Lazăr din Betania
LAZĂR DIN BETANIA. Cercetătorii
NT cunosc bine pe cele două surori din casa din Betania, dar nu ştiu nimic cu
privire la caracterul şi temperamentul lui Lazăr. Teoria potrivit căreia poate
fi identificat cu tânărul bogat nu este decât o speculaţie fantezistă. (Această
teorie apare pentru prima dată într-o inserţie apocrifă între v. 34 şi 35 din
Marcu 10, citată într-o scrisoare atribuită lui Clement din Alexandria; cf. M.
Smith, Clement of Alexandria and a Secret Gospel of Mark, 1973) Lazăr
apare în naraţiunea Evangheliei nu pentru vreo calitate strălucită a
personalităţii sale, nici pentru vreo realizare răsunătoare, ci pentru simplul
motiv că s-a petrecut cu el o minune uimitoare. Probabil că a fost un gen de om
care nu se distingea prin nimic, un om despre care „puţini au auzit la o
depărtare mai mare de 1 km de casă", şi totuşi, cu el s-a petrecut un
lucru extraordinar.
Încercările laborioase de a explica sau de a
contrazice minunea sunt condamnate de însăşi absurditatea lor. A crede, ca şi
Renan, că ucenicii au aranjat cu Lazăr să pretindă că este mort pentru ca Isus
să devină renumit prin pretinsa lui înviere din morţi, şi că Isus a fost de
acord să ia parte la o asemenea înşelătorie, este un uimitor tur de forţă al
scepticismului ingenios. Povestirea este interpretată cel mai firesc dacă este
luată ca o relatare sobră şi convingătoare a unei întâmplări adevărate.
Prima parte din Ioan 11 pare să fie descrierea unui
martor ocular la tot ce s-a întâmplat, care a fost cu Isus la E de Iordan şi
care s-a mirat de ce au rămas 2 zile acolo după ce au auzit de boala lui Lazăr
(v. 6), care poate de asemenea să redea afirmaţiile uimitoare ale lui Isus, cum
este aceea cu privire la numărul de ore (v. 9) sau afirmaţia extraordinară din
v. 25; un martor care a cunoscut distanţa exactă dintre Betania şi Ierusalim,
pentru că a umblat adesea pe drumul acela (v. 18); care poate relata cuvintele
rostite de Toma şi de ceilalţi ucenici (v. 8,12-16). Faptele menţionate
constituie câteva dintre numeroasele indicaţii că Evanghelia a patra a fost
scrisă de cineva care a văzut faptele lui Isus şi a auzit cuvintele Lui, care
era familiar cu gândurile Lui, cu temerile şi dificultăţile ucenicilor, pentru
că era - în mod aproape cert - unul dintre ei, unul care ne aduce informaţii
directe.
Dacă autorul narează evenimentele din prima parte a capitolului cu fidelitate şi sobrietate, de ce să fie acuzat de fabulaţie când ajunge la groapa lui Lazăr? Evanghelia lui Petru, în relatarea ei fantastică a învierii lui Isus, ne arată ce poate realiza mintea inventivă a unui om, atunci când încearcă să descrie un eveniment pe care nu l-a văzut nici un ochi omenesc; pe de altă parte, sobrietatea calmă a povestirii celor întâmplate la mormântul lui Lazăr pare să arate că a fost scrisă de un om care descrie ceva ce a văzut şi descrie lucrurile întocmai cum le-a văzut. A. T. Olmstead spune că povestirea este relatată „cu toate detaliile circumstanţiale ale unui martor ocular convins. Forma este complet diferită de aceea a poveştilor literare miraculoase. La fel ca şi în cazul multor relatări găsite în surse foarte bune, istoricul nu poate face decât să repete întâmplarea, fără a căuta explicaţii psihologice sau de altă natură" (Jesus in the Light of History, 1942, p. 206).
Oare autorul unei povestiri romanţate care potrivit
teoriilor sceptice avea intenţia să multiplice detaliile miraculoase, L-ar fi
descris pe Isus plângând cu puţin timp înainte de a-l chema pe Lazăr din
mormânt? Menţionarea lacrimilor lui Isus poate fi privită ca o confirmare
indirectă a autenticităţii naraţiunii, întrucât „un om cu inimă rece sau de
piatră care înviază morţii aparţine tărâmului ficţiunii" (E. W.
Hengstenberg).
Se poate spune, pe bună dreptate, că lucrurile pe
care nu le spune naraţiunea sunt la fel de impresionante ca şi conţinutul ei.
Nu este redat nici măcar un singur cuvânt al lui Lazăr. Nu ni se spune nimic
despre experienţele sale în decursul „celor patru zile" şi nu ne este dată
nici o revelaţie cu privire la condiţiile de viaţă din lumea cealaltă.
S-au pus întrebări cu privire la relaţia dintre
acest Lazăr şi cel din Luca 16:19 ş.urm., care nu a fost readus din morţi la
viaţă; afirmaţia din Ioan 12:10 ş.urm. conform căreia marii preoţi au complotat
omorârea lui Lazăr pentru că mulţi au crezut în Isus din cauza lui, poate
ilustra adevărul afirmaţiei din Luca 16:31: „Dacă nu ascultă pe Moise şi pe
prooroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi".
BIBLIOGRAFIE
J. N. Sanders, „Those whom Jesus loved", NTS
1, 1954-5, p. 29-41.
A.R.
F.F.B.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu