literatura patristică
LITERATURA PATRISTICĂ. Este general
recunoscută importanţa pe care o are, pentru multe ramuri ale studiului NT,
literatura creştină primară extra-canonică, atât prin fragmentele din scrierile
ne-ortodoxe şi *Apocrifele NT, pe de-o parte, cât şi prin scrierile patristice
(adică, scrieri creştine antice ne-apocrife şi ne-sectare), pe de altă parte.
Referinţele patristice şi citatele din cărţile biblice sunt indispensabile
pentru istoria *Canonului NT şi pentru stabilirea textului acestuia (*TEXTE ŞI
VERSIUNI, IV.). În domeniul exegezei, de asemenea, trebuie să se ţină
seama în mod special de Părinţii greci şi ceea ce au avut de spus scriitori cum
sunt Irenaeus, Clement din Alexandria şi, mai presus de toţi, Origen, cu
privire la tradiţiile nescrise. Într-un sens mai larg, biserica de limbă greacă
şi latină din secolul al 2-lea, cu toate diferenţele sale etnice faţă de era
apostolică, este produsul adunării de la Ierusalim, de la Rusalii, şi orice
clarificare a căii probabil că va revărsa lumina atât în urmă cât şi înainte.
Din nefericire, în prezent există un tunel slab
luminat între sfârşitul epocii apostolice şi marii apologeţi de la jumătatea şi
sfârşitul secolului al 2-lea. Este o perioadă de persecuţie intensă şi de
propagandă periculoasă (aşa cum s-a prezis în 2 Timotei 3 şi în altă parte);
biserica este împrăştiată foarte mult dincolo de Imperiul roman şi de graniţele
acestuia (în E); Israelul a fost repudiat în anul 70 d.Cr. şi odată cu aceasta
s-a încheiat şi primatul efectiv al bisericii din Ierusalim. Denumirea de
„Părinţi apostolici" a fost menită iniţial să-i indice pe bărbaţii care au
fost în contact cu apostolii sau care au fost numiţi de apostoli (în poziţii de
conducere în biserică); denumirea a fost extinsă şi asupra scrierilor asociate
din această perioadă. Listele de Părinţi apostolici diferă considerabil. Titlul
acesta este dat cu regularitate la trei persoane - Clement din Roma, Ignaţiu şi
Policarp - deşi numai pentru Policarp există dovezi indubitabile de contact cu
apostolii. Toate aceste scrieri vechi sunt practice şi nu savante sau
speculative. Se poate simţi imediat legătura lor cu NT, având un caracter
direct, spre deosebire de intelectualismul încâlcit al Evagheliei Adevărului,
de pildă, o scriere contemporană din acea perioadă, sau de atmosfera fetidă a
apocrifelor.
Lucrările menţionate mai jos reprezintă câteva
dintre scrierile patristice vechi.
I. Clement din Roma
O scrisoare lungă în greacă, adresată de biserica
lui Dumnezeu din Roma către cea din Corint a ajuns să fie cunoscută sub numele
de „Clement" (1 Clement). Nu există nici un temei pentru a-l
identifica cu Clement din Filipeni 4:3 sau cu Flavius Clemens, varul lui
Domiţian. Nu încape îndoială că el este al treilea care apare în lista de
succesiune episcopală din Roma, dar termenul „episcopul Romei" - în sensul
obişnuit al cuvântului - ar fi un anacronism, deoarece în scrisoare termenul
„episcop" este echivalent cu „prezbiter".
Prilejul scrierii este o tulburare din biserica din
Corint în care a fost respinsă legitimitatea presbiterilor numiţi. Clement, în
numele bisericii sale, face un apel pentru pace şi ordine şi le cere să-şi
aducă aminte de ordinea din închinarea vechiului Israel şi de principiul
apostolic de numire a unei succesiuni de bărbaţi cu o reputaţie bună.
Data scrierii este în mod aproape cert vremea
persecuţiei lui Domiţian, 95-96 d.Cr., adică în perioada NT.
Aşa-numita a doua epistolă a lui Clement (2
Clement) este o homilie scrisă la o dată necunoscută (dar în secolul al
2-lea) şi de un autor necunoscut. Vezi K. P. Donfried, The Setting of Second
Clement in Early Christianity, 1974.
II. Ignaţiu
Ignaţiu, episcopul Antiohiei, se îndrepta spre Roma
unde avea să fie martirizat în timpul domniei lui Traian (98-117 d.Cr.,
probabil către sfârşitul acelei perioade), când a scris cele şapte scrisori
care sunt adunate într-un volum: către bisericile din Asia, de la Efes,
Magnesia, Tralles, Filadelfia şi Smirna, către prietenul său Policarp,
episcopul Smirnei, şi către biserica din Roma, cerându-le să nu intervină ca să
împiedice martirizarea sa.
Ignaţiu se apropie de sublim mai mult decât orice
alt scriitor din secolul al 2-lea atunci când vorbeşte despre misterele
întrupării şi mântuirii. Dar el scrie în grabă şi adesea în mod obscur; este
mistuit de dorinţa de martirizare şi este obsedat de necesitatea adeziunii
strânse faţă de episcop. Unii au atribuit acestor cuvinte sensul că o conducere
exercitată de un singur episcop - spre deosebire de conducerea exercitată de
mai mulţi presbiteri - era un lucru relativ nou în Asia. Ignaţiu nu menţionează
nici un episcop atunci când se adresează bisericii din Roma.
Falsificatori, dataţi de obicei în secolul al
4-lea, au făcut interpolări masive şi alte adăugiri (vezi însă J. W. Hannah,
JBL 79, 1960, p. 221 ş.urm.). Cu privire la cadrul scrierii, vezi V. Corwin, St.
Ignatius and Christianity in Antioch, 1960.
III. Policarp
Policarp a fost unul dintre personajele cele mai
respectate în creştinismul antic. El a fost episcopul Smirnei atunci când a
scris Ignaţiu; a fost foarte înaintat în vârstă când a fost martirizat. Data
martirizării sale - despre care s-a păstrat o descriere mişcătoare - este
controversată: au fost propuşi anii 155/156 şi 168 d.Cr. (vezi W. Telfer, JTS
n.s. 3, 1952, p. 79 ş.urm.). El i-a cunoscut pe apostoli, în special pe Ioan,
şi a fost dascălul lui Irenaeus (Irenaeus, Adv. Haer. 3.3.4; Eusebius, EH
5.20). El face legătura între biserica apostolică şi biserica de la sfârşitul
secolului al 2-lea. S-a păstrat o scrisoare către filipeni, scrisoare care este
scrisă pe un ton sobru şi elegant. Cap. 13 este scris fără a cunoaşte soarta
lui Ignaţiu. P. N. Harrison (Polycarp’s Two Epistles to the Philippians,
1936) argumentează că aceasta este o scrisoare separată mai veche, iar
capitolele 1-12 au fost scrise în jurul anilor 135-137 d.Cr. şi au fost
combinate cu scrisoarea mai veche.
IV. Didache
Didache este o lucrare problematică şi
constă din învăţături (care apar în alte lucrări) cu privire la căile vieţii şi
morţii, o descriere scurtă a ordinii din biserică, în care se vorbeşte despre
botez, post, rugăciune, eucharist, predicatori şi proroci, şi se încheie cu o
apocalipsă. Are multe trăsături caracteristice care nu se potrivesc exact nici
cu ordinea din biserica din NT şi nici cu ceea ce ştim despre biserica din
secolul al 2-lea. S-a argumentat că ar fi o lucrare autentică mai veche (de ex.
J. P. Audet, La Didache, 1958, o datează în anul 60 d.Cr.); alţii au
susţinut că este o reconstituire mai târzie din secolul al 2-lea sau că
reprezintă o biserică aflată în afara cursului principal al mişcării creştine.
Pare să fie de origine siriană.
V. Papias
Papias a fost episcop de Hierapolis în prima parte
a secolului al 2-lea şi a acordat o mare grijă în elaborarea lucrării sale în
cinci volume, „Expunere despre cuvântările Domnului", care s-a păstrat
numai în fragmente scurte în scrierile lui Irenaeus şi Eusebius. Data scrierii
este incertă: putea fi scrisă după anul 130 d.Cr. În orice caz, el a fost în
legătură cu unii care i-au ascultat pe apostoli (*MARCU, EVAGHELIA DUPĂ;
*MATEI).
VI. Barnaba
Epistola lui Barnaba probabil că
provine din Alexandria, din prima parte a secolului al 2-lea. Are un ton
puternic anti-iudaic şi este caracterizată de o exegeză alegorică forţată.
Include o formă a „Celor două căi". Lucrarea este anonimă; nu încape
îndoială că atribuirea ei lui Barnaba (dacă este avut în vedere apostolul) este
doar o speculaţie. Totuşi, ca, datorită acestui fapt, se poate Epistola să fi
fost citită pentru o vreme în unele biserici (cf. Eusebius, EH 3.25). Vezi de
asemenea P. Prigent, L’Epitre de Barnabe 1-16, 1962.
VII. Hermas
Păstorul de Hermas este o lucrare
simbolică menită să trezească o biserică moleşită şi să-i cheme la pocăinţă pe
creştinii care au păcătuit: lucrarea clarifică o idee - evident, controversată
- păcatul comis după botez nu este în mod necesar un păcat de neiertat. Cartea
este împărţită, destul de arbitrar, în Vedenii, Tratate şi Porunci.
Problemele critice şi istorice abundă. Fragmentul
Muratorian afirmă că lucrarea a fost scrisă recent de fratele episcopului Pius
al Romei (cca. 140 d.Cr.), dar există unele indicii ale unei date mai vechi şi,
chiar dacă acum ne apare ca o lucrare inferioară, a existat o perioadă când a
fost acceptată în unele biserici ca şi Scriptură. Apare în Codex Sinaiticus al
NT. Vezi H. Chadwick, JTS n.s. 8, 1957, p. 274 ş.urm. Vezi de asemenea J.
Reiling, Hermas and Christian Prophecy, 1973, pentru un studiu al
Poruncii a unsprezecea.
BIBLIOGRAFIE
J. B. Lightfbot, The Apostolic Fathers, 5
vol. (o comoară de informaţii şi comentarii judicioase, cu texte de Clement,
Ignaţiu şi Policarp); J. B. Lightfoot, J. R. Harmer, The Apostolic Fathers,
1891 (texte şi traduceri); K. Lake, The Apostolic Fathers (texte şi
traduceri), 1917-19; J. A. Kleist, Ancient Christian Writers 1, 4,
1946-8; C. C. Richardson, Early Christian Fathers, 1953; R. M. Grant
(ed.) The Apostolic Fathers, 1-6, 1964-8; T. F. Torrance, The
Doctrine of Grace in the Apostolic Fathers, 1948; J. Quasten (ed.), Patrology,
1950; B. Altaner, Patrology, 1960; J. Lawson, A Theological and
Historical Introduction to the Apostolic Fathers, 1961; L. W. Barnard, Studies
in the Apostolic Fathers and their Background, 1966.
A.F.W.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu