Irod
IROD.
1. Irod cel Mare, regele evreilor între
anii 40-4 î.Cr., născut în cca. 73 î.Cr. Tatăl său, Antipater, a fost evreu de
origine din Idumea, şi a ocupat o poziţie influentă în Iudea după cucerirea
romană şi a fost numit procurator al Iudeii de către Iulius Cezar în anul 47
î.Cr. La rândul său el l-a numit pe fiul său Irod prefect militar al Galileii
şi Irod şi-a arătat calităţile de conducător prin vigoarea cu care a stăvilit tâlhăria
la drumul mare în regiunea aceea; guvernatorul roman al Siriei a fost atât de
impresionat de energia sa încât l-a făcut prefect militar al provinciei
Coele-Siria. După asasinarea lui Cezar şi după războiul civil care a urmat,
Irod s-a bucurat de bunăvoinţa lui Marcu Antoniu. Atunci când părţii au invadat
Siria şi Palestina şi l-au pus pe hasmoneanul Antigonus pe tronul Iudeii (40-37
î.Cr.), senatul roman, în urma sfatului lui Marcu Antoniu şi Octavian, i-a dat
lui Irod titlul de „rege al iudeilor". A fost nevoie de 3 ani de lupte ca
titlul sau să devină o realitate, dar după ce a făcut-o a guvernat Iudea timp
de 33 de ani ca un „prieten şi aliat" loial al Romei.
Până în anul 31 î.Cr., în ciuda bunăvoinţei lui Marcu
Antoniu, poziţia lui Irod a fost precară datorită maşinaţiilor Cleopatrei, care
a sperat să vadă Iudea şi Coele-Siria unite din nou cu regatul Ptolomeic. Acest
pericol a fost îndepărtat prin bătălia de la Actium, după care Irod a fost
confirmat ca rege de către Octavian (Cezar August), noul stâpân al lumii
romane. O altă sursă de îngrijorare pentru Irod a fost familia hasmoneilor,
care erau nemulţumiţi de faptul că au fost înlocuiţi la tron de unul pe care-l
priveau ca un uzurpator. Deşi s-a căsătorit în familia aceasta, luând-o de
soţie pe Mariamne, nepoata fostului mare preot Hyrcanus II, suspiciunea lui
Irod l-a făcut să elimine rând pe rând pe toţi hasmoneii care au supravieţuit
şi a omorât-o chiar şi pe Mariamne (29 î.Cr.).
Irod a liniştit teritoriile de la graniţa sa de NE, în
interesul Romei, şi Cezar August le-a adăugat la regatul său. El a tradus în
viaţă politica culturală a împăratului prin proiecte grandioase de construcţii,
nu numai în teritoriul său ci şi în cetăţi străine (de ex. Atena). În
teritoriul său, el a reconstruit Samaria şi i-a schimbat numele în Sebaste,
după numele împăratului (gr. Sebastos = lat. Cezar August); a
reconstruit turnul lui Strato de pe coasta Mediteranei, l-a înzestrat cu un
port artificial splendid şi a numit cetatea Cezarea, tot în cinstea împăratului.
Alte aşezări şi fortăreţe au fost construite pretutindeni în ţară. În Ierusalim
a construit un palat pentru sine pe zidul de V; construise deja fortăreaţa
Antonia (numită după Marcu Antoniu) la NV de zona Templului. Cel mai mare
dintre toate proiectele sale de construcţii a fost reconstruirea Templului din
Ierusalim, începută în prima parte a anului 19 î.Cr. .
Totuşi, nimic din ce a făcut Irod, nici chiar cheltuielile
generoase pentru Templu, nu l-au putut face îndrăgit de supuşii săi iudei.
Originea lui edomită nu a fost uitată niciodată; deşi a fost evreu prin religia
sa şi a reconstruit Templul Dumnezeului lui Israel în Ierusalim, faptul acesta
nu l-a împiedicat să ridice în alte părţi temple pentru zeităţi păgâne. Mai
presus de toate, exterminarea familiei hasmoneilor nu i-a fost iertată.
Această acţiune drastică nu a pus capăt problemelor sale
interne. Au existat fricţiuni între rudele sale femei şi soţiile sale, între
copiii soţiilor sale. Cei doi fii ai săi de la Mariamne, Alexandru şi
Aristobul, au fost crescuţi la Roma şi erau destinaţi să fie moştenitorii
tronului său. Descendenţa lor din Hasmonei (prin mama lor) făcea să fie
acceptaţi de poporul evreu. Dar poziţia lor privilegiată a stârnit invidia
fraţilor lor vitregi, în special a lui Antipater, fiul cel mai mare al lui
Irod, care s-a străduit să otrăvească gândurile tatălui său faţă de ei. În cele
din urmă (7 î.Cr.) ei au fost găsiţi vinovaţi de complot împotriva tatălui lor
şi au fost executaţi. Antipater nu a profitat de pe urma morţii lor, deoarece 3
ani mai târziu şi el a căzut victimă suspiciunii lui Irod şi a fost executat cu
numai câteva zile înainte de moartea lui Irod (4 î.Cr.).
Firea suspicioasă a lui Irod este ilustrată bine în
întâmplarea cu vizita magilor şi măcelul copiilor din Betleem (Matei 2); deşi
această întâmplare nu apare în altă parte, orice rumoare despre un rege rival
era în stare să dea naştere la temeri. Această suspiciune a ajuns să ia
proporţii demente şi de aceea Irod este ţinut minte mai mult pentru izbucnirile
sale criminale decât pentru calităţile sale administrative.
În testamentul său a împărţit regatul său la trei dintre fii
săi - Iudea şi Samaria lui Arhelau (Matei 2:22), Galilea şi Pereea lui Antipa,
iar teritoriile din NE lui Filip (Luca 3:1). Această împărţire a fost
ratificată de Cezar August.
2. Arhelau („Irod etnarhul", pe monedele sale). A domnit în Iudea „în locul tatălui său Irod" (Matei 2:22) din anul 4 î.Cr. până în anul 6 d.Cr. El a fost fiul cel mai mare de la soţia samariteană Malthace şi a avut cea mai rea reputaţie dintre toţi fiii lui Irod. El a ofensat sensibilitatea religioasă a evreilor prin faptul că s-a căsătorit cu Glaphyra, văduva fratelui său vitreg Alexandru. El a continuat programul de construire al tatălui său, dar domnia sa represivă a devenit insuportabilă; o delegaţie a aristocraţiei din Iudea şi Samaria s-a dus în cele din urmă la Roma ca să-l avertizeze pe Cezar August că dacă nu-l îndepărtează pe Arhelau avea să aibă loc o revoltă generală. Arhelau a fost detronat şi exilat iar Iudea a devenit provincie romană, administrată de prefecţi numiţi de împărat.
3. „Irod tetrarhul" (Luca 3:19
etc.), care a purtat numele distinctiv „Antipa". El a fost fiul mai tânăr
al lui Irod de la Malthace şi a moştenit Galilea şi Pereea din regatul tatălui
său. În evanghelii el se evidenţiază prin faptul că a luat parte la
întemniţarea şi execuţia lui Ioan Botezătorul (Marcu 6:14-28) şi prin
întâlnirea sa scurtă cu Isus când i-a fost trimis de Pilat ca să fie judecat
(Luca 23:7 ş.urm.). Ni se spune că Isus l-a descris odată ca „vulpea
aceea" (Luca 13:31 ş.urm.). El a fost cel mai capabil dintre fiii lui Irod
şi la fel ca şi tatăl său a fost un mare constructor; cetatea Tiberias de la
Marea Galileii a fost construită de el (22 d.Cr.) şi a numit-o în cinstea
împăratului Tiberius. El s-a căsătorit cu fiica regelui Nabataean *Aretas IV,
dar a divorţat de ea pentru a se căsători cu Irodiada, fiica fratelui său
vitreg Irod Filip. Potrivit evangheliştilor sinoptici, Ioan Botezătorul a atras
mânia lui Antipa pentru că a condamnat a doua sa căsătorie ca fiind împotriva
legii; Josephus (Ant. 18. 118) spune că Antipa s-a temut că mulţimea mare
care-l urma pe Ioan ar putea începe o revoltă. Aretas a fost jignit de ce s-a
întâmplat cu fiica sa şi câţiva ani mai târziu a profitat de o ocazie ca să
pornească război împotriva lui Antipa (36 d.Cr.). Forţele lui Antipa au suferit
o înfrângere grea, iar Josephus spune că mulţi oameni au considerat înfrângerea
ca o pedeapsă divină pentru că Antipa l-a omorât pe Ioan Botezătorul. În anul
39 d.Cr. Antipa a fost reclamat la împăratul Gaius de către nepotul său Agripa
(vezi 4); a fost destituit din funcţia sa şi şi-a sfârşit viaţa în exil.
4. „Regele Irod" (Faptele
Apostolilor 12:1), cunoscut de asemenea ca Agripa. El a fost fiul lui Aristobul
şi nepotul lui Irod cel Mare. După executarea tatălui său în anul 7 î.Cr. el a
fost crescut la Roma, în relaţii strânse cu familia imperială. În anul 23 d.Cr.
a avut datorii atât de mari încât a trebuit să părăsească Roma. Pentru o vreme
a primit adăpost şi întreţinere la Tiberias, prin grija unchiului său Antipa,
datorită surorii sale Irodiada, cu care Antipa se căsătorise recent. Dar s-a
certat cu Antipa şi în anul 36 d.Cr. s-a întors la Roma. Acolo l-a jignit pe
împăratul Tiberius şi a fost pus în închisoare, dar în urma morţii lui Tiberius
în anul următor el a fost eliberat de noul împărat, Gaius (Caligula), de la
care a primit titlul de rege, având ca teritoriu teritoriile din NE Palestinei.
În urma exilării lui Antipa în anul 39 d.Cr., Galilea şi Perea au fost adăugate
la regatul lui Agripa. Când Claudius a devenit împărat în anul 41 d.Cr. el a
mărit şi mai mult regatul lui Agripa prin faptul că i-a dat Iudea şi Samaria,
aşa încât Agripa a domnit peste un regat de aproape aceeaşi mărime cu regatul
bunicului său. El a căutat să obţină bunăvoiţa supuşilor săi evrei, care l-au
privit ca pe un urmaş al hasmoneilor (prin bunica sa Mariamne) şi l-au
acceptat. Atacul său împotriva apostolilor (Faptele Apostolilor 12:2 ş.urm.)
probabil că a fost mai popular decât ar fi fost mai demult, datorită
fraternizării lor recente cu ne-evreii (Faptele Apostolilor 10:1; 11:18).
Moartea lui subită la vârsta de 54 de ani (anul 44 d.Cr.) este menţionată de
Luca (Faptele Apostolilor 12:20 ş.urm.) şi Josephus (Ant, 19. 343 ş.urm.) în
aşa fel încât cele două naraţiuni şi completează şi se explică reciproc. În
urma lui au rămas un fiu, Agripa (vezi 5) şi două fiice: Berenice (născută în
anul 28 î.Cr.), menţionată în Faptele Apostolilor 25:13 ş.urm., şi Drusila (născută
în anul 38 d.Cr.), care a devenit a treia soţie a procuratorului Felix (cf.
Faptele Apostolilor 24:24).
5. Agripa, fiul lui Irod Agripa (vezi 4.),
născut în anul 27 d.Cr. A fost considerat prea tânăr ca să devină succesor al
tatălui său. Totuşi, mai târziu a primit titlul de rege de la Claudius,
împreună cu teritoriile din N şi NE Palestinei care au fost mărite de Nero în
anul 56 d.Cr. El a schimbat numele capitalei sale din Cezarea lui Filip în
Neronias, ca un compliment pentru împăratul Nero. Din anul 48 până în 66 d.Cr.
a avut prerogativul să numească pe marii preoţi ai evreilor. A încercat să
prevină izbucnirea războiului evreilor împotriva Romei în anul 66 d.Cr.; când
eforturile sale au eşuat el a rămas totuşi loial Romei şi a fost răsplătit cu o
altă creştere a regatului său. A murit fără urmaşi în jurul anului 100 d.Cr.
Cititorilor NT le este cunoscut din întâlnirea sa cu Pavel (Faptele Apostolilor
25:13-26:32), pe care l-a acuzat, în glumă, că încearcă să-l facă creştin
(Faptele Apostolilor 26:28).
BIBLIOGRAFIE
Josephus, Ant. 14-20 passim, BJ 1-2 passim; A. H. M. Jones, The
Herods of Judaea, 1938; S. Perowne, Life and Times of Herod the Great,
1956; idem, The Later Herods, 1958; F. O. Busch, The Five Herods,
1958; H. W. Hoehner, Herod Antipas, 1972; A. Schalit, König Herodes,
1968.
F.F.B.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu