptelor, când Israel a refuzat Evanghelia (The
Holly Spirit of God, 1972, p. 48 ş.urm.; cf. O. P. Robertson, WTJ 38, 1975,
p. 43-53). Cei care adoptă aceste concepţii tind să conteste autenticitatea
presupuselor manifestări carismatice de mai târziu.
Pe de altă parte, în 1 Corinteni 13:8-12 găsim dovezi
puternice despre permanenţa charismata în biserică, şi în acest pasaj
afirmă că ele vor continua să se manifeste până la parousia. În cazul
acesta apariţia lor intermitentă în istoria de mai târziu se poate să fi fost
afectată de credinţa şi spiritualitatea fluctuantă a bisericii şi de scopul
suveran al Duhului însuşi care împarte darurile „cum voieşte" (1 Corinteni
12:11).
III. Daruri individuale
Lista de charismata în NT (Romani 12:6-8; 1 Corinteni
12:4-11, 28-30; cf. Efeseni 4:7-12) este în mod evident incompletă. Au fost
făcute diferite încercări de a clasifica darurile, dar ele se încadrează în
principal în două categorii principale: daruri care îi califică pe posesorii
lor pentru propovăduirea cuvântului şi daruri care îi înzestrează pentru
slujire practică (cf. 1 Petru 4:10 ş.urm.).
a. Daruri de propovăduire
(i) *Apostol
(gr. apostolos, lit. „trimis", emisar, misionar, 1 Corinteni 12:28
ş.urm.; cf. Efeseni 4:11). Titlul de „apostol" a fost dat iniţial Celor
Doisprezece (Matei 10:2; Luca 6:13; Faptele Apostolilor 1:25 ş.urm.), dar a
fost revendicat mai târziu de Pavel (Romani 1:1; 1 Corinteni 9:1 ş.urm. etc.)
şi a fost aplicat într-un sens mai puţin strict lui Barnaba (Faptele
Apostolilor 14:4, 14), Andronic şi Iunias (sau Iunia) (Romani 16:7) şi, poate,
lui Apolo (1 Corinteni 4:6, 9), Silvan şi Timotei (1 Tesaloniceni 1:1; 2:6) şi
lui Iacov, fratele Domnului (1 Corinteni 15:7; Galateni 1:19). Funcţia specială
a unui apostol a fost, aşa cum sugerează numele, să proclame Evanghelia la
lumea necredincioasă (Galateni 2:7-9).
(ii) *Profeţie/prorocie
(gr. propheteia, Romani 12:6; 1 Corinteni 12:10, 28 ş.urm.; cf. Efeseni
4:11). Funcţia principală a unui profet/proroc din NT era să comunice revelaţia
divină cu semnificaţie temporară care spunea Bisericii ce trebuia să ştie şi să
facă în împrejurări speciale. Mesajul său era un mesaj de edificare, de îndemn
(gr. paraklesis), de consolare (1 Corinteni 14:3; cf. Romani 12:8) şi a
inclus uneori declaraţii autoritare despre voia lui Dumnezeu în anumite cazuri
particulare (Faptele Apostolilor 13:1 ş.urm.) şi rareori preziceri ale unor
evenimente viitoare (Faptele Apostolilor 11:28; 21:10 ş.urm.). Lucrarea lui era
îndreptată în principal spre Biserică (1 Corinteni 14:4,22). Unii profeţi
călătoreau din loc în loc (Faptele Apostolilor 11:27 ş.urm.; 21:10), dar
probabil că existau câţiva profeţi în fiecare biserică (Faptele Apostolilor
13:1), cum era la Corint, şi ne sunt date numele câtorva dintre ei (Faptele
Apostolilor 11:28; 13:1; 15:32; 21:9 ş.urm.).
Capacitatea de a „deosebi duhurile" (gr. diakriseis
pneumaton, 1 Corinteni 12:10; cf. 14:29) a fost complementară cu darul profeţiei
şi le-a permis ascultătorilor să judece vorbirile care se pretindeau a fi
profeţii inspirate (1 Corinteni 14:29) prin interpretarea sau evaluarea
profeţiilor (1 Corinteni 2:12-16), recunoscând pe cele care erau de origine
divină (1 Tesaloniceni 5:20 ş.urm.; 1 Ioan 4:1 -6) şi făcând deosebire între un
profet autentic şi unul fals.
(iii) Învăţătura
(gr. didaskalia, Romani 12:7; 1 Corinteni 12:28 ş.urm.; cf. Efeseni
4:11). Spre deosebire de profet, învăţătorul nu rostea revelaţii noi, ci
explica şi aplica doctrina creştină definitivată deja, iar lucrarea lui
probabil că era limitată la biserica locală (Faptele Apostolilor 13:1; cf.
Efeseni 4:11). „Vorbirile despre cunoştinţă" (gr. logos gnoseos, 1
Corinteni 12:8), o vorbire inspirată care conţine cunoştinţă, este legată de
învăţătură; dar „vorbirile despre înţelepciune" (gr. logos sophios,
1 Corinteni 12:8), exprimând o pătrundere spirituală, se poate să fie legate
mai mult de apostoli şi evanghelişti (cf. 1 Corinteni 1:17-2:5, în special
1:24-30) sau de profeţi.
(iv) Felurite limbi
(gr. gene glosson, 1 Corinteni 12:10, 28 ş.urm.) şi tălmăcirea *limbilor
(gr. hermeneia glosson, 1 Corinteni 12:10, 30).
b. Daruri pentru slujirea practică
(i) Daruri de putere. 1.
Credinţa (gr. pistis, 1 Corinteni 12:9) nu este credinţa mântuitoare, ci
o măsură mai mare de credinţă prin care pot fi realizate lucrări speciale sau
minuni (Matei 18:19 ş.urm.; 1 Corinteni 13:2; Evrei 11:33-40). 2.
Darurile de vindecare (gr. plural charismata iamaton, 1 Corinteni 12:9,
28, 30) sunt date pentru a îndeplini minuni de restaurare a sănătăţii (Faptele
Apostolilor 3:6; 5:15 ş.urm.; 8:7; 19:12, etc.). 3. Facerea de minuni
(gr. energemata dynameon, 1 Corinteni 12:10, 28 ş.urm.), lit.
„puteri". Acest dar conferea capacitatea de a îndeplini diferite alte
minuni (Matei 11:20-23; Faptele Apostolilor 9:36 ş.urm.; 13:11; 20:9-12;
Galateni 3:5; Evrei 6:5).
(ii) Daruri de ajutorare.
1. Darul ajutorărilor (gr. antilempseis, lit. „fapte de
ajutorare", 1 Corinteni 12:28) indică ajutorul dat celor slabi de cei tari
(vezi LXX, Psalmul 22:19; 89:19; verbul apare în Faptele Apostolilor 20:35) şi
se referă la darurile speciale de îngrijire a celor săraci şi nevoiaşi.
Probabil că include 2. dărnicia cu mână largă (gr. ho metadidous,
Romani 12:8) şi 3. cel care face milostenie (gr, ho eleon, Romani
12:8). 4. Probabil că aici este avută în vedere slujirea diaconilor (gr.
diakonia, Romani 12:7; cf. Faptele Apostolilor 6:1; vezi şi Filipeni
1:1; 1 Timotei 3:1-13).
(iii) Daruri de conducere.
1. Administratorii (gr. kyberneseis, lit. „lucrări de călăuzire,
darea direcţiei") se bucurau de daruri şi autoritate pentru a conduce şi
îndruma biserica locală. 2. „Conducătorul" (Romani 12:8; gr. ho
prohistamenos) se pare că avea acelaşi dar (cuvântul gr. apare din nou în 1
Tesaloniceni 5:12; 1 Timotei 5:17), afară de cazul că termenul ar fi tradus
„cel care dă ajutor" (VSR, Romani 12:8), în care caz ar indica un dar de
ajutorare.
Unele daruri, cum sunt cele de apostol, profet şi învăţător,
erau exercitate în lucrarea obişnuită; alte daruri, cum sunt vorbirea în limbi
şi vindecările, erau manifestate ocazional. În unele cazuri darurile par să
implice o descătuşare sau o creştere a unei înzestrări naturale, cum este darul
învăţării altora, al ajutorării şi al conducerii; altele sunt în mod clar o
înzestrare specială: credinţa, darul vindecărilor şi puterea de a face minuni.
BIBLIOGRAFIE
A. Bittlinger, Gifts and Graces, 1967; idem, Gifts
and Ministries, 1974; D. Bridge şi D. Phypers, Spiritual Gifts and the
Church, 1973; H. von Campenhausen, Ecclesiastical Authority and
Spiritual Power in the Church of the First Three Centuries, 1969; H.
Conzelmann, „charisma", TDNT 9, p. 402-406; J. D. G. Dunn, Jesus
and the Spirit, 1975; E. Schweizer, Church Order in the New Testament,
1961.
W.G.P.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu