Israel

Israel

  04:26    

---

ISRAEL (ebr. yisra’el, „Dumnezeu luptă").

1. Numele nou dat lui Iacov după lupta sa de o noapte la Peniel: „Numele tău", i-a spus adversarul său supranatural, „nu va mai fi Iacov, ci te vei chema Israel; căci ai luptat (sarita, de la sara, „a lupta") cu Dumnezeu şi cu oameni şi ai fost biruitor" (Geneza 32:28). Potrivit acestei istorisiri, atribuită documentului J în ipoteza despre patru documente, cf. Osea 12:3 ş.urm., „(Iacov) în puterea lui, s-a luptat (sara) cu Dumnezeu. S-a luptat (wayyasar, de la acelaşi verb) cu îngerul şi a fost biruitor". Schimbarea numelui este confirmată la Betel în Geneza 35:10 (text atribuit documentului P) unde Dumnezeu Atotputernicul Se arată lui laccv şi spune: „Numele tău este Iacov; dar nu te vei mai chema Iacov, ci numele tău va fi Israel". Iar autorul adaugă, „Şi i-a pus numele Israel". De aici încolo numele Israel apare în tot VT ca sinonim pentru Iacov: este folosit mai frecvent când urmaşii Patriarhilor sunt numiţi „copiii (sau poporul) lui Israel" (evr. bene yisra’el).

2. Naţiunea care descinde din cei 12 fii ai lui Iacov, numit uneori „Israel" (Geneza 34:7, etc.), „poporul Israel" (Exod 1:8 etc.), „(cele douăsprezece) seminţii (triburi) ale lui Israel" (Geneza 49:16, 28), „israeliţi" (Geneza 32:32 etc.). Cea mai veche referire la poporul Israel într-o scriere ne-israelită apare într-o inscripţie a lui Merenptah, regele Egiptului, cca. 1230 î.Cr.: „Israel este pustiu; nu i-a mai rămas sămânţă" (DOTT, p. 139). Următoarea referire ne-israelită provine din inscripţia lui Salmanaser III, regele Asiriei, cca. 853 î.Cr., care îl menţionează pe „Ahab israelitul" (DOTT, p. 47) şi a lui Meşa, regele Moabului, a cărui inscripţie care consemnează victoria (cca. 830 î.Cr.) se referă în repetate rânduri la Israel şi se laudă că „Israel a pierit cu desăvârşire, pentru totdeauna" (DOTT, p. 196 ş.urm.; *PIATRA MOABITĂ. Pentru ilustraţii, vezi IBA, fig. 40, 48, 50-51).

I. Începuturile Israelului

Inscripţia lui Merenptah coincide practic cu începutul istoriei naţionale a Israelului, deoarece Exodul din Egipt - care a avut loc în timpul domniei tatălui său - marchează naşterea Israelului ca naţiune. Cu câteva generaţii mai devreme strămoşii lor, membrii unui clan pastoral, s-au coborât în Egipt din Canaan în timpul unei foamete şi s-au aşezat în Wadi Tumilat. Primii regi din Dinastia a 19-a i-au prins în număr mare în echipele de munci forţate pentru construirea cetăţilor fortificate de la graniţa de NE a Egiptului. În aceste împrejurări ei ar fi putut fi asimilaţi complet de ceilalţi sclavi, dacă credinţa lor strămoşească nu ar fi fost trezită de Moise, care a venit la ei în numele Dumnezeului părinţilor lor şi i-a scos din Egipt în urma unei serii de fenomene în care i-a învăţat să recunoască puterea acelui Dumnezeu, care a realizat izbăvirea lor.

Sub conducerea lui Moise ei au pornit către E pe „drumul pustiei Yam Suph" până când au ajuns la locul unde Dumnezeul părinţilor lor Se revelase anterior lui Moise sub numele legământului, Iahve, însărcinându-l să-i scoată din Egipt. Acolo, la poalele Mt. Sinai, au făcut un legământ special cu Iahve. El li Se arătase deja ca Dumnezeul lor prin faptul că i-a scos din robia din Egipt; acum ei s-au angajat să fie poporul Lui. Acest angajament a implicat respectarea „Celor Zece Cuvinte" prin care Iahve Şi-a făcut cunoscută voia Sa. Ei trebuiau să I se închine numai Lui; nu li se permitea să-L reprezinte prin nici o imagine; ei trebuiau să trateze cu respect numele Lui; ei trebuiau să rezerve fiecare a şaptea zi pentru El; în gând, în cuvânt şi în faptă ei trebuiau să se poarte unii faţă de alţii într-un mod care este potrivit cu legământul prin care s-au legat. Ei trebuiau să fie un popor pus de-o parte pentru Iahve şi de aceea în vieţile lor trebuia să oglindească ceva din neprihănirea, îndurarea şi veracitatea Lui.

Această atitudine poate fi numită monoteism practic. Existenţa sau inexistenţa zeilor popoarelor învecinate nu era o problemă cu care Moise şi urmaşii lui aveau să-şi tulbure mintea; datoria lor era să-L recunoască pe Iahve ca Dumnezeul lor suprem şi unic.

Moise nu a fost numai primul şi cel mai mare legiuitor al Israelului; în persoana sa a reunit funcţia de profet, preot şi rege. El a judecat neînţelegerile lor şi i-a învăţat principiile îndatoririi religioase; el i-a condus din Egipt până la Iordan, iar când a murit - la o generaţie după Exod - nu a lăsat în urma sa un grup nedisciplinat de sclavi, aşa cum erau când i-a scos din Egipt, ci o armată de temut care era gata să invadeze Canaanul ca şi cuceritori şi colonişti.

Această armată, încă înainte de aşezarea în Canaan, a fost organizată ca o confederaţie de douăsprezece triburi, unite în parte prin descendenţa comună, dar şi mai mult prin participarea împreună la legământul cu Iahve. Semnul vizibil al unităţii lor în legământ a fost chivotul sfânt, găzduit într-un cort-templu care era situat în centrul taberei atunci când staţionau, dar care mergea înaintea lor în marş sau la luptă. Ei au format alianţe strânse cu alte grupuri nomade cum au fost cheniţii (cu care Moise era înrudit prin căsătorie), cheneziţii şi ierahmeeliţii, care în cursul timpului se pare că au fost încorporaţi în tribul lui Iuda. În ceea ce priveşte duşmănia feroce cu care Israel i-a urmărit pe amaleciţi din generaţie în generaţie, probabil că se datorează încălcării tratatului de alianţă pe care Israel l-a încheiat cu acest popor nomad. Alianţa cu asemenea comunităţi pastorale era foarte diferită de alianţa cu populaţia agricolă sedentară din Canaan, care avea un cult al fertilităţii total opus faţă de închinarea pură către Iahve. Legământul cu Iahve le-a interzis israeliţilor cu desăvârşire să se unească cu canaaniţii.

Centrul principal al triburilor lui Israel în perioada petrecută în pustie a fost Cadeş-Barnea - este evident (din numele locului) că acolo se afla un sanctuar cât şi (din celălalt nume, En-Mişpat) un loc de judecată. Când au plecat de la Cadeş-Barnea, unii israeliţi s-au infiltrat spre N, în partea centrală a Neghebului, dar cea mai mare parte a lor au înaintat spre S şi E de Marea Moartă, înconjurând teritoriile rudeniilor lor edomite, amonite şi moabite, care se organizaseră recent ca regate stabile. Mai departe spre N, în Transiordania, se aflau regatele amorite ale lui Sihon şi Og, pe care le-au atacat ca invadatori ostili. Forţele de rezistenţă ale lui Sihon şi Og au fost zdrobite iar teritoriile lor au fost ocupate - acestea sunt teritoriile cunoscute mai târziu ca Ruben, Gad şi partea de E a lui Manase. Cel puţin o parte a comunităţii israelite s-a acomodat la modul agrar de viaţă încă înainte de trecerea Iordanului.

II. Aşezarea în Canaan

Traversarea Iordanului a fost urmată curând de cucerirea şi distrugerea fortăreţei *Ierihon. De la Ierihon ei au înaintat spre centrul ţării, cucerind o fortăreaţă după alta. Egiptul nu mai putea trimite ajutor foştilor vasali canaaniţi; Egiptul mai deţinea oarecare control numai de-a lungul drumului de pe coasta de V, ajungând în N până la trecătoarea Meghido, dar chiar şi în regiunea aceea ocupaţia filisteană (cca. 1190 î.Cr.) avea să constituie curând o barieră pentru expansiunea puterii egiptene.

O coaliţie de cinci guvernatori militari ai fortăreţelor canaanite a încercat să-i împiedice pe israeliţi să se îndrepte spre S din ţinutul deluros central, unde Gabaonul şi cetăţile asociate din tetrapolisul hivit li s-au supus ca supuşi-aliaţi. Coaliţia a fost înfrântă cu desăvârşire în trecâtoarea Bet-Horon şi drumul spre S stătea liber în faţa invadatorilor. Deşi armata de care de război a cetăţilor canaanite i-a împiedicat să ocupe zonele de câmpie, la scurtă vreme au ajuns să domine şi să ocupe podişul din centru şi din S, cât şi dealurile Galileii, la N de Câmpia Izreel.

Triburile care s-au aşezat în N au fost separate de triburile din centrul Canaanului de un lanţ de fortificaţii canaanite din Câmpia Izreel, întinzându-se de la Mediterana până la Iordan. Tribul lui Iuda, în S, a fost separat şi mai puternic de triburile centrale de fortăreaţa de la Ierusalim, care a rămas o enclavă canaanită timp de 200 de ani.

Într-o împrejurare remarcabilă triburile din N şi din centru şi-au unit forţele într-o revoltă împotriva guvernatorilor militari din Câmpia Izreel, care i-au adus treptat la o stare de servitute. Răscoala lor unită a fost încununată de succes în bătălia de la Chison (cca. 1125 î.Cr.), când o furtună neaşteptată a inundat valea şi a scos din funcţie carele de război canaanite, aşa încât armata israelită uşor echipată a putut să-i nimicească. Dar chiar şi în această împrejurare, când chemarea la luptă a fost transmisă la toate triburile din N şi din centru, se pare că tribul lui Iuda nu a fost chemat întrucât era separat complet de celelalte triburi.

Într-o ocazie ca aceasta, când triburile lui Israel şi-au amintit de legătura lor prin legământ, forţa lor unită le-a permis să se împotrivească duşmanilor. Dar asemenea acţiuni unite au fost rare. Scăderea pericolului era urmată de obicei de o perioadă de asimilare a obiceiurilor canaanite. Această asimilare ducea la căsătorii mixte şi la imitarea ritualurilor canaanite ale fertilităţii, aşa încât Iahve era conceput ca un Baal, zeul ploii şi rodniciei, şi nu ca Dumnezeul părinţilor lor care i-a scos din Egipt ca ei să fie „poporul Său special. Legătura legământului a fost slăbită în felul acesta şi israeliţii au devenit o pradă uşoară pentru duşmani. Nu numai oraşele state canaanite au încercat să-i aducă într-o stare de servitute; din când în când sufereau incursiuni de dincolo de Iordan, din partea moabiţilor şi amoriţilor cu care erau înrudiţi, dar cele mai dezastruoase incursiuni erau cele ale beduinilor. Liderii care i-au raliat în asemenea perioade de suferinţă au fost „judecători" carismatici, iar perioada aceasta istorică este numită de obicei „perioada judecătorilor" - aceşti oameni nu numai că i-au condus la victorie împotriva duşmanilor lor ci şi la loialitate faţă de Iahve.

Cea mai mare şi cea mai recalcitrantă ameninţare la adresa independenţei israelite a venit însă dinspre V. Nu la mult timp după ce israeliţii au traversat Iordanul, grupuri de oameni ai mării din insulele Egeei şi din ţinuturile de coastă s-au aşezat pe ţărmul de V al Canaanului şi s-au organizat în cinci oraşe-stat la Aşdod, Aşcalon, Ecron, Gaza şi Gat, fiecare fiind guvernată de un seren - unul dintre „cei cinci domnitori ai filistenilor". Aceşti *filisteni s-au căsătorit cu canaaniţi şi curând au adoptat limba şi religia canaanită, dar şi-au păstrat tradiţiile militare şi politice din ţara de baştină. După ce s-au stabilit în pentapolisul lor au început să-şi extindă stăpânirea asupra altor părţi ale Canaanului, inclusiv asupra părţilor ocupate de israeliţi. Din punct de vedere militar israeliţii nu erau egali cu ei. Filistenii cunoşteau prelucrarea fierului şi au păstrat-o ca un monopol al lor. Când israeliţii au început să folosească unelte de fier în agricultură, filistenii au insistat ca ei să meargă la fierarii filisteni ca să le ascută. Aceasta era o modalitate de a se asigura că israeliţii nu vor fi în stare să-şi facă arme de război cu care să se răscoale împotriva stăpânilor lor.

În cele din urma filistenii şi-au extins stâpânirea asupra Câmpiei Izreel, ajungând până la Iordan. Deşi suzeranitatea lor nu ameninţa existenţa israeliţilor, ea ameninţa identitatea naţională israelită. Altarul legământului din vremea aceea se afla la *Silo, în teritoriul lui Efraim, unde chivotul legământului era slujit de preoţi care descindeau din Aaron, fratele lui Moise. Această preoţie a avut un rol conducător într-o revoltă inter-tribală împotriva filistenilor, dar revolta a eşuat complet. Chivotul a fost capturat, Silo şi sanctuarul au fost distruse iar preoţii din zona centrală au fost practic nimiciţi (cca. 1050 î.Cr.). Toate legăturile vizibile care uneau triburile lui Israel au dispărut şi identitatea naţională a Israelului părea că va dispare odată cu ele.

Faptul că nu a dispărut ci, dimpotrivă, a devenit mai viguroasă, s-a datorat caracterului şi activităţii lui *Samuel, cel mai de seamă dintre liderii carismatici ai Israelului de la Moise până la David. Samuel, la fel ca şi Moise, a combinat funcţiile de profet, preot şi judecător; prin persoana sa el a oferit un centru de raliere pentru viaţa naţiunii. Sub călăuzirea sa Israelul s-a întors la loialitatea legământului şi odată cu întoarcerea la devotamentul religios a venit şi o renaştere a spiritului naţional; după câţiva ani israeliţii au putut să-i înfrângă pe filisteni pe acelaşi câmp de luptă unde fuseseră înfrânţi în mod atât de ruşinos.

Când Samuel a îmbătrânit, problema succesiunii a devenit acută. S-a ridicat o cerere generală de a avea un rege şi în cele din urmă Samuel a acceptat această cerinţă şi l-a uns pe *Saul, din seminţia lui Beniamin, ca să domnească peste ei. Domnia lui Saul a început bine, cu o replică promptă la atacul amoriţilor şi apoi cu o acţiune reuşită împotriva filistenilor din podişul central. Câtă vreme Saul a acceptat îndrumarea lui Samuel în sfera religioasă lucrurile au mers bine, dar succesul lui Saul a început să scadă atunci când între ei s-a iscat o separare. El a murit într-o luptă cu filistenii la Mt. Ghilboa, într-o încercare îndrăzneaţă dar zadarnică de a aduce triburile din N dincolo de Câmpia Izreel, ca să unească Israelul. Strânsoarea filistenilor asupra lui Israel a devenit mai puternică decât oricând (cca. 1010 î.Cr.).

III. David şi Solomon

Omul care a permis Israelului să scuture jugul filistean a fost *David, un membru al tribului lui Iuda, care a fost comandant militar pe vremea lui Saul şi apoi luptător mercenar pentru filisteni. În urma morţii lui Saul el a fost aclamat imediat ca rege al lui Iuda şi 2 ani mai târziu triburile lui Israel în totalitatea lor l-au chemat să le fie rege. Într-o serie de acţiuni militare strălucite el le-a dat filistenilor lovituri decisive şi aceştia au devenit vasali ai lui David. Cucerirea Ierusalimului în al 7-lea an al domniei sale a oferit regatului său o capitală puternică, situată strategic, cât şi un nou centru religios. Chivotul legământului a fost adus înapoi din exil şi a fost instalat în mod solemn în cortul-templu de pe Mt. Sion, înlocuit mai târziu de Templul lui Solomon.

După consolidarea independenţei şi supremaţiei israelite în Canaan, David a continuat să-şi extindă imperiul prin cuceriri şi prin diplomaţie, ajungând de la graniţa egipteana şi Golful Aqaba până la cursul superior al Eufratului. Acest imperiu l-a lăsat moştenire fiului său Solomon, care a exploatat la maxim resursele printr-un program grandios de construcţii şi prin întreţinerea unei curţi strălucite. Pentru o exploatare mai eficientă a venitului din regatul său el l-a împărţit în douăsprezece districte administrative noi care au înlocuit vechile împărţiri tribale şi a cerut nu numai impozite mari ci şi muncă obligatorie la lucrările publice, chiar şi de la supuşii săi israeliţi. În cele din urmă povara a devenit insuportabilă. Către sfârşitul domniei sale majoritatea popoarelor supuse şi-au redobândit independenţa iar după moartea sa (cca. 930 î.Cr.) triburile lui Israel s-au împărţit în două regate - regatul de N, Israel, care a renunţat la loialitatea faţă de tronul lui David, şi faţă de regatul de S, Iuda, format din teritoriile tribale ale lui Iuda şi Beniamin, peste care au continuat să domnească urmaşii lui David şi Solomon în capitala lor de la Ierusalim (*IUDA, IV.).

IV. Regatul Israel

Ieroboam, fondatorul monarhiei separate din N, a ridicat cele două sanctuare vechi de la Dan (în extremitatea de N) şi Betel (în apropiere de graniţa cu Iuda) la statutul de altare naţionale. În amândouă aceste locuri nişte viţei de aur constituiau piedestalul vizibil pentru tronul invizibil al lui Iahve (funcţie îndeplinită de heruvimii de aur în Templul din Ierusalim). La începutul domniei sale ambele regate evreieşti au fost invadate de egipteni sub conducerea lui Şişac, dar se pare că regatul de S a avut de suferit mai mult, aşa încât ulterior regatul de N nu a trebuit să se teamă de o încercare a dinastiei davidice de a redobândi controlul asupra teritoriilor pierdute.

O ameninţare mai serioasă, însă, se profila din N. Regatul aramaic al Damascului, întemeiat în timpul domniei lui Solomon, a început să atace teritoriul israelit în jurul anului 900 î.Cr. şi acesta a fost începutul a 100 de ani de război intermitent în care Israelul a fost adus într-o stare disperată.

Securitatea regatului Israel a fost ameninţată de asemenea de frecvente revolte la palat şi de schimbări dinastice. Numai două dinastii - cele întemeiate de Omri (cca. 880 î.Cr.) şi Iehu (cca. 841 î.Cr.) - au durat mai mult de doua generaţii. Fiul lui Ieroboam a fost asasinat de Baeşa, unul dintre comandanţii armatei sale, în anul care a urmat după urcarea sa pe tron; după o domnie de 20 de ani a lui Baeşa, fiul său a fost şi el victima unui complot. Au urmat câţiva ani de război civil din care a ieşit biruitor Omri.

Omri a îmtemeiat o nouă capitală pentru regatul său la *Samaria. În plan extern, el şi-a întărit poziţia prin supunerea Moabului, la E de Marea Moartă, şi prin făurirea unei alianţe economice cu Fenicia. Fiul său Ahab s-a căsătorit cu o prinţesă feniciană, Izabela, şi a pus de asemenea capăt ostilităţii dintre Israel şi Iuda printr-o alianţă care a durat până la răsturnarea dinastiei lui Omri.

Beneficiile comerciale pe care le-a adus alianţa cu Fenicia au fost mari dar, în domeniul religios alianţa a dus la o renaştere a închinării la Baal, Izabela având un rol important în această privinţă. Principalul apărător al închinării pure către Iahve a fost profetul *Ilie, care a condamnat de asemenea îndepărtarea casei regale, în sfera socială, de la loialitatea vechiului legământ (în special în cazul lui Nabot din Izreel), şi a proclamat sfârşitul iminent al dinastiei lui Omri.

Războiul cu Damascul a continuat în tot timpul domniilor lui Omri şi ale urmaşilor săi, afară de 3 ani din timpul domniei lui Ahab, când regii Israelului ai Damascului şi ai statelor învecinate au format o alianţă militară pentru a se împotrivi invaziei regelui Asiriei, Salmanaser III. Ei s-au luptat cu el la Qarqar, pe Orontes (853 î.Cr.) şi el nu a invadat din nou ţinuturile din V decât peste 12 ani. Retragerea lui a fost semnalul pentru destrămarea coaliţiei şi pentru reluarea ostilităţilor dintre Israel şi Damasc.

Exterminarea casei lui Omri prin revolta lui Iehu (841 î.Cr.) a fost urmată de suprimarea închinării oficiale la Baal. Revolta a fost sprijinită de gruparea profeţilor, care nu aveau nici un motiv să îndrăgească familia lui Omri. Dar această revoltă a slăbit considerabil regatul lui Israel în faţa asalturilor aramaice şi primii 40 de ani ai dinastiei lui Iehu au fost ani de neîncetată tulburare pentru Israel. Nu numai teritoriile Israelului din Transiordania au fost atacate de duşmani, ci şi provinciile de N; arameii au invadat Câmpia Izreel şi şi-au croit drum de-a lungul coastei Mediteranei, ajungând spre S până la Gat. Israelul a fost adus într-o stare de disperare în 803 î.Cr., când regele asirian Adad-Nirari III a invadat Siria, a cucerit Damascul şi i-a impus tribut. Presiunea Damascului asupra lui Israel a slăbit şi israeliţii au putut profita de această întorsătură a evenimentelor recucerind multe dintre cetăţile pe care arameii le luaseră de la ei.

În tot timpul anilor de tulburare a existat în Israel un om al cărui moral şi încredere în Iahve nu s-a clinitit niciodată - profetul *Elisei. Pe bună dreptate i-a putut spune regele lui Israel pe patul de moarte: „Carul lui Israel şi călărimea lui" (2 Împăraţi 13:14). Elisei a murit având pe buze o prezicere a victoriei asupra arameilor.

Prima jumătate a secolului al 8-lea î.Cr. a fost martoră la revenirea prosperităţii în Israel, în special în timpul lui Ieroboam II, al 4-lea rege din dinastia lui Iehu. Amândouă regatele evreieşti au fost scutite de atacuri externe; Damascul a fost prea slăbit de asirieni ca să-şi poată relua agresiunea. Ieroboam a extins frontierele regatului său şi bogăţia naţională a crescut mult.

Dar această creştere a bogăţiei naţionale a fost concentrată în mâinile unei secţiuni relativ restrânse a populaţiei - negustorii bogaţi şi proprietarii de pământ, care s-au îmbogăţit pe seama ţăranilor. Micii proprietari de pământ care până atunci îşi lucrau propriile ogoare au fost obligaţi în număr mare să devină şerbi pe moşiile tot mai mari ale vecinilor bogaţi, cultivând pământul pe care-l cultivaseră cândva în calitate de proprietari independenţi. Această disparitate crescândă între două categorii de oameni liberi din Israel a fost criticată de profeţi ca Amos şi Osea, cu atât mai mult cu cât exproprierea săracilor de către bogaţi era considerată o îndatorire religioasă. Profeţii au spus fără încetare că lucrul pe care-l cere Iahve de la poporul Său nu sunt jertfe de animale îngrăşate ci neprihănire şi loialitate faţă de legământ, deoarece în lipsa acestora naţiunea va fi confruntată cu un dezastru mai mare decât orice dezastru a cunoscut până atunci.

Prin anul 745 î.Cr. dinastia lui Iehu s-a stins aşa cum a început - prin asasinat şi revoltă. În anul acela Tiglat-Pileser III a devenit rege al Asiriei şi a inaugurat o campanie imperială de cuceriri care, în mai puţin de un sfert de secol, au pus capăt existenţei regatului Israel şi independenţei regatului Iuda. Menahem, regele Israelului (cca. 745-737 î.Cr.) a plătit tribut lui Tiglat-Pileser, dar Pecah (cca. 736-732 î.Cr.) a urmat o politică anti-asiriană şi în acest scop s-a aliat cu Damascul. Tiglat-Pileser a cucerit Damascul, a abolit monarhia şi a transformat teritoriul în provincie asiriană; partea de N a Israelului şi Transiordania au fost dezlipite de Israel şi au fost transformate în provincii asiriene. Păturile superioare ale populaţiei din aceste regiuni au fost deportate şi înlocuite cu emigranţi din alte părţi ale imperiului asirian. Când Osea, ultimul rege al lui Israel, a refuzat să mai plătească tribut Asiriei, în urma insistenţelor Egiptului, el a fost întemniţat. Samaria, capitala sa, a fost cucerită în 722 î.Cr. după un asediu de 3 ani devenind reşedinţa conducerii provinciei asiriene Samaria. A avut loc o altă deportare - potrivit cronicilor asiriene au fost luări prizonieri 27.290 de oameni - în locul lor au fost aduşi colonişti străini.

V. Provincia Samaria

Deportarea israeliţilor din teritoriile de N şi din Transiordania a fost atât de completă încât aceste teritorii şi-au pierdut caracterul israelit. În provincia Samaria lucrurile au sunt altfel; emigranţii au adoptat cu timpul religia israelită - „legea Dumnezeului ţării" (2 Împăraţi 17:26 ş.urm.) - şi au fost asimilaţi complet de israeliţii care nu au fost deportaţi; dar *samaritenii, cum au fost numiţi mai rirziu locuitorii din provincia Samaria, au ajuns să fie dispreţuiţi ca şi corcituri rasiale şi religioase mai ales de către locuitorii din Iuda dinspre S, începând în special de la sfârşitul secolului al 6-lea î.Cr.

Regele Ezechia al lui Iuda a încercat (cca. 705 î.Cr.) să reînvie unitatea religioasă a Israelului şi a invitat locuitorii din Samaria să vină la Ierusalim ca să se închine, dar această încercare a fost zărdămicită de invazia lui Sanherib în Iuda (701 î.Cr.). Un succes mai mare a avut acţiunea strănepotului lui Ezechia, Iosia, care a profitat de scăderea puterii asiriene pentru a-şi extinde suveranitatea politică şi reforma religioasă în regiuni care în trecut aparţinuseră regatului Israel (621 î.Cr.). Faptul că el a încercat să oprească înaintarea faraonului Neco la Meghido este o dovadă suficientă a expansiunii regatului său, dar moartea sa (609 î.Cr.) a pus capăt speranţelor de reunificare a întregului Israel sub sceptrul unui prinţ din casa lui David. Ţara lui Israel a trecut sub hegemonia Egiptului şi câţiva ani mai târziu sub cea a Babiloniei.

Se pare că babilonienii au păstrat organizarea provincială asiriană în V. După asasinarea lui Ghedalia, guvernatorul lui Iuda în timpul ocupaţiei babiloniene, ţara lui Iuda - cu excepţia Neghebului (care era ocupat de edomiţi) - a fost adăugată la provincia Samaria (cca. 582 î.Cr.). Cucerirea persană (539 î.Cr.) nu a produs nici o schimbare în privinţa aceasta, cu excepţia faptului că locuitorilor lui Iuda exilaţi de Nebucadneţar li s-a permis să se întoarcă şi să se aşeze în Ierusalim şi în regiunile învecinate, care a devenit acum provincia separată Iudea, condusă de un guvernator numit de regele Persiei (*IUDA,V.).

Samaritenii le-au făcut oferte amicale exilaţilor întorşi şi s-au oferit să coopereze la reconstruirea Templului din Ierusalim, dar aceste oferte nu au fost acceptate de iudeii care se temeau, fără îndoială, că vor fi copleşiţi de numărul mult mai mare al samaritenilor şi care aveau de asemenea îndoieli serioase cu privire la puritatea rasială şi religioasă a samaritenilor. În consecinţă, o separare îndelungată care ar fi putut fi remediată cu acest prilej, a devenit şi mai mare decât oricând, iar samaritenii au folosit orice prilej pentru a-i prezenta pe iudei într-o lumină nefavorabilă în faţa autorităţilor persane. Ei nu au putut împiedica reconstruirea Templului din Ierusalim, care a fost autorizată de către Cirus în 538 î.Cr., dar au avut mai mult succes la împiedicarea eforturilor iudeilor de a fortifica Ierusalimul. Totuşi, când Artaxerxes I l-a trimis pe *Neemia în Iuda ca guvernator, în anul 445 î.Cr., cu îndrumări concrete de a reconstrui zidurile Ierusalimului, samaritenii şi ceilalţi vecini ai lui Iuda şi-au arătat supărarea în diferite moduri, dar nu au putut întreprinde nici o acţiune împotriva edictului regal.

Guvernatorul Samariei în vremea aceea era *Sanbalat, care a rămas în funcţie mulţi ani. În anul 408 î.Cr. el este menţionat într-o scrisoare de la comunitatea evreiască din Elefantul (*PAPIRUSURI, II. c.) în Egipt, care căuta să obţină bunăvoinţa fiilor lui Sanbalat pentru a obţine permisiunea de la curtea Persiei de a-şi reconstrui templul care fusese distrus într-o revoltă anti-evreiască ce avusese loc în urmă cu 2 sau 3 ani. Acest templu fusese construit cu mai bine de un secol în urmă pentru a servi nevoilor religioase ale unei comunităţi de evrei pe care regii egipteni din Dinastia a 26-a i-au aşezat la graniţa jor de S, ca o barieră în calea incursiuilor etiopiene. Înainte de a se adresa fiilor lui Sanbalat, evreii din Elefantin au încercat să obţină ajutorul marelui preot de la Ierusalim, dar acesta nu a acordat nici o atenţie cererii lor; nu încape îndoială că el nu era de acord cu existenţa unui templu rival cu cel de la Ierusalim. Fiii lui Sanbalat - cum era de aşteptat, date fiind relaţiile dintre Samaria şi Ierusalim - au arătat mai mare bunăvoinţă şi au obţinut permisiunea necesară pentru reconstruirea templului din Elefantin.

Faptul că evreii din Elefantin s-au adresat fiilor lui Sanbalat şi nu tatălui lor sugerează că, deşi Sanbalat continua să fie guvernator cu numele, fiii săi îndeplineau multe dintre atribuţiile sale, probabil datorită vârstei sale înaintate.

Papirusurile Elefantine care ne oferă informaţii cu privire la comunitatea evreiască din Egipt sunt deosebit de interesante deoarece ne prezintă un grup de evrei care nu arată nici un semn că ar fi fost influenţaţi de reforma din zilele lui Iosia. În privinţa aceasta ei sunt în contrast puternic cu evreii care s-au întors din exil la Ierusalim şi în teritoriile învecinate. Aceştia din urmă, împreună cu fraţii lor din Babilon, au învăţat lecţia exilului şi se caracterizau printr-o aderenţă strictă la Tora, inclusiv acele aspecte ale legii care erau considerate că disting poporul Legii de toate celelalte grupări. Ridicarea evreilor ca poporul Legii în sensul cel mai strict al cuvântului este asociată mai presus de orice cu lucrarea lui *Ezra, sub conducerea căruia legea din Pentateuh a devenit constituţia recunoscută a statului-templu iudeu, supusă autorităţii mai mari a curţii Persiei.

Lucrarea lui Ezra (care a avut sprijinul deplin al lui Neemia, ca guvernator) a însemnat că probabilitatea remedierii separării dintre samariteni şi iudei s-a redus mai mult ca oricând. Cu puţin înainte de anul 400 î.Cr. un descendent din familia marelui preot de la Ierusalim, Manase, s-a căsătorit cu fiica lui Sanbalat şi a fost instalat de socrul sau ca mare preot în vechiul loc sfânt de pe Mt. Garizim, în apropiere de Sihem, unde a fost construit un templu cu permisiunea regală. Cultul rival înfiinţat în felul acesta a supravieţuit până în ziua de azi şi este bazat - în mod remarcabil - pe aceeaşi carte a Legii care este recunoscută şi de evrei.

IV. Sub macedoneni

Cucerirea Imperiului persan de către Alexandru cel Mare nu a produs schimbări constituţionale nici în Samaria şi nici în Iuda. Aceste provincii erau administrate acum de guvernatori greco-macedoneni în locul foştilor guvernatori persani, iar tributul trebuia plătit noilor stăpânitori şi nu celor vechi. Diaspora evreiască, răspândită în tot Imperiul persan - Haman nu a exagerat când i-a descris pe evrei lui Xerxes ca fiind un popor „risipit în toate ţinuturile împărăţiei" (Estera 3:8) - a găsit acum noi centre în care să se stabilească, în special în Alexandria şi Cirene. Influenţele eleniste au început să-şi manifeste prezenţa printre ei. Aceste influenţe au fost bune în unele direcţii; ne putem gândi în special la situaţia evreilor din Alexandria, care vorbeau greceşte şi care au avut nevoie de traducerea Pentateuhului şi a altor scrieri ale VT în limba greacă în secolele al 3-lea şi al 2-lea făcând astfel posibilă cunoaşterea Dumnezeului lui Israel de către lumea păgână (*TEXTE ŞI VERSIUNI, VT). Pe de altă parte, a existat o tendinţă de a imita unele trăsături ale culturii eleniste care erau ţesute în mod inseparabil cu păgânismul şi care au diminuat distincţia dintre „poporul special" al lui Iahve şi popoarele învecinate. Până unde a putut merge o familie evreiască proeminentă în asimilarea fără scrupule a aspectelor nedemne ale vieţii sub monarhiile eleniste este arătat de Josephus în istorisirea isprăvilor Tobiazilor, care s-au îmbogăţit fiind strângători de impozite mai întâi pentru Ptolomei şi apoi pentra Seleucizi.

Dintre dinastiile care au moştenit imperiul lui Alexandru, cele două care au afectat în principal istoria Israelului sunt dinastia Ptolomeilor, în Egipt, şi cea a Seleucizilor, care a dominat Siria şi ţările de dincolo de Eufrat. Din anul 320 până în 198 î.Cr. stăpânirea Ptolomeilor s-a întins din Egipt în Asia, până la munţii Libanului şi pe coasta feniciană, inclusiv asupra Iudeii şi Samariei. În anul 198 î.Cr. victoria Seleucizilor de la Panion, aproape de izvoarele Iordanului, a făcut ca Iudea şi Samaria să fie acum tributare Antiohiei şi nu Alexandriei. Înfrângerea suferită de regele Seleucid Antiochus III în faţa romanilor la Magnesia, în anul 190 î.Cr., şi tributul mare care i-a fost impus a cauzat o creştere enormă a impozitelor solicitate de la supuşii săi, inclusiv de la evrei. Când fiul său, Antiochus IV, a încercat să redreseze situaţia prin impunerea suveranităţii sale asupra Egiptului (în cele două campanii din 169 şi 168 î.Cr.), romanii l-au silit să renunţe la aceste ambiţii. Iudea, la graniţa de SV a regatului său, a devenit acum o regiune de importanţă strategică şi el a considerat că avea motive serioase să pună la îndoială loialitatea supuşilor săi evrei. În urma sfatului unor sfetnici neînţelepţi el a decis să abolească naţiunea şi religia lor distinctă, iar punctul culminant al acestei politici l-a constituit instalarea unui cult păgân - venerarea lui Zeus Olimpianul (nume metamorfozat de evrei în „urâciunea pustiirii") - în Templul de la Ierusalim în luna decembrie a anului 167 î.Cr. Templul samaritean de pe Garizim a fost transformat de asemenea în scopul venerării lui Zeus Xenios.

În vremea aceasta mulţi evrei evlavioşi au suferit mai degrabă martirizarea decât să-şi abandoneze religia. Alţii au luat arme şi s-au răsculat împotriva stăpânitorilor. Printre aceştia din urmă s-au aflat membru familiei preoţeşti a Hasmoneilor, conduşi de Matatia din Modin şi cei cinci fii ai săi. Dintre ei s-a remarcat Iuda Macabeul, un lider înnăscut, care a excelat în războiul de guerilă. Succesele sale iniţiale împotriva forţelor regale au atras pe mulţi compatrioţi sub conducerea sa, inclusiv un număr mare de oameni evlavioşi din Israel, hasidim (*HASIDEENI), care şi-au dat seama că rezistenţa pasivă nu era suficientă în faţa ameninţării prezente la adresa existenţei lor naţionale şi religioase. Regele a trimis împotriva lor armate mai mari, dar şi acestea au fost învinse prin tactica neaşteptată a lui Iuda şi a luptătorilor săi.

Regele şi-a dat seama că tactica sa a eşuat şi Iuda a fost invitat să trimită ambasadori la Antiohia pentru a discuta condiţiile păcii. Antiochus avea planuri militare pentru recucerirea teritoriilor secesionate în partea de E a regatului său şi era important să ajungă la o înţelegere la graniţa egipteană. Condiţia de bază a evreilor a fost - cum era şi firesc - retragerea completă a interdicţiei cu privire la practica religioasă evreiască. Lucrul acesta a fost acceptat; evreilor li s-a permis să-şi practice religia strămoşească. Concesia aceasta a fost urmată imediat de curăţirea Templului de cultul idolatru instalat în el şi de resanctificarea lui în scopul venerării străvechi a Dumnezeului lui Israel. Sanctificarea Templului la sfârşitul anului 164 î.Cr. (comemorată de atunci încolo de sărbătoarea Hanukkah; cf. Ioan 10:22) probabil că nu a fost inclusă în termenii păcii, dar probabil că a fost acceptată ca un fapt împlinit.

Foarte curând a devenit clar că Iuda şi fraţii şi urmaşii săi nu erau mulţumiţi numai cu câştigarea libertăţii religioase. După ce au avut acest succes prin forţa armelor, ei au continuat lupta pentru a câştiga independenţă politică. Sanctificarea Templului a fost urmată de fortificarea muntelui Templului, peste cetăţuia Acra (*IERUSALIM, IV.) care era păzită de o garnizoană regală. Iuda a trimis trupe înarmate în Galilea, Transiordania şi în alte regiuni unde erau comunităţi evreieşti izolate şi i-a adus pe locuitori în siguranţă în acele părţi din Iudea care erau sub controlul forţelor sale.

O asemenea succesiune de acţiuni oştile nu putea fi trecută cu vederea de către stăpânirea Seleucidă şi mai multe armate au fost trimise împotriva lui Iuda. Iuda a murit în luptă în primăvara anului 160 î.Cr. şi pentru o vreme se părea că a fost pierdută cauza pentru care a luptat el. Dar evenimentele au fost favorabile succesorilor săi. Moartea lui Antiochus IV în anul 164 î.Cr. a fost urmată de o perioadă lungă de război civil intermitent în imperiul Seleucid, între rivali pretendenţi la tron şi partizanii lor. Ionatan, fratele lui Iuda, i-a luat locul în calitate de lider al insurgenţilor şi a stat în umbră până când vremurile au fost favorabile iar atunci, printr-o manevră diplomatică, a câştigat o victorie rapidă şi uimitoare. În anul 152 î.Cr. Alexandru Balaş, care a revendicat tronul Seleucid în temeiul faptului că era fiul lui Antiochus IV (validitatea acestei revendicări este greu de stabilit), l-a autorizat pe Ionatan să-şi menţină forţa militară în Iudea şi l-a recunoscut ca mare preot al evreilor; în schimb Ionatan i-a promis sprijinul său.

Antiochus IV a început intervenţia sa în problemele religoase ale evreilor, care în cele din urmă a dus la ridicarea Hasmoneilor, prin destituirea şi numirea unor mari preoţi după bunul său plac, sfidând obiceiul strămoşesc. Acum un Hasmoneu era în situaţia de a accepta funcţia de mare preot de la un om al cărui drept de a acorda această funcţie era bazat pe pretenţia sa de a fi fiul şi succesorul lui Antiochus IV. Unde erau idealurile înalte cu care a început lupta?

Grupurile pioase care au acordat ajutor hasmoneilor într-o vreme când se părea că libertatea religioasă putea fi dobândită numai prin forţa hasmoneilor, au fost înclinate să se mulţumească atunci când acest scop a fost atins şi au devenit tot mai critice cu privire la ambiţiile dinastice ale hasmoneilor. Dar nici un aspect al acestor ambiţii nu le-a displăcut mai mult ca şi faptul că hasmoneii şi-au însuşit funcţia de mari preoţi. Unii au refuzat să recunoască drept legitimi orice mari preoţi care nu făceau parte din familia lui Ţadoc şi aşteptau ziua când fiii lui Ţadoc aveau să oficieze din nou într-un Templu curăţit (*SULURILE DE LA MAREA MOARTĂ). Unei ramuri din familia lui Ţadoc i s-a permis să întemeieze un templu evreiesc la Leontopolis, în Egipt şi să funcţioneze ca mari preoţi acolo; dar un templu în afara teritoriului Israelului nu-i putea mulţumi pe acei hasidim care aveau un respect înalt pentru Lege.

În anul 143 î.Cr. Ionatan a fost prins şi omorât de rivalii care revendicau stăpânirea regatului Seleucid, dar a fost succedat de fratele său Simon, sub conducerea căruia evreii au obţinut independenţă totală de sub jugul paginilor. Această independenţă a fost acordată într-o proclamaţie a regelui Seleucid Demetrius II în luna mai a anului 14 ş î.Cr., iar evreii au fost scutiţi de obligaţia de a plăti tribut. După acest succes diplomatic Simon a căutat să reducă ultimele vestigii ale stăpânirii Seleucide în Iudea - fortăreaţa Gazara (Ghezer) şi citadela din Ierusalim. Demetrius pornise într-o expediţie împotriva parţilor şi nu a putut sa întreprindă nici o acţiune împotriva lui Simon, chiar dacă ar fi vrut. Simon a primit onoruri simbolice de la concetăţenii săi recunoscători pentru libertatea şi pacea pe care le-a obţinut pentru ei. La o întrunire a adunării poporului evreu în luna septembrie a anului 140 î.Cr., s-a decretat - luând în considerare realizările patriotice ale lui Simon şi ale fraţilor săi care l-au precedat - ca el să fie numit etnarh sau guvernator al naţiunii, comandant suprem al armatei şi mare preot ereditar. Această triplă autoritate a lăsat-o moştenire urmaşilor şi succesorilor săi.

Simon a fost asasinat la Ierihon în anul 134 î.Cr. de către ginerele său Ptolomeu, fiul lui Abubus, care a sperat să apuce puterea supremă în Iudea. Dar fiul lui Simon, Ioan Hyrcanus, a dejucat planurile asasinului şi a ocupat el poziţia de succesor al tatălui său.

Regele Seleucid Antiochus VII, care a încercat să-şi reafirme din nou autoritatea asupra Iudeii în ultimii ani ai vieţii lui Simon, a reuşit să impună un tribut lui Ioan Hyrcanus pe prima perioadă a domniei sale. Dar moartea lui Antiochus VII în bătălia cu parţii din anul 128 î.Cr. a pus capăt stăpânirii Seleucide asupra Iudeii.

VII. Dinastia Hasmoneilor

În anul al 7-lea al lui Ioan Hyrcanus, statul independent al Iudeii era bine consolidat - la 40 de ani după ce Antiochus IV abolise vechea constituţie ca stat-templu autonom în cadrul imperiului. Devotamentul hasidim-ilor, geniul militar al lui Iuda şi diplomaţia lui Simon, alături de dezbinarea crescândă şi slăbirea stăpânirii Seleucide, au însemnat pentru evrei (după toate aparenţele exterioare) mai mult decât pierduseră din cauza lui Antiochus IV. Prin urmare, nu este de mirare că primii ani de independenţă sub conducerea lui Ioan Hyrcanus au fost priviţi de generaţiile de mai târziu ca un fel de epocă de aur.

Pe vremea lui Ioan Hyrcanus a avut loc ruptura finală dintre majoritatea hasidim-ilor şi familia Hasmoneilor. Ioan a fost ofensat de obiecţiile lor cu privire la însuşirea poziţiei de mare preot şi s-a despărţit de ei. De atunci încolo hasidimii apar în istorie ca şi partidul *fariseilor, deşi nu este cert dacă acest nume se datorează faptului că s-au retras (ebr. perusim, „cei separaţi") din alianţa anterioară cu Hasmoneii, aşa cum s-a presupus frecvent. Ei au rămas în opoziţie faţă de regim timp de 50 de ani. Acei lideri religioşi care au sprijinit regimul şi care au deţinut locuri în consiliul naţional apar cam în aceeaşi vreme şi sunt numiţi *saduchei.

Ioan Hyrcanus a profitat de slăbirea tot mai mare a regatului Seleucid pentru a-şi mări propria putere. Una dintre primele sale acţiuni după dobândirea independenţei Iudeii a fost invadarea teritoriului samaritean şi asedierea Samariei, care a rezistat timp de un an, dar apoi a fost cucerită şi distrusă. A fost cucerit de asemenea Sihemul, iar altarul samaritean de pe Mt. Garizim a fost distrus. Samaritenii au cerut ajutor de la regele Seleucid, dar romanii l-au avertizat pe acesta să nu se amestece. Hasmoneii, într-o primă fază a luptei lor, au făcut un tratat de alianţă cu romanii şi acest tratat a fost înnoit de Ioan.

În partea de S a regatului său Ioan s-a luptat cu idumeii, cucerindu-i şi forţându-i să accepte tăierea împrejur şi să adopte religia iudaică. El a cucerit cetăţile greceşti din Transiordania şi a invadat Galilea.

Lucrarea lui în Galilea a fost continuată de fiul şi succesorul său Aristobulus I (104-103 î.Cr.), care i-a forţat pe galileenii supuşi să accepte iudaismul, la fel cum făcuse tatăl său cu idumeii.

Potrivit lui Josephus, Aristobulus şi-a dat titlul de „rege" în loc de acela de „etnarh", cu care (din câte ştim) se mulţumiseră bunicul şi tatăl său, şi a purtat o coroană - ca semn al poziţiei sale regale. Nu încape îndoială că el a sperat, în felul acesta, să se bucure de un prestigiu mai mare în faţa vecinilor săi păgâni, deşi monedele sale îl numesc - în termeni mai familiari supuşilor săi evrei - „Iuda marele preot".

Aristobulus a murit (probabil de ftizie) după o domnie de un an şi a fost succedat de fratele său Alexandru Iannaeus (103-76 î.Cr.), care s-a căsătorit cu Salome Alexandra, văduva lui Aristobulus. Cu greu ne-am putea imagina un mare preot mai nepotrivit ca şi Iannaeus. El a îndeplinit ritualurile cerute de funcţia sa sacră cu prilejul ceremoniilor importante - şi a făcut lucrul acesta într-un mod care să jignească intenţionat sentimentele multora dintre supuşii săi mai religioşi (în special ale fariseilor). Dar ambiţia cea mai mare a domniei sale a fost cucerirea militară. Urmărirea acestei politici a avut multe consecinţe negative pentru el dar, către sfârşitul domniei sale, el a adus sub stăpânirea sa practic toate teritoriile care fuseseră teritorii israelite în zilele de aur ale istoriei naţiunii sale - preţul pe care l-a plătit a fost ruinarea tuturor valorilor din moştenirea spirituală a poporului său.

Cetăţile greceşti de pe coasta Mediteranei şi din Transiordania au fost ţinte speciale ale atacului său; le-a asediat pe rând şi le-a cucerit, arătând prin vandalismul său neîndurător cât de puţin îi păsa de valorile civilizaţiei eleniste. El a avut ca model de viaţă prinţişorii elenişti cruzi din Asia de V. Ura nutrită faţă de el de mulţi supuşi evrei a atins un asemenea nivel încât atunci când a suferit o înfrângere dezastruoasă în faţa armatei Nabataenilor în Transiordania. În anul 94 î.Cr., ei s-au revoltat împotriva lui şi au cerut ajutor chiar de la regele Seleucid Demetrius III. Dar alţi supuşi evrei ai lui Iannaeus - oricât de mult le displăcea el - au considerat că intervenţia unui rege Seleucid ca să ajute o revoltă împotriva unui membru al familiei Hasmoneilor era de netolerat pentru patriotismul lor; ei s-au oferit să sprijine cauza regelui lor prins la strâmtorare şi l-au ajutat să înăbuşe revolta şi să izgonească trupele Seleucide. Barbarismul răzbunării lui Iannaeus împotriva conducătorilor revoltei (între care este evident că s-au aflat unii farisei de seamă) a fost pomenit multă vreme cu oroare. Iannaeus a lăsat regatul său moştenire văduvei sale, Salome Alexandra, care a domnit timp de 9 ani. Funcţia de mare preot a lăsat-o fiului său mai mare, Hyrcanus II. Într-un aspect important regina a schimbat complet politica predecesorilor săi; ea s-a împrietenit cu fariseii şi a acordat atenţie sfatului lor în tot timpul domniei sale.

Moartea ei în anul 67 î.Cr. a fost urmată de un război civil între sprijinitorii celor doi fii ai ei, Hyrcanus II şi Aristobulus II, ca să obţină puterea supremă în Iudea. Aritsobulus a fost un prinţ Hasmonean tipic - ambiţios şi agresiv; Hyrcanus era lipsit de personalitate şi era manevrat cu uşurinţă de către cei care i-au sprijinit revendicările în propriul lor interes, iar dintre aceştia personalitatea dominantă a fost idumeul Antipater, al cărui tată fusese guvernator al Idumeii pe timpul lui Iannaeus.

Războiul civil dintre cei doi fraţi şi partizanii lor a fost oprit de romani în anul 63 î.Cr., în împrejurări care au pus capăt independenţei de scurtă durată a Iudeii sub conducerea Hasmoneilor.

VIII. Supremaţia romană

În anul 66 î.Cr. senarul şi poporul roman au trimis pe cel mai strălucit general din vremea aceea, Pompei, ca să pună capăt cu succes războiului pe care-l purtaseră cu intermitenţe timp de mai bine de 20 de ani cu Mitridate, regele Pontului, care-şi formase în V Asiei un imperiu din teritoriile regatului Seleucid aflat în descompunere şi din statele învecinate. Lui Pompei nu i-a trebuit mult timp ca să-l înfrângă pe Mitridate (care a fugit în Crimea şi s-a sinucis acolo); dar după această victorie Pompei s-a văzut confruntat cu necesitatea reorganizării vieţii politice a Asiei de V. În anul 64 î.Cr. el a anexat Siria ca provincie romană şi a fost invitat de diferite partide din statul iudeu ca să intervină în problemele lor şi să pună capăt războiului civil dintre fiii lui Iannaeus.

Datorită abilităţii cu care Antipater a evaluat situaţia, partida care îl favoriza pe Hyrcanus s-a arătat dornică să coopereze cu Roma şi astfel Ierusalimul şi-a deschis porţile pentru Pompei în primăvara anului 63 î.Cr. Templul, însă, care avea fortificaţii separate şi care era ocupat de partizanii lui Aristobulus, a rezistat la asediu timp de 3 luni până când a fost cucerit de Pompei. Iudea a devenit stat tributar Romei. Acest stat a fost privat de cetăţile greceşti pe care regii Hasmonei le-au cucerit şi le-au anexat, iar samaritenii au fost eliberaţi de sub stăpânirea iudeilor. Hyrcanus a fost confirmat ca mare preot şi conducător al naţiunii; dar el a trebuit să se mulţumească doar cu titlul de „etnarh", deoarece romanii au refuzat să-l recunoască drept rege. Antipater a continuat să-l sprijine, hotărât să exploateze în folosul său această întorsătură a evenimentelor care (trebuie să recunoaştem) a coincis în mare măsură cu avantajul Iudeii.

Aritsobulus şi familia sa au încercat în repetate rânduri să instige la revoltă împotriva Romei pentru a prelua ei puterea în Iudea. Totuşi, timp de mai mulţi ani aceste încercări s-au dovedit nereuşite. Guvernatorii romani care s-au succedat au stăpânit cu fermitate Iudea şi Siria, deoarece aceste provincii se aflau acum pe graniţa de E a Imperiului roman, care se învecina cu imperiul rival al părţilor. Importanţa strategică a acestei regiuni poate fi evaluată prin numărul mare de personalităţi dominante din istoria romană care au luat parte la istoria Iudeii în aceşti ani - Pompei, care a anexat Iudea la Imperiul roman; Crassus, care în calitate de guvernator al Siriei în 54-53 î.Cr. a jefuit Templul din Ierusalim şi multe alte temple din Siria pentru a strânge bani pentru războiul împotriva parţilor, dar care a fost înfrânt şi omorât de parţi la Carrhae în anul 53 î.Cr.; Iulius Cezar, care a devenit stăpânul lumii romane după înfrângerea lui Pompei la Pharsalus în anul 48 î.Cr.; Cassius, un lider al asasinilor lui Cezar, care în calitate de proconsul al Siriei începând din anul 44 î.Cr. s-a dovedit un asupritor financiar al Iudeii; Marcu Antoniu, care a dominat provinciile de E ale imperiului după ce, împreună cu Octavian, a înfrânt pe asasinii lui Cezar şi urmaşii lor la Filipi. În anul 42 î.Cr.; Octavian însuşi, care a înfrânt pe Marcu Antoniu şi Cleopatra la Actium în anul 31 î.Cr. şi după aceea a condus lumea romană singur ca împăratul Cezar August. În tot timpul vicisitudinilor războiului civil roman şi a războiului extern, Antipater şi familia sa au avut ca politică sprijinirea reprezentantului principal al puterii romane în E, indiferent cine a fost şi indiferent din ce partid roman făcea parte. Iulius Cezar, în special, a avut motive să-i fie recunoscător pentru sprijin lui Antipater când a asediat Alexandria în iarna anului 48-47 î.Cr. şi de aceea a conferit privilegii speciale nu numai lui Antipater ci şi evreilor.

Această încredere pe care romanii s-au obişnuit să o aibă în familia lui Antipater s-a manifestat în mod remarcabil în anul 40 î.Cr., când parţii au invadat Siria şi Palestina şi i-au permis lui Antigonus, ultimul fiu al lui Aristobulus II care a mai rămas în viaţă să redobândească tronul hasmoneilor şi să domnească în calitate de rege şi mare preot al evreilor. Hyrcanus II a fost mutilat astfel încât să nu mai poată sluji niciodată ca mare preot. Antipater era mort, dar s-a făcut o încercare de a prinde şi de a lichida familia. Un fiu, Phasael, a fost prins şi omorât, dar Irod, cel mai capabil dintre fiii lui Antipater s-a refugiat la Roma, unde senatul l-a numit rege al iudeilor, în urma insistenţelor lui Marcu Antoniu şi Octavian. Lui i-a revenit acum misiunea să recupereze Iudea de la Antigonus (pe care comandantul roman din Siria l-a lăsat în pace când au fost izgoniţi părţii invadatori) şi să conducă regatul potrivit cu interesele romanilor, în calitate de „prieten şi aliat". Misiunea nu a fost uşoară şi încheierea ei cu succes în anul 37 î.Cr., după cucerirea Ierusalimului în urma unui asediu de 3 luni, a atras pentru Irod ura supuşilor săi, ură pe care nu a putut-o îndepărta nici un efort al său. Antigonus a fost trimis în lanţuri la Marcu Antoniu, care a poruncit să fie executat. Irod a încercat să-şi facă legitimă poziţia în faţa evreilor prin faptul că s-a căsătorit cu Mariamne, o prinţesă din familia Hasmoneilor, dar această căsătorie nu a făcut decât să sporească problemele sale.

Poziţia lui Irod a fost precară în primii 6 ani ai domniei sale. Deşi Marcu Antoniu i-a fost prieten şi protector, Cleopatra dorea să includă Iudea în regatul ei, la fel cum au făcut strămoşii ei Ptolomei, şi a încercat să folosească în acest scop influenţa pe care o avea pe lângă Marcu Antoniu. Înfrângerea lui Marcu Antoniu şi a Cleopatrei în anul 31 î.Cr. şi confirmarea lui Irod ca rege de către cuceritorul Cezar August a adus oarecare uşurare pe plan extern, dar liniştea internă a continuat să-i lipsească atât în cercurile familiei sale cât şi în relaţiile sale cu poporul evreu. Cu toate acestea el a guvernat Iudea cu o mână de fier, slujind interesele Romei mai bine decât ar fi putut-o face un guvernator roman. (Pentru alte detalii cu privire la domnia sa, *IROD, 1.)

Când Irod a murit în anul 4 î.Cr., regatul său a fost împărţit între cei trei fii ai săi care erau în viaţă. Arhelau a guvernat Iudea şi Samaria ca etnarh până în anul 6 d.Cr.; Antipa a guvernat Galilea şi Perea ca tetrarh până în anul 39 d.Cr.; Filip a primit ca tetrarhie teritoriul la E şi NE de Marea Galileii, pe care tatăl său îl pacificase în interesul împăratului roman, şi a domnit acolo până la moartea sa în anul 34 d.Cr. (*IROD, 2., 3.; *FILIP, 2.).

Antipa a moştenit întru totul agerimea politică a tatălui său şi a continuat sarcina ingrată de a promova interesele Romei în tetrarhia sa şi în regiunile învecinate. Arhelau, însă, a moştenit toată brutalitatea tatălui său, dar nu şi geniul lui, şi curând i-a adus pe supuşii săi într-o asemenea stare încât au cerut împăratului roman să-l îndepărteze, ca să prevină în felul acesta izbucnirea unei revolte. În consecinţă, Arhelau a fost detronat şi exilat, iar etnarhia sa a fost restructurată ca provincie romană de gradul al treilea. Pentru a putea stabili tributul anual care urma să fie plătit visteriei imperiale, guvernatorul Siriei, *Quirinius, a făcut un recensământ în Iudea şi Samaria. Acest recensământ a provocat răscoala lui *Iuda Galileanul şi, cu toate că revolta a fost zdrobită, idealurile ei au supravieţuit în partidul *zeloţilor, care susţineau că plata tributului către Cezar sau către orice alt domnitor păgân era un act de trădare faţă de Dumnezeul lui Israel.

După recensământ, Iudea (cum era numită provincia alcătuită din Iudea şi Samaria) a primit ca guvernator un prefect. Aceşti prefecţi erau numiţi de împărat şi erau supuşi supravegherii generale a guvernatorilor Siriei. Primii prefecţi romani au exercitat privilegiul de a numi pe marele preot al Israelului - privilegiu care o dată cu sfârşitul dinastiei Hasmoneilor a fost exercitat de Irod şi Arhelau. Prefecţii vindeau funcţia sfântă celui care plătea mai bine şi, de aceea, prestigiul religios al funcţiei a scăzut foarte mult. Prin virtutea funcţiei sale marele preot prezida peste *Sanhedrin, care administra problemele interne ale naţiunii.

Dintre primii prefecţi singurul al cărui nume ne este bine cunoscut este Pontius *Pilat, al cărui caracter dur şi încăpăţânat este descris în scrierile lui Josephus şi Filon - ca să nu mai menţionăm rolul pe care l-a avut în naraţiunea NT. El a construit un apeduct nou ca să aprovizioneze Ierusalimul şi Templul cu apă mai bună, ilustrând în felul acesta beneficiile materiale ale stăpânirii romane; jignirea sentimentelor religioase ale evreilor prin faptul că a insistat asupra recuperării cheltuielilor cu bani din visteria Templului ilustrează un aspect al stăpânirii romane care a constituit cauza principală a revoltei din anul 66 d.Cr. - şi anume lipsa de înţelegere a multor guvernatori pentru sentimentele populaţiei locale.

Pentru o perioadă scurtă de timp, între anii 41 şi 44, Iudea s-a bucurat de o uşurare binevenită de sub administraţia prefecţilor romani. Irod Agripa I, un nepot al lui Irod cel Mare şi Mariamne, căruia împăratul Gaius i-a dat fosta tetrarhie a lui Filip ca regat în anul 37 d.Cr. (mărită prin adăugarea Galileii şi Pereii în anul 39 d.Cr, după detronarea şi exilarea lui Antipa), a primit în anul 41 d.Cr. de la împăratul Claudius, Iudea şi Samaria ca o nouă extindere a regatului său (*IROD, 4.). Datorită descendenţei sale din Hasmonei (prin Mariamne) el a fost îndrăgit de supuşii evrei. Dar moartea sa neaşteptată în anul 44 d.Cr., când era în vârstă de 54 de ani, a determinat revenirea provinciei Iudea (care acum includea Galilea şi Samaria) sub conducerea guvernatorilor romani, numiţi acum procuratori, deoarece fiul lui Agripa, Agripa cel Tânăr (*IROD, 5.), era prea tânăr pentru a i se încredinţa responsabilitatea regală a tatălui său. A fost făcută totuşi o concesie pentru evrei: privilegiul de a numi marele preot, pe care Agripa l-a moştenit de la prefecţii care l-au precedat, nu a fost dat procuratorilor care au urmat după el, ci a fost dat mai întâi fratelui său Irod de Chalcis şi apoi (după moartea acelui Irod în anul 48 d.Cr.) lui Agripa cel Tânăr.

IX. Sfârşitul celei de-a doua confederaţii

În timpul celor aproximativ 20 de ani care au urmat după moartea lui Irod Agripa I problemele s-au înmulţit în Iudea. Poporul, în general, a găsit mai greu de acceptat impunerea din nou a procuratorilor, cu atât mai mult cu cât avuseseră pentru o scurtă perioadă un rege evreu; procuratorii înşişi au făcut prea puţin pentru a concilia sentimentele supuşilor lor evrei. Au avut loc o serie de revolte stârnite de mai mulţi pseudoMesia cum a fost *Teuda, care a fost omorât de un detaşament de cavalerie trimis împotriva lui de procuratorul Fadus (44-46 d.Cr.), sau stârnite de lideri zeloţi cum au fost Iacov şi Simon (doi fii ai lui Iuda Galileanul), crucificaţi de procuratorul următor, Tiberius Iulius Alexandru (46-48 d.Cr.). Faptul că Alexandru era un evreu renegat, vlăstar dintr-o familie evreiască ilustră din Alexandria, nu a contribuit la împăciuirea evreilor din Iudea.

În timpul procuraturii lui Fadus şi Alexandru Iudea a fost afectată grav de foametea menţionată în Faptele Apostolilor 11:28. Josephus scrie că Elena, regina mamă din Adiabene, la E de Tigru, a cumpărat grâu din Egipt şi smochine din Cipru pentru a ajuta cu acest prilej poporul înfometat din Iudea. Familia regală din Adiabene era cea mai distinsă familie de prozeliţi evrei din perioada aceea; de fapt, unii dintre ei au luptat alături de evrei în războiul împotriva Romei care a izbucnit în anul 66 d.Cr.

În timpul procuraturii lui *Felix nemulţumirea a crescut în Iudea. Felix a pornit plin de energie să cureţe provincia de grupurile de insurgenţi şi măsurile lui severe împotriva lor au avut un succes temporar, dar a înstrăinat o mare parte a populaţiei, în ochii cărora insurgenţii nu erau criminali ci patrioţi.

Ultimii ani ai procuraturii lui Felix au fost marcaţi de revolte feroce ale păgânilor şi evreilor care locuiau în Cezarea, revolte iscate din dispute cu privire la privilegii civile. Felix i-a trimis pe conducătorii ambelor părţi la Roma pentru ca problema să fie judecată de împărat, iar el a fost rechemat şi înlocuit în funcţie de Festus (59 d.Cr.). Disputa din Cezarea a fost tranşată în favoarea păgânilor şi resentimentul evreilor, cuplat cu exploatarea răutăcioasă a victoriei lor de către păgâni, a fost unul dintre factorii care au dus la explozia din anul 66 d.Cr.

*Festus a fost un guvernator relativ drept şi blând, dar a murit pe când era în funcţie în anul 62 d.Cr., iar cei doi succesori ai săi, Albinus şi Florus, prin jignirea persistentă a sentimentului naţional şi religios al evreilor, au făcut jocul extremiştilor anti-romani. Ultima picătură care a umplut paharul a fost sacrilegiul comis de Florus când a luat 17 talanţi din visteria Templului. Acest fapt a provocat o revoltă care a fost înăbuşită cu multă vărsare de sânge. Elementele moderate din popor, ajutate de tânărul Agripa, au sfătuit pe oameni la reţinere, dar poporul nu era dispus să asculte de ei. Au tăiat comunicaţiile între fortăreaţa Antonia şi curţile Templului, iar căpitanul Templului, care era liderul partidului războinic din Ierusalim, a renunţat oficial să mai asculte de autoritatea imperială şi a pus capăt jertfei zilnice pentru bunăstarea împăratului.

Lucrurile au scăpat acum de sub controlul lui Florus şi chiar intervenţia lui Cestius Gallus, guvernatorul Siriei, cu forţe militare mai mari decât cele pe care le avea la dispoziţie Florus, s-a dovedit ineficientă. Gallus a trebuit să se retragă şi armata lui a suferit pierderi grele în timpul retragerii prin trecătoarea Bet-Horon (noiembrie 66 d.Cr.).

Acest succes - cum a fost privit de insurgenţii evrei - i-a umplut cu un optimism fals. Politica extremiştilor părea să fie justificată: Roma nu li se putea împotrivi, întreaga Palestina a fost pusă pe picior de război.

Dar Vespasian, căruia i-a fost încredinţată înăbuşirea revoltei, a abordat problema metodic. În anul 67 a zdrobit rebeliunea din Galilea. Unii dintre liderii revoltei din Galilea, însă, au scăpat şi s-au refugiat la Ierusalim, iar sosirea lor a intensificat şi mai mult luptele interne care devastau cetatea în ultimii ani. În vara anului 68 Vespasian se apropia de Ierusalim când a primit vestea detronării şi morţii lui Nero la Roma. Războiul civil care a urmat în capitala imperiului a dat speranţe noi apărătorilor Ierusalimului; din punctul lor de vedere se părea că Roma şi imperiul erau în pragul desfiinţării şi pe ruinele Romei avea să fie instituită a 5-a monarhie din profeţia lui Daniel.

Din Cezarea, Vespasian a urmărit evenimentele de la Roma. La 1 iulie în anul 69 d.Cr. el a fost proclamat împărat de către guvernatorul Egiptului (acelaşi evreu apostat, Alexandru, care fusese mai devreme procurator al Iudeii); exemplul de la Alexandria a fost urmat curând la Cezarea şi Antiohia precum şi de armatele din majoritatea provinciilor din E. Vespasian s-a întors la Roma pentru a ocupa tronul imperial şi l-a lăsat pe fiul său Titus ca să încheie suprimarea revoltei din Iudea. Până la sfârşitul anului 69 d.Cr. a fost supusă toată Iudea, cu excepţia Ierusalimului şi a trei locuri întărite de lângă Marea Moartă.

Ierusalimul a fost încercuit în primăvara anului 70 d.Cr. În luna mai jumătate din cetate era în mâinile romanilor, dar apărătorii au refuzat să accepte termenii capitulării. La 24 iulie a fost atacată şi cucerită fortăreaţa Antonia; 12 zile mai târziu au încetat în Templu jertfele zilnice, iar la 29 august însuşi sanctuarul a fost ars şi distrus. Patru săptămâni mai târziu toată cetatea era în mâinile lui Titus. Cetatea a fost rasă de pe faţa pământului, cu excepţia unei părţi din zidul de V, cu trei turnuri ale palatului lui Irod de pe acel zid, care au servit ca şi reşedinţă pentru o garnizoană romană. Ultimul centru al revoltei care avea să fie zdrobit se afla în fortăreaţa aproape inexpugnabilă de la Masada , la SV de Marea Moartă, unde un detaşament de zeloţi a rezistat până în primăvara anului 74 d.Cr. şi atunci apărătorii s-au sinucis în masă pentru a nu fi luaţi prizonieri. Iudea a fost reorganizată ca provincie condusă de un legat imperial, răspunzător direct în faţa împăratului şi care nu era subordonat legatului Siriei; spre deosebire de procuratori, legaţii Iudeii aveau la dispoziţia lor legiuni romane. Taxa pentru Templu, pe care evreii din toată lumea o plăteau pentru întreţinerea casei lui Dumnezeu de la Ierusalim, a continuat să fie strânsă, dar acum era folosită pentru întreţinerea templului lui Jupiter de pe dealul Capitoliu din Roma.

O dată cu dispariţia ierarhiei Templului şi a Sinedriului aşa cum fusese organizat anterior, principala autoritate internă a fost dată unui nou Sinedriu format din rabini, Sinedriu condus la început de Yohanan ben Zakkai, un învăţător din şcoala lui Hillel. Acest tribunal religios şi-a exercitat controlul prin sinagogi şi a început lucrarea de scriere în condice a legii tradiţionale orale care a fost inclusă în Mişna către sfârşitul secolului al 2-lea d.Cr. Datorită în mare măsură acţiunii lui Yohanan ben Zakkai şi a colegilor şi succesorilor săi identitatea naţională şi religioasă a Israelului a supravieţuit după căderea Templului şi după desfiinţarea celei de-a doua confederaţii evreieşti în anul 70 d.Cr. (*TALMUD ŞI MIDRAŞ.)

Vezi de asemenea *IUDA; *ARHEOLOGIE; *JERTFĂ; *LEGE etc. şi articolele despre regii şi locurile individuale menţionate.

BIBLIOGRAFIE

M. Noth, The History of Israel, 1960; J. Bright, A History of Israel, 1972; E. L. Ehrlich, A Concise History of Israel, 1962; F. F. Bruce, Israel and the Nations, 1963; R. de Vaux, Ancient Israel, 1965; idem, The Early History of Israel, 2 vol., 1977; S. Herrmann, A History of Israel in OT Times, 1975; J. H. Hayes şi J. M. Miller (ed.), Israelite and Judaean History, 1977.

F.F.B.