literatura hermetică
LITERATURA HERMETICĂ. O colecţie de
scrieri asociate cu numele lui „Hermes Trismegistos" („Hermes cel de trei
ori mare").
I. Originea şi caracterul
Scrierile reprezintă o îmbinare a modurilor de
gândire egiptean şi grec, combinate adesea cu religia personală mistică.
Sincretismul elenistic îl identifică pe Toth, scribul zeilor în religia
egipteană, cu zeul grec Hermes, ale cărui funcţii erau asemănătoare. În felul
acesta numele străvechiului şi înţeleptului „Hermes Trismegistos" a fost
asociat cu învăţătura magică şi astrologică de la templele egiptene, învăţătură
care a fost presărată acum cu ştiinţă greacă şi a fost prezentată sub forma
unei revelaţii. Scrierile de acest tip care s-au păstrat datează începând din
secolul al 2-lea î.Cr.
Un interes mai permanent este legat de tratatele
filozofice şi religioase greceşti care pot fi recunoscute, având autori diverşi
dar necunoscuţi, în care Hermes, Tat (de fapt o formă secundară a lui Toth, dar
considerat distinct de acesta), Asclepius şi alţii, apar ca învăţători şi
ucenici. Tratatele sunt datate în secolele al 2-lea şi al 3-lea d.Cr., dar
unele s-ar putea să fie ceva mai vechi. Principalele lucrări care s-au păstrat
formează o serie de optsprezece tratate (dintre care unul a fost compilat din
fragmente) păstrate în manuscrise creştine tradiţionale, şi un tratat lung
dedicat lui Asclepius, păstrat în traducere latină şi într-o versiune coptă în
biblioteca de la Nag Hammadi (*CHENOBOSKION). În afară de acestea există vreo
treizeci de fragmente hermetice în Antologia lui Stobaeus şi în
scrierile altor scriitori antici. Alte trei tratate incluse în Codexul 6 din
biblioteca de la Nag Hammadi, în afară de versiunea coptă a lui Asclepius
21-29, constituie învăţătura autoritară, Cuvântarea despre al optulea şi al
nouălea tratat şi Rugăciunea de mulţumire. Asclepius şi Cuvântarea
îl menţionează direct pe Hermes, dar toate lucrările conţin similarităţi cu
documente anterioare cunoscute din literatura hermetică. Rugăciunea,
deşi scurtă, este valoroasă datorită luminii pe care o revarsă asupra
practicilor cultice hermetice.
Unele dintre tratate sunt scrise sub forma de
discursuri epistolare: altele sunt dialoguri socratice. Cel mai faimos dintre
ele, Poimandres, este o vedenie care ne aduce aminte de Hermas
(*LITERATURA PATRISTICĂ).
II. Conţinutul
Poimandres poate fi
considerată o lucrare hermetică tipică. În această lucrare Poimandres (derivat
probabil de la p-emi-n-re, „cunoaşterea zeului (soare)"), descris
ca „Gândirea (Nous) Suveranităţii", oferă să-i reveleze lui Hermes
ceea ce doreşte să cunoască „lucrurile care sunt şi pentru a le înţelege natura
şi pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu". Urmează istoria creaţiei universului
şi a căderii omului. Istoria creaţiei are elemente extrase din Geneza 1; istoria
căderii omului descrie modul în care omul arhetipic, imaginea lui Dumnezeu, a
intrat într-o relaţie fatală cu Natura şi ca atare a devenit o fiinţă mixtă,
atât muritoare cât şi nemuritoare. Totuşi, scăparea din mâna moartă a Naturii
este posibilă pentru aceia care se pocăiesc şi care abandonează corupţia, până
când înălţarea sufletului este încheiată la moarte, când trupul, patimile şi
sentimentele sunt abandonate complet şi omul intră în Dumnezeu.
Nu toate scrierile hermetice sunt la fel de
coerente, dar scopul declarat şi concepţia reflectată în Poimandres sunt
în general dominante. Ţelul este cunoaşterea; trupul muritor este blestemul;
regenerarea (descrisă entuziast în Tratatul 13) este purificarea sufletului de
murdăria materiei, cel mai mare bine pentru eliberarea finală a sufletului şi
absorbirea în Dumnezeu. Există un aspect devoţional cald: apelul către omenirea
dezorientată în Poimandres şi strigătul şi mai puternic din Tratatul 7
sunt mişcătoare, iar cântările care apar uneori sunt frecvente şi înălţătoare.
La această pietate mistică se adaugă o filozofie de slabă calitate, în parte
platonică, în parte stoică, folosind cu largheţe mitul cosmogonic. Sunt
folosite surse iudaice şi există ecouri din limbajul folosit în LXX. De fapt,
s-ar putea argumenta că influenţele iudaice sunt cele care au stimulat la
început o religie de acest tip. Elementele diferite nu sunt întotdeauna
coerente: există inconsecvenţe şi contradicţii de idei în colecţia aceasta de
scrieri. Întreaga tendinţă este monoteistă, dar nu polemică. Se spune puţin
despre ceremonii sau ritualuri sacre. Deşi nu există dovezi despre existenţa
unei „biserici" hermetice, există în tratatul de la Nag Hammadi, Cu
privire la al optulea şi al nouălea, o referire la o societate fraternală
constând din sfinţi hermetici, iar în Rugăciune este menţionat sărutul
cultic şi mâncarea cărnii fără sânge.
III. Literatura hermetică şi Biblia
Aşa cum am menţionat deja, nu poate fi pusă la
îndoială folosirea VT în literatura hermetică. Relaţia dintre religia hermetică
şi NT este evaluată diferit. Lactantius, un părinte creştin, care a crezut că
„Hermes" a scris cu mult timp în urmă, a remarcat cu plăcere monoteismul
lui şi faptul că se adresează lui Dumnezeu ca „Tată" (Divine Institutes
1.6). Scriitori mai recenţi indică paralele mai subtile cu ideile şi limbajul
NT, deşi nu toate au o semnificaţie egală. De exemplu, Logosul din gândirea
hermetică, este atât un Logos cosmic, cât şi o activitate a sufletului, dar nu
este o persoană. O afirmaţie cum este: „Tu, care printr-un singur cuvânt ai
făcut toate lucrurile care există" (Poimandres 21) poate fi privită în
cadrul textului din Geneza 1; în original nu este folosit articolul hotărât.
Mai izbitoare sunt expresii de genul: „Nimeni nu poate fi mântuit înainte de
renaştere" (Trat. 13.1), „Cine iubeşte trupul, acela locuieşte în
întuneric" (Poimandres 19) şi vocabularul „ioanin" despre
lumină şi întuneric, viaţă şi moarte, credinţă şi mărturie. Influenţa directă a
NT asupra literaturii hermetice de mai târziu nu este imposibilă, dar nu este
dovedită: influenţa directă a literaturii hermetice asupra NT ar fi şi mai greu
de dovedit. Totuşi, deşi scrierile hermetice care s-au păstrat sunt aproape cu
siguranţă mai recente decât majoritatea scrierilor NT, este clar că ele provin
dintr-o tradiţie bine închegată; s-ar putea să aibă dreptate cei care sugerează
că Ioan are în vedere cititori cu acest gen de educaţie şi viaţă devoţională.
Trebuie să ţinem cont, însă, că scrierile hermetice nu sunt decât un exemplu de
scrieri pioase contemporane; limbajul din scrierile ioanine poate fi comparat
şi cu cel iudaic şi cu dualismul de la Qumran, care este în esenţă biblic. În
ce priveşte conţinutul, se poate observa că literatura hermetică prezintă
asemănări superficiale cu NT: asemănări cu procesul de răscumpărare, dar nu şi
cu natura esenţială a procesului şi cu mijloacele prin care este efectuat. În
ce priveşte păcatul privit ca ignoranţă sau patimă care trebuie eliminată, şi
nu ca rebeliune care necesită împăcarea, şi dorinţa de mântuire care implică
zeificarea prin unirea cu Dumnezeu, forţele motrice ale hermeticilor menţin o
direcţie păgână şi nu una biblică. Deşi învăţătura etică a scrierilor hermetice
este insistentă şi înaltă, caracterul ei detaşat o face să nu fie atât de concretă
ca şi etica biblică. C. H. Dodd a spus că literatura hermetică împărtăşeşte a
doua, dar nu şi prima dintre descrierile „religiei curate" din Iacov 1:27.
(*GNOSTICISM.)
BIBLIOGRAFIE
Cele mai bune ediţii sunt cele scoase de A. D. Nock
şi A. J. Festugiere, Corpus Hermeticum, 4 vol., 1960 (cu traducere
franceză); vezi de asemenea W. Scott, Hermetica, 4 vol., 1924-36; A. J.
Festugiere, La Révélation d’Hermes Trismégiste, 4 vol., 1944-9; C. H.
Dodd, The Bible and the Greeks, 1935 - The Interpretation of the
Fourth Gospel, 1953, p. 10 ş.urm. Cu privire la scrierile hermetice noi,
vezi J. Doresse, The Secret Books of the Egyptian Gnostics, E.T. 1960,
p. 275 ş.urm.; L. S. Keizer, The Eighth Reveals the Ninth, 1974; The
Nag Hammadi Library in English, ed. J. M. Robinson, 1977.
A.F.W.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu