limba Vechiului Testament
LIMBA VECHIULUI TESTAMENT.
I. Limba ebraică
Limba ebraică face parte din grupul de limbi
semitice din V (cuvântul „semitic" derivă de la numele „Sem", fiul
cel mai mare al lui Noe). Este înrudită îndeaproape cu limba din Ugaritul antic
şi cu limba feniciană şi cea moabită. Limba *canaanită este cunoscută numai din
cuvinte care apar ocazional în scrisorile de la *Amarna. Probabil că a fost
limba din care a derivat ebraica. În VT este numită „limba (lit. „buza")
Canaanului" (Isaia 19:18) sau limba iudeilor (2 Împăraţi 18:26 ş.urm.; cf.
Isaia 36:11 ş.urm. şi Neemia 13:24). Denumirea de limbă „ebraică" apare
pentru prima dată în Prologul la Eclesiasticul (Înţelepciunea lui Isus, fiul
lui Sirah cca. 180 î.Cr.).
Un lucru caracteristic pentru limbile semitice este
rădăcina triconsonată care funcţionează ca un fel de cadru pentru o serie de
tipare de vocale. Inserarea unui tipar de vocale în cadru îi dă sensul
specific. În cuvântul kohen, de exemplu, k-h-n ar fi cadrul
consonantic iar o-e este tiparul de vocale. Grupul acesta o-e dă
un sens care este aproximativ echivalent cu participiul prezent din limba
engleză; astfel, kohen înseamnă „(cel) care slujeşte".
Scrierea ebraică derivă din scrierea semitică de N
sau din cea feniciană (*SCRIERE). Alfabetul constă din 22 de consoane (mai
târziu š şi s au fost separate, ajungându-se la 23). Scrierea se
face de la dreapta spre stânga. Conţine diferite sunete care nu sunt găsite în
limbile indo-europene; de ex. consoane emfatice (t, k, (q) şi s) şi
sunetul laringal ‘ayin (â). Acesta din urmă a fost transliterată adesea
în greacă cu gamma, cum este de exemplu în „Gomora". Când ebraica
nu a mai fost folosită, au fost inserate sisteme de marcare deasupra,
dedesubtul consoanelor şi în interiorul lor ca să indice vocalele corecte
(*TEXTE ŞI VERSIUNI).
Această vocalizare reprezintă o etapă sincronică
importantă în ebraică şi este produsul unei tradiţii savante demnă de
încredere, aşa cum se vede de pildă în grija cu care a făcut distincţie între
anumite vocale ale unor verbe „substantivale" şi „adjectivale", în
care modificările cadrului consonantic scot la lumină formele lor primitive.
Există de asemenea o serie de semne de punctuaţie şi de intonaţie
extra-alfabetice. Pronunţia cel mai des adoptată pentru ebraica biblică este
cea Sephardică (iudeo-spaniolă).
Scribii au evitat cu scrupulozitate orice schimbări ale textului consonantic. Când au presupus că a existat o eroare de transcriere sau când un cuvânt nu mai era folosit curent, ei au plasat cuvântul pe care l-au considerat corect sau de preferat pe margine, iar vocalele acestui cuvânt au fost adăugate la cuvântul din text (deasupra lor era pus adesea un cerc mic). Consoanele din text sunt numite Ketib („scrisul"), cele de pe margine sunt numite Qere’ („ceea ce trebuie citit").
Limba ebraică nu are articol nehotărât. Articolul
hotărât (ha-) precede substantivul. Folosirea lui diferă în multe
privinţe de cea a articolului hotărât în engleză. De exemplu, pronumele şi
adjectivele demonstrative sunt articulate cu articolul hotărât atunci când sunt
folosite în sens atributiv referindu-se la un substantiv pe care-l determină
(de ex. cartea, aceasta; omul, grasul). Este folosit de asemenea cu un membru
al unei clase sau cu ceva ce a fost menţionat anterior.
În limba ebraică substantivele se disting prin gen
şi număr. Genul este gramatical: atât lucrurilor neînsufleţite, cât şi celor
însufleţite li se atribuie un gen. Femininul are de obicei o terminaţie
specifică (-â). O serie de substantive feminine, însă, nu au nici o
terminaţie, dar genul lor este indicat de concordanţa dintre adjective şi
verbe. Limba ebraică posedă de asemenea o terminaţie specifică pentru dual,
care se limitează în general la membrele trupului care sunt perechi;
terminaţiile de caz au fost abandonate de mult, dar mai rămân câteva urme.
Există două clase principale de verbe: cele
înrudite cu forme substantivale şi cele înrudite cu forme adjectivale. În
general, verbul „substantival" este dinamic, în timp ce verbul
„adjectival" (numit adesea „stativ") este static. Verbul indică în
principal felul acţiunii şi face distincţie între două aspecte principale:
acţiuni încheiate (perfective) şi neîncheiate (imperfective). În ce priveşte
verbele perfective, elementul pronomial apare ca sufix; pentru cele
imperfective apare ca prefix. La cele perfective, se face distincţie de gen la
persoana a 3-a singular şi la a 2-a singular şi plural, iar la cele imperfective
şi la persoana a 3-a plural. Limba ebraică are o serie de forme verbale pentru
anumite categorii de acţiuni, cum sunt cele iterative, cauzative, tolerative,
eu:.
Substantivele sunt formate în mai multe feluri:
printr-o diversitate de tipare de vocale şi cu sau fără adăugarea anumitor
consoane. Când sunt folosite consoane ele sunt de obicei precedate de un
prefix, cele mai obişnuite fiind m şi t. Este folosit adesea şi
singularul colectiv, având ca rezultat faptul că terminaţia feminină este folosită
uneori ca un fel de terminaţia singulară, de ex. se’ar, „păr", sa’ara
(fem.), „un singur fir de păr". Formele zero, adică formele în care
lipseşte un element morfologic comun unei clase, sunt destul de frecvente: so’n
(fem.), „turme", cf. so’n ’obedot, „oaie pierdută", unde ot
indică elementul care lipseşte. Substantivul care precede un genitiv are
vocalele sale reduse la minim şi omite articolul hotărât. Grupul este tratat de
fapt ca un compus inseparabil. Pronumele posesive apar ca sufixe la substantiv.
Adjectivele pot fi folosite fie predicativ, când nu
iau articolul hotărât şi preced de obicei substantivul, sau atributiv, când
urmează după substantiv şi iau articolul hotărât, dacă substantivul este
articulat. Adjectivul poate lua de asemenea articol hotărât şi poate fi folosit
independent, având valoare de substantiv. Comparaţia este redată prin folosirea
prepoziţiei min, „din", care echivalează cu „mai mult...
decât". Gradul cel mai înalt al unei cantităţi este lăsat uneori
neexprimat, de ex. „binele", adică „cel mai bine"; alteori
superlativul este exprimat printr-o expresie care constă dintr-o formă
singulară urmată de un plural, de ex. „cântarea cântărilor", adică,
„cântarea cea mai frumoasă".
Folosirea numeralelor prezintă câteva particularităţi.
Numeralele unu şi doi se acordă după genul substantivului, dar de la trei la
zece nu se acordă. Lucrul acesta poate indica o introducere târzie a genului
gramatical.
Sunt folosite pe scară largă propoziţiile nominale
sau „fără verb", în care predicatul constă dintr-un substantiv, un pronume
sau un adjectiv. De obicei în traducere noi introducem o formă a verbului „a
fi", cum este de ex. „slujitorul lui Avraam (sunt) eu". În
propoziţiile cu un verb finit ordinea cuvintelor urmează de obicei tiparul - verb,
subiect, complement. Adeseori este folosită particula ‘et cu acuzativul.
Dacă obiectul constă dintr-un pronume, poate fi adăugat la particula acuzarivă
sau poate fi adăugat ca o formă enclitică a verbului. Complementul indirect
care constă dintr-o prepoziţie şi un sufix pronominal apare de obicei înaintea
subiectului. Dacă există un complement circumstanţial acesta urmează după
complementul direct. Pentru formele impersonale în ebraică se foloseşte
persoana a 2-a sau a 3-a singular masculin, sau a 3-a plural.
Trăsătura cea mai caracteristică a stilului ebraic este caracterul sindetic sau coordinativ, adică, prevalenţa conjuncţiei simple „şi", cât şi folosirea puţin frecventă a conjuncţiilor subordonante. În comparaţie cu engleza, pare mai puţin abstractă. Limba ebraică, de exemplu, foloseşte foarte mult termeni pentru atitudinile fizice, pentru a descrie stări psihologice, sau foloseşte organe ale trupului şi le asociază cu atitudini mintale. Este foarte dificil pentru cineva care este obişnuit cu procedura indo-europeană să-şi disocieze modul de gândire de sensurile originale; lucrul acesta este deosebit de evident într-o lucrare în care abundă, cum este de pildă Cântarea Cântărilor.
Imaginile din limba ebraică sunt luate din
lucrurile şi activităţile de fiecare zi. De aceea această limbă are o calitate
universală şi se pretează uşor la traducere. Limba ebraică foloseşte toate
figurile de stil obişnuite, cum sunt pildele (de ex. 2 Samuel 12),
comparaţiile, metaforele, de ex. „steaua" sau „leul", însemnând
„erou", sau „stâncă", însemnând loc de refugiu, „lumină",
însemnând viaţă şi pentru revelaţia divină, „întuneric", însemnând durere
sau ignoranţă.
Ebraica, în conformitate cu folosirea lingvistică
generală, foloseşte foarte mult expresii antropomorfice; adică, transferă sau
adaptează termeni pentru părţi ale trupului uman şi pentru activităţi umane la
lumea neînsufleţită şi la alte condiţii la care nu pot fi atribuite în mod
strict. Aceste expresii îşi au originea în metaforă şi se încadrează în secţiunea
„extinderea sensului", un mecanism care pare să fie esenţial pentru toate
limbile. Ele apar la fel de frecvent în alte limbi semitice ca şi în ebraică.
Limba acadiană, de exemplu, se referă la chila unei corăbii numind-o
„spinarea" ei, de care sunt prinse „coastele". Evreii vorbesc despre
„capul" unui munte, „faţa" pământului, „buza" (ţărmul) mării,
„gura" unei peşteri, „mersul" apei (un verb care în altă parte este
folosit adesea în sensul de „umblat"). Acestea şi multe alte expresii au
devenit metafore „fosilizate". Când asemenea expresii sunt aplicate la
activităţile sau atributele lui Dumnezeu, ar fi inadmisibil - pe temei
lingvistic - să le interpretăm în sens literal, sau să ne bazăm crezul pe ceva
ce reprezintă un mod intrinsec de exprimare, dictat de însăşi natura
comunicării lingvistice.
Nu sunt neobişnuite nici expresiile eliptice, în
care conţinutul semantic al unei expresii întregi este investit într-un singur
membru al grupului; de ex. omiterea termenului „glas" după „înălţat"
(Isaia 42:2). Deşi una dintre cele mai vechi referiri la schimbări semantice
apare în VT (1 Samuel 9:9), există puţine dovezi despre schimbarea limbii
ebraice în cursul secolelor. Totuşi, este probabil că multe părţi au fost
revizuite în raport cu o ebraică standard, poate aceea din Ierusalimul
pre-exilic. În unele cărţi pot fi găsite vestigii ale unor dialecte; de ex. în
Rut, părţi din 2 Împăraţi. Forme mai târzii ale limbii pot fi observate în
Estera, Cronici şi alte pasaje. Prin însăşi natura cazului, nu este uşor să detectăm
cuvintele împrumutate din limbile înrudite. Câteva exemple: hekal.
„templu", din acad. ekallu, „palat", care la rândul său a fost
împrumutat din sumeriană, e-gal, „casă mare" - ‘argaman,
„purpură", vine din limba hitită.
Descoperirea a numeroase texte în limbile antice
înrudite a clarificat mai bine o serie de aspecte. Există pericolul ca
entuziasmul creat de o nouă descoperire să dea naştere la propuneri
neîntemeiate care contravin regulilor bine stabilite ale limbii care previn
ambiguitatea. Apelul frecvent la limba arabă dăunează traducerii NEB (vezi J.
Barr, Comparative Philology and the Text of the Old Testament, 1968).
Divergenţa mare între ebraică şi alte limbi înrudite, datorată în mare parte
acţiunii schimbărilor semantice, face să fie deosebit de riscant să încercăm
ca, pe temeiuri etimologice, să atribuim sensuri cuvintelor ebraice care apar
rar.
Stilul literar elevat al unei mari părţi a VT pare
să indice existenţa încă în vechime a modelelor literare sau a unui „stil
major". Orientul Apropiat antic oferă exemple de stil elevat care a
continuat să fie folosit vreme de multe secole. O mare parte a celor scrise
despre divergenţele din stilul ebraic sunt lipsite de valoare întrucât lipsesc
criterii adecvate de evaluare. Deşi în prezent este clar că influenţa limbii
ebraice asupra limbii greceşti a NT nu este atât de mare cum au susţinut mai
demult unii cercetători, şi-a lăsat totuşi amprenta asupra vocabularului şi
asupra sintaxei. Există o serie de cuvinte împrumutate şi multe traduceri împrumutate,
de ex. hilasterion, pentru acoperitoarea chivotului care, în Ziua
Ispăşirii, era stropit cu sânge, sau o expresie cura este „Binecuvântată eşti
tu între (lit. „în") femei", unde textul grec foloseşte prepoziţiile
ca şi textul ebraic.
Influenţa limbii ebraice asupra literaturii
europene este incalculabilă, chiar dacă o mare parte a venit indirect prin
Vulgata. Cuvinte ebraice împrumutate în limba noastră sunt: Sabat, sac, Satan,
siclu, jubileu, aleluia, aloe (răşină aromată) şi mir. Folosirea „inimii"
ca sediu al emoţiilor şi voinţei şi folosirea „sufletului" ca sediu al
personalităţii probabil că este o traducere împrumutată.
BIBLIOGRAFIE
A. B. Davidson, An Introductory Hebrew Grammar,
1962; G. Beer şi R. Meyer, Hebräische Gram., 1, 1952; 2, 1955; 3-4,
1972; J. Weingreen, Practical Grammar for Classical Hebrew, 1959; T. O.
Lambdin, Introduction to Biblical Hebrew, 1971; H. Bauer şi P. Leander, Historische
Gram. der Hebräischen Sprache, 1918-19; C. Bergsträsser, Hebräische
Grammatik (Gesenius-Kautzsch); W. Gesenius, Hebrew Grammar (tr. A.
E. Cowtey), 1910; F. Bottcher, Lehrbuch der Hebräischen Sprache, 1861;
E. Konig, Lehrgebaude der Hebräischen Sprache, 1881; P. Joüon, Grammaire
de l’Hébreu Biblique, 1023; E. Knig, Lehrgebaude der Hebräischen Sprache,
1881-1897; S. R. Driver, Hebrew Tenses, 1892; E. Konig, Stilistik,
1900; idem,. Rythmik, 1914; C. Brockelmann, Hebräische Syntax,
1956; F. I. Anderson, The Hebrew Verbless Clause in the Pentateuch,
1970; idem, The Sentence în Biblical Hebrew, 1974; Gesenius-Buhl, Handwörterbuch,
1921; L. Koehler, W. Baumgartner, Hebräisches und aramaisches Lexicon zum
Alten Testament, 1967 ş.urm.; BDB.
II. Limba aramaică
Limba aramaică, o limbă înrudită cu ebraica, dar nu
derivată din aceasta, este limba folosită în Daniel 2:4-7:28; Ezra 4:8-6:18;
7:12-26; Ieremia 10:11; două cuvinte din Geneza 31:47 şi în Targumri (traduceri
aramaice ale unor părţi din VT). În secolul al 9-lea î.Cr. şi în secolele
următoare, limba aramaică şi scrierea ei (preluată de la ebraica şi feniciană
alfabetică) a devenit rapid limba internaţională a comerţului şi diplomaţiei.
Încă în secolul al 9-lea î.Cr., Israelul şi Damascul aveau negustori în
capitalele respective (1 Împăraţi 20:34), iar în anul 701 î.Cr. ofiţerii lui
Ezechia au cerut să li se vorbească în aramaică - o limbă înţeleasă de
domnitori şi de negustori, dar nu şi de „oamenii de pe stradă" (evrei) (2
Împăraţi 18:26). În Asiria propriu-zisă din cca. 730 î.Cr., sub Tiglat Pileser
II, aramaică a început să fie folosită în scrieri oficiale: au fost descoperite
registre pe tăbliţe cuneiforme, însemnări aramaice făcute de înalţi demnitari
asirieni, iar sculpturile asiriene arată însemnarea tributului făcută de scribi
care scriu (în aramaică) cu o pană pe pergament precum şi în scrierea cuneiformă
pe tăbliţe de lut. (Pentru informaţii complete, vezi R. A. Bowmann, JNES 7,
1948, p. 73-76, la care se adaugă ostraca pe care sunt enumeraţi exilaţii evrei
din Asiria care se găseau la Calah, J. B. Segal, Iraq 19, 1957, p.
139-145, şi Albright, BASOR 149, 1958, p. 33-36.) Trebuie să notăm aici şi
scrisoarea aramaică a lui Adon din Aşcalon către faraonul Egiptului din 604 (?)
î.Cr. (W. D. McHardy în DOTT, p. 251-255 şi bibliografia). Cu excepţia cazului
în care ea reprezintă o notă către cititori ca să-i informeze că urmează un
text în aramaică, nota din Daniel 2:4 „în aramaică" atunci când caldeii se
adresează lui Nebucadneţar ar fi în perfectă concordanţă cu faptul că limba
aramaică era folosită la curtea asiro-babiloniană. În afară de exemplele de mai
sus, epigrafe aramaice apar pe cărămizile folosite pentru construcţia
clădirilor mari din Babilonul lui Nebucadneţar şi depun mărturie despre
folosirea acelei limbi comune în perioada aceea (vezi R. Koldeway, The
Excavations at Babylon, 1914, p. 80-81, fig. 52-53). Limba aramaică
(„Reichsaramaisch") a devenit limba oficială de comunicare în tot Imperiul
persan poliglot - Ezra este un exemplu biblic clasic. Lucrul acesta este
ilustrat de papirusuri aramaice din Egipt (secolul al 5-lea î.Cr.); cu privire
la acestea vezi A. Cowley, Aramaic Papyri of the Fifth Century BC, 1923;
H. L. Ginsberg în ANET, p. 222-223, 427-430, 491-492; E. G. Kraeling, The
Brooklyn Museum Aramaic Papyri, 1953; G. R. Driver şi alţii, Aramaic
Documents of the Fifth Century BC, 1954, şi o ediţie prescurtată şi
revizuită, 1957.
Scrierea este la fel ca şi cea ebraică şi limba
aramaică are aproximativ aceleaşi caracteristici fonologice, inclusiv poziţia
accentelor. Tiparul de vocale este în general mai atenuat şi uneori păstrează
forme mai primitive. Schimbările de consoane între cele două limbi nu se fac
potrivit unei legi. Ebr. z = aram. d (d); ebr. s - aram. t,
ebr. ş = aram. t etc., dar schimbarea ebr. ş, să cu aram. ‘
şi q este greu de explicat fonetic.
Articolul hotărât este -â şi apare ca sufix
la substantive. Relaţia genitivală poate fi exprimată ca şi în ebraică, unde
substantivul care precede genitivul este scurtat dacă este posibil iar grupul
este tratat ca o unitate inseparabilă. Relaţia este exprimată mai adesea prin d’,
care a fost la origine un pronume demonstrativ; astfel, hezwa di leyla,
„vedenia nopţii" (sau „vedenie de noapte").
La fel ca şi în ebraică, substantivul are singular,
dual şi plural. Există două genuri: masculin şi feminin. Terminaţia feminină
este -â, dar multe substantive feminine nu au nici o indicaţie cu
privire la genul lor. Pronumele posesive apar ca sufixe la substantive.
Verbul are două timpuri care indică aspecte:
perfectiv (acţiune încheiată) având ca sufix elemente pronominale, şi
imperfectiv (acţiune neîncheiată) având elementele pronominale ca prefix.
Participiul activ este folosit mult pentru a exprima prezentul sau viitorul.
Există aproximativ opt „forme verbale" sau conjugări: forma primară, cu
modificări pentru diateza activă, pasivă şi reflexivă; forma intensivă; şi
cauzativă, indicată prin prefixul h’ sau (s). Verbul „a fi",
hawa, este folosit foarte mult ca un verb auxiliar. Propoziţiile lipsite
de verb sunt obişnuite. În propoziţiile cu verb, predicatul sau subiectul pot
fi pe primul loc, dar cel mai adesea subiectul este primul. Ordinea cuvintelor
este mai puţin rigidă decât în ebraică.
Aramaică VT este un subiect controversat. S. R.
Driver (LOT; p. 502 ş.urm.) a afirmat că aramaică din Daniel a fost dialectul
aramaic apusean, deci un dialect târziu. Pe vremea când a scris Driver,
singurul material disponibil era datat prea târziu ca să fie relevant. Mai
târziu R. D. Wilson, folosind materiale mai vechi care au fost scoase la
lumină, a putut arăta că distincţia dintre aramaică din E şi V nu a existat în
vremurile pre creştine. Lucrul acesta a fost confirmat în detaliu de H. H.
Schaeder. Schaeder a atras de asemenea atenţia asupra faptului că natura
statică a limbii „aramaice oficiale", cum a ajuns să fie numită, face
imposibilă datarea documentelor scrise în această limbă, inclusiv Daniel şi
Ezra. El a arătat că şi criteriile folosite pentru a dovedi că Daniel şi Ezra
au fost scrise la o dată târzie sunt doar rezultatul unui proces de modernizare
ortografică din secolul al 5-lea î.Cr. (vezi F. Rosenthal, Aramaistische
Forschung, p. 67 ş.urm.). Din ceea ce ştim din documentele contemporane
despre amploarea contactelor comerciale şi diplomatice, nu suntem surprinşi să
găsim cuvinte împrumutate în cele mai neaşteptate locuri.
Progresul cunoştinţelor bazate pe descoperiri vechi
şi noi arată că argumentele pentru datarea aramaicii VT după perioada persană
sunt adeseori lipsite de temei. Sunt suficiente în această privinţă dovezile
recente existente cu privire la o problemă. În aramaică veche a existat un
sunet (d) (dh) care în vremurile persane a devenit din punctul de vedere
al pronunţării identic cu „d" obişnuit. În V (Siria) această consoană era
scrisă „z" (chiar şi în nume ne-aramaice, Miliz în loc de Milid(h),
„Melitene" în stela Zakir) şi aceasta a persistat ca o scriere
„istorică" în papirusurile aramaice din Imperiul persan. Dar în E
„dh" era prezentat deja de asirieni ca „d" începând din secolul al
9-lea î.Cr. (Adad-idri în loc de (H)adad-ezer). Adevărata pronunţare a lui
„d" în vremea perşilor este trădată de diferite indicii: un text aramaic
remarcabil în scrierea demotică egipteană, în secolul al 5-lea î.Cr., scrie „t"/„d"
(J. A. Bowman JNES 3, 1944, p. 224-225 şi n. 17), în timp ce în unele
papirusuri aramaice normale există cazuri de arhaism fals în scrierea lui
„z" în loc de „d" (nu „dh") în original, cf. E. Y. Kutscher,
JAOS 74, 1954, p. 235 (zyn wzbb).
Aramaica VT foloseşte în scris un „d" cu
adevărat fonetic, nu un „z" istoric, ca un V; aceasta nu indică o dată
târzie ci arată unul din două lucruri. Fie că Daniel, Ezra, etc. au făcut doar
să pună aramaica vorbită în secolele 6 şi 5 î.Cr. în Babilon într-o scriere
fonetică directă, fie că au folosit ortografia istorică eliminată în mare
măsură de o revizuire a ortografiei de mai târziu.
BIBLIOGRAFIE
Reallexikon der Assyriologie (s.v.
„Aramu"); E. Y. Kutscher, în T. A. Seboek (ed.), Current Trends in
Linguistics 6, 1970, p. 347-412; R. D. Wilson, Aramaic of Daniel,
1912; idem, Studies in the Book of Daniel, 1917; H. H. Rowley, The Aramaic
of the Old Testament, 1929; F. Rosenthal, Aramaitische Forschung,
1939; H. H. Schaeder, Iranische Beiträge, 1, 1930; K. A. Kitchen, în J.
D. Wiseman (ed.), Notes on Some Problems in the Book of Daniel, 1965, p.
31-79; Gramatici; de H. Bauer şi P. Leander, 1927; H. Strack, 1921; W. B.
Stevenson, 1924; F. Rosenthal, 1961 - Lexicoane - cele menţionate în
secţiunea Limba ebraică conţin suplimente despre limba aramaică.
W.J.M.
K.A.K.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu