mântuire

mântuire

  22:55    

---

MÂNTUIRE. (În ebr. yesa’; în gr. soteria).

I. În Vechiul Testament

Principalul cuvânt ebraic tradus prin „mântuire" este yesa şi derivatele lui. Înţelesul de bază al cuvântului este „a aduce la loc larg" (cf. Psalmul 18:36; 66:12), dar de la început el are sensul metaforic de „libertate fără limite" şi include mijloacele prin care se realizează aceasta - adică, eliberarea de factorii care constrâng pe cineva şi-l îngrădesc. Poate să se refere la eliberarea de o boală (Isaia 38:20; cf. v. 9), izbăvirea de un necaz Ieremia 30:7) sau de duşmani (2 Samuel 3:18; Psalmul 44:7). În narea majoritate a pasajelor, Dumnezeu este autorul mântuirii. Astfel, Dumnezeu Îşi izbăveşte turma Lui (Ezechiel 34:22); El îşi scapă poporul (Osea 1:7) şi numai El îi poate mântui (Osea 13:10-14); nu este nici un alt Mântuitor în afară de El (Isaia 43:11). El i-a izbăvit pe părinţii lor din Egipt (Psalmul 106:7-10) şi pe fiii lor din Babilon (Ieremia 30:10). El este un loc de scăpare şi Mântuitorul poporului Său (2 Samuel 22:3). El l-a izbăvit pe cel sărac şi pe cel nevoiaş atunci când aceştia n-au avut pe nimeni să-i ajute (Psalmul 34:6; Iov 5:15). Cuvintele lui Moise, „staţi pe loc şi veţi vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul" (Exod 14:13) exprimă o idee esenţială a VT. Aşadar, a-L cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a-L cunoaşte pe El ca un Dumnezeu care mântuieşte (Osea 13:14), astfel încât în VT cuvintele „Mântuitor" şi „Dumnezeu" sunt două cuvinte identice. Marele exemplu normativ al izbăvirii mântuitoare a lui Dumnezeu este exodul (Exod 12:40; 14:31). Izbăvirea din sclavia Egiptului prin intervenţia lui Dumnezeu de la Marea Roşie a avut un rol determinant asupra întregii concepţii ulterioare a lui Israel cu privire la natura şi activitatea lui Dumnezeu. Exodul a fost forma în care a fost turnată întreaga interpretare ulterioară a dramei istoriei lui Israel. A fost cântată ca o rugăciune (Psalmul 66:1-7), menţionată în povestire (Deuteronom 6:20-24), reconstituită în ritual (Exod 13:3-16). Astfel, noţiunea de mântuire s-a născut din exodul lui Israel din Egipt, eveniment care a fost marcat de faptele măreţe de izbăvire pe care Dumnezeu le-a făcut în istorie.

Acest element de o semnificaţie profundă a pus la rândul lui baza pentru alte contribuţii ale VT la noţiunea de mântuire, escatologia. Faptul că Israel L-a cunoscut pe Dumnezeu în trecut ca Mântuitor l-a făcut să privească prin credinţă în viitor la mântuirea deplină şi finală pe care o va aduce El. Tocmai pentru faptul că Iahve S-a prezentat ca Domn al tuturor, creator şi conducător al întregului pământ, şi pentru că El este un Dumnezeu drept şi credincios, într-o bună zi El va repurta victoria finală asupra duşmanilor Lui şi îşi va vindeca poporul de toate bolile lui (Isaia 43:11-21; Deuteronom 9:4-6; Ezechiel 36:22-23). La început această speranţă de mântuire era centrată mai mult în intervenţia imediată a lui Dumnezeu pentru a-l ocroti pe Israel (cf. Geneza 49; Deuteronom 33; Numeri 23 ş.urm.). În perioada prorocilor ea îşi găseşte expresia în „ziua lui Iahve", când judecata va fi combinată cu izbăvirea (Isaia 24:19 ş.urm.; 25:6-8; Ioel 2:1 ş.urm., 28:32; Amos 5:18 ş.urm.; 9:11 ş.urm.). Experienţa exilului le-a pus israeliţilor la îndemână o ilustraţie concretă şi un context concret pentru a exprima această speranţă ca un nou exod (Isaia 43:14-16; 48:20 ş.urm.; 51:9 ş.urm.; cf. Ieremia 31:31-34; Ezechiel 37:21-28; Zaharia 8:7-13); dar rezultatele dezamăgitoare şi limitate ale restaurării au făcut ca speranţa să se îndrepte din nou spre viitor şi a fost pusă în ceea ce a fost numit categoria escatologico-transcendentală (Isaia 64:1 ş.urm.; 65:17 ş.urm.; 66:22), speranţa în olam habba, în lumea cea nouă şi în sfârşitul epocii prezente în care conducerea suverană a lui Dumnezeu şi caracterul Lui drept vor fi manifestate printre toate naţiunile.

Ar mai trebui menţionaţi şi alţi termeni pe care LXX îi traduce prin soteria; în special rădăcina g’l, „a răscumpăra", a recupera un bun care a căzut în mâini străine, „a cumpăra înapoi", deseori prin efectuarea unei plăţi. Persoana care efectua această răscumpărare, sau mântuire, este go’el, un răscumpărător care este ruda celui răscumpărat (cf. Levitic 25:26, 32; Rut 4:4,6). Dumnezeu este marele go’el al lui Israel (Exod 6:6; Psalmul 77:14 ş.urm.). Acest cuvânt este sinonim cu yesa’, care apare în ultima parte a cărţii lui Isaia (Isaia 41:14, 44:6; 47:4). Ei apar ca termeni paraleli în Isaia 43:1-2; 60:16; 63:9 (cf. TDNT 7, p. 977- 978).

În final, observăm că activitatea mântuitoare a lui Dumnezeu în istorie este extinsă şi adâncită, în sensul că avem de a face cu un agent special al acestei mântuiri, Mesia-Robul Domnului. Mântuirea implică un trimis, sau un Salvator, deşi nu în mod necesar diferit de Iahve Însuşi. Deşi, în general, în anumite conjuncturi istorice, Iahve poate să Se folosească de trimişi dintre oameni, sau de izbăvitori (Geneza 45:7; Judecători 3:9,15; 2 Împăraţi 13:5; Neemia 9:27), El singur este Mântuitorul poporului Său (Isaia 43:11; 45:21; Osea 13:14). Această afirmaţie generală, însă, trebuie să fie explicată în contextul creşterii pe care a cunoscut-o speranţa mântuirii în VT, unde în imnurile închinate Robului Domnului găsim personificarea mânturii morale a lui Iahve, chiar dacă Robul Domnului nu este prezentat niciodată direct ca Mântuitor. Personificarea misiunii Robului Domnului apare clar în text şi, în lumina împlinirii în NT, nu mai are nevoie de nici o apărare. În imnul din Isaia 49:1-6, El trebuie să fie instrumentul mântuirii universale a lui Dumnezeu (v. 6; cf. v. 8). Imnul final, 52:13-53:12, nu conţine termenul de mântuire ci ideea de mântuire este prezentă în sensul unei izbăviri de păcat şi de consecinţele lui. Astfel, VT ne face să înţelegem în final că Dumnezeu Îşi izbăveşte poporul prin Mântuitorul pe care L-a ales El, Mesia.

II. În Noul Testament

Începem cu observaţia generală că în ceea ce priveşte ideea de mântuire, utilizarea conceptului de izbăvire morală/spirituală în sens „religios" domină aproape întreg cuprinsul NT. Folosirea acestui termen cu sens nereligios se limitează la semnificaţia de a scăpa dintr-un pericol care periclitează viaţa cuiva (Faptele Apostolilor 27:20, 31; Marcu 15:30; Evrei 5:7).

a. Evangheliile sinoptice

Cuvântul mântuire este menţionat de Isus o singură dată (Luca 19:9), unde poate să se refere ori la Sine, ca o personificare a mântuirii care îi oferă iertare lui Zacheu, ori la ceea ceeste vizibil în urma transformării care a survenit în viaţa vameşului. Totuşi, Domnul nostru foloseşte verbul „a mântui" şi alte cuvinte înrudite în primul rând pentru a arăta ce a venit să înfăptuiască (în mod implicit, Marcu 3:4; şi direct, Luca 4:18; Matei 18:11; Luca 9:56; Matei 20:28), iar în cel de-al doilea rând pentru a arăta ce se cere din partea omului (Marcu 8:35; Luca 7:50; 8:12; 13:24; Matei 10:22). Luca 18:26 şi contextul ne arată că mântuirea cere o inimă plină de căinţă, ca şi a unui copil, cere o stare de neajutorate cate să fie gata să primească, şi o renunţare la toate celelalte lucruri, pentru Cristos - condiţii pe care omul nu le-ar putea îndeplini, dacă nu ar fi ajutat din afară.

Mărturia pe care au depus-o alţii cu privire la activitatea mântuitoare a Domnului este atât indirectă (Marcu 15:31) cât şi directă (Matei 8:17). Mai există de asemenea mărturia propriului Său Nume (Matei 1:21,23). Toate aceste mărturii ne sugerează că mântuirea se găseşte în Persoana şi în lucrarea lui Cristos, şi în special în moartea Lui.

b. Evanghelia a patra

Acest adevăr dublu este subliniat în cea de-a patra evanghelie, în care fiecare capitol ne prezintă diferite aspecte ale mântuirii. Astfel, în 1:12 ş.urm., oamenii se nasc ca şi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Cristos; în 2:5, situaţia este remediată prin faptul că oamenii fac tot ceea ce le porunceşte El; în 3:5, pentru intrarea în Împărăţie, este esenţială naşterea din Duhul, dar 3:14,17 spune clar că această viaţă nouă nu este posibilă fără o credinţă în moartea lui Cristos, fără de care oamenii rămân tot sub osândă (3:18); în 4:22, mântuirea vine de la iudei - din punct de vedere istoric poporul lui Dumnezeu a fost canalul prin care revelaţia a fost transmisă oamenilor - şi este un dar care transformă lăuntrul oamenilor şi îi pregăteşte pentru a se închina lui Dumnezeu.

În 5:14, cel care a fost însănătoşit trebuie să nu mai păcătuiască, pentru a nu ajunge în situaţia de a i se întâmpla ceva şi mai rău; în 5:39, Scripturile mărturisesc despre viaţa (= mântuire) în Fiul, căruia I-au fost încredinţate viaţa şi judecata; în 5:24, credincioşii au trecut deja de la moarte la viaţă; în 6:35, Isus Se numeşte pe Sine Pâinea vieţii, la care ar trebui să meargă oamenii şi să caute cuvintele vieţii veşnice (6:68); în 7:39, apa este simbolul vieţii mântuitoare a Duhului care trebuia să vină după ce Isus avea să fie proslăvit.

În 8:12, evanghelistul arată siguranţa pe care o are omul atunci când este călăuzit de lumină, iar în v. 32, 36 libertatea avută în Fiul, prin adevăr; în 9:25, 37,39 mântuirea înseamnă vedere spirituală; în 10:10, turma obţine siguranţa şi viaţa din belşug a Tatălui prin Cristos; în 11:25 ş.urm., viaţa după înviere aparţine celor care cred; în 11:50, (cf. 18:14) este descris fără intenţie scopul neintenţionat mântuitor al morţii Lui; în 12:32, Cristos care este înviat dintre cei morţi îi atrage pe oameni la Sine; în 13:10, spălarea Lui iniţială semnifică mântuirea („curat de tot"); în 14:6, El este adevărul şi calea cea vie spre locaşul Tatălui; în 15:5, rămânerea în El, care este Viţa, este secretul resurselor de viaţă; în 16:7-15, din pricina lui Duhul Se va ocupa de obstacolele care stau în calea mântuirii şi va pregăti drumul pentru realizarea acesteia; în 17:2, 3, 12, El asigură protecţie celor care Îl cunosc pe adevăratul Dumnezeu şi pe El însuşi; în 19:30, mântuirea este realizată; în 20:21-23, darul Duhului este însoţit de cuvinte de pace şi iertare; în 21:15-18, dragostea Lui vindecătoare toarnă din nou dragoste în cel care-L urmează şi-l pregăteşte pentru a-I sluji.

c. Faptele Apostolilor

Faptele Apostolilor prezintă proclamarea mântuirii (cf. 16:17) prin impactul pe care aceasta l-a avut mai întâi asupra mulţimilor care au fost îndemnate să se mântuiască „din mijlocul acestui neam ticălos" (2:40) prin pocăinţă (ea însăşi fiind un dar şi o parte a procesului de mântuire, 11:18), prin iertarea păcatelor şi prin primirea Duhului Sfânt; apoi impactul ei asupra unui om bolnav, inconştient de nevoia lui reală, care este vindecat în Numele lui Isus, singurul Nume prin care putem fi mântuiţi; iar în al treilea rând, impactul asupra casei celui care a întrebat: „Ce să fac să fiu mântuit?" (16:30 ş.urm.).

d. Epistolele lui Pavel

Pavel afirmă că Scripturile „pot să-ţi dea înţelepciunea care duce la mântuire, prin credinţa în Isus Cristos" (2 Timotei 3:15 ş.urm.) şi să ne furnizeze ingredientele necesare pentru a ne bucura de o mântuire completă. Aplicând şi amplificând conceptul de neprihănire a lui Dumnezeu pe care-l găsim în VT, care în sine este o umbră a îndreptăţirii mântuitoare a NT, Pavel ne arată că nu există mântuire prin Lege, întrucât Legea nu poate decât să indice prezenţa păcatului, să stârnească acţiunea lui reacţionară şi să închidă gurile oamenilor, dovedindu-i vinovaţi înaintea lui Dumnezeu (Romani 3:19; Galateni 2:16). Mântuirea stă la dispoziţia omului ca un dar de la Dumnezeul cel drept care acţionează în virtutea harului pe care Şi-l manifestă faţă de păcătosul lipsit de orice merit când acesta, prin darul credinţei, se încrede în neprihănirea lui Cristos care l-a răscumpărat de la moarte şi l-a îndreptăţit prin învierea Sa. Dumnezeu, din pricina lui Cristos, îl justifică pe acest păcătos (adică, îi acordă neprihănirea perfectă a lui Cristos şi îl priveşte ca şi cum n-ar fi păcătuit), îi iartă păcatul, îl împacă cu Sine în Cristos şi prin Cristos, „făcând pace, prin sângele crucii Lui" (2 Corinteni 5:18; Romani 5:11; Coloseni 1:20), îl adoptă în familia Lui (Galateni 4:5 ş.urm.; Efeseni 1:13; 2 Corinteni 1:22), îi dă pecetea, arvuna şi cele dintâi roade ale Duhului în inimă făcându-l în felul acesta o făptură nouă. Prin acelaşi Duh, resursele ulterioare ale mântuirii îi dau posibilitatea să umble în înnoirea vieţii, să-şi omoare încetul cu încetul faptele cărnii (Romani 8:13) până când în cele din urmă el va fi asemenea lui Cristos (Romani 8:29) şi mântuirea lui va ajunge să fie întregită, în slavă (Filipeni 3:21).

e. Epistola către evrei

„Marea" mântuire pe care o găsim în Epistola către evrei transcende tipologia mântuirii din VT. Mântuirea NT este descrisă printr-un limbaj al sacrificiului. Jertfele repetate ale ritualului VT care aveau de-a face în principal cu păcatele comise involuntar şi care nu asigurau decât o mântuire superficială, sunt înlocuite cu jertfa unică a lui Cristos, care este atât Preot cât şi Jertfă ispăşitoare (Evrei 9:26; 10:12). Faptul că Şi-a vărsat sângele murind realizează reconcilierea astfel încât de aici înainte omul, a cărui conştiinţă a fost curăţită poate intra în prezenţa lui Dumnezeu printr-un nou legământ, ratificat de Dumnezeu prin Mijlocitorul Său (Evrei 9:15; 12:24). Epistola către evrei, care pune un accent atât de mare pe faptul că Cristos Se ocupă de păcat prin suferinţa şi moartea Sa cu scopul de a asigura mântuire veşnică, anticipează a doua Lui venire, nu pentru a Se ocupa în continuare de păcat, ci pentru a întregi mântuirea poporului Său şi, după câte se pare, pentru a-l duce în slavă (9:28).

f. Epistola lui Iacov

Iacov ne învaţă că mântuirea nu este numai prin „credinţă" ci şi prin „fapte" (2:24). Preocuparea lui este aceea de a risipi orice iluzie a celor care se bazează că vor fi mântuiţi numai prin exerciţiul intelectual al acceptării existenţei lui Dumnezeu, fără o schimbare a inimii care să aibă ca urmare fapte ale neprihănirii. El nu reduce importanţa credinţei adevărate, ci îndemnă ca prezenţa ei să fie pusă în evidenţă printr-o conduită care la rândul ei să arate efectele mântuitoare ale adevăratei religii, care lucrează prin Cuvântul lui Dumnezeu sădit în credincios. El este tot atât de interesat ca şi alţii să-l întoarcă pe păcătos de pe calea lui greşită şi să-i mântuie sufletul de moarte (5:20).

g. 1 şi 2 Petru

Ca şi Epistola către evrei, 1 Petru vorbeşte despre mântuirea preţioasă (1:19) care a fost căutată şi prezisă de către proroci, dar care este acum o realitate prezentă pentru cei care, ca nişte oi pierdute ce erau, s-au întors la Păstorul sufletelor lor (2:24 ş.urm.). Aspectul ei viitor este cunoscut de cei care sunt „păziţi de puterea lui Dumnezeu... pentru mântuirea gata să fie descoperită" (1 Petru 1:5).

În 2 Petru mântuirea implică scăparea de corupţia care este în lume cauzată de poftă, prin participarea în natura divină (1:4). În contextul păcatului, credinciosul tânjeşte după ceruri noi şi după pământul cel nou, unde locuieşte dreptatea, dar recunoaşte în acelaşi timp că întârzierea Parousiei se datorează îndelungii răbdări a Domnului Său, răbdare care ea însăşi este un aspect al mântuirii (3:13, 15).

h. 1, 2 şi 3 Ioan

Pentru 1 Ioan, limbajul jertfei din Epistola către evrei este ceva familiar. Cristos este mântuirea noastră prin faptul că este ispăşire pentru păcatele noastre, ca rezultat al dragostei lui Dumnezeu. Dumnezeu, în dragostea Sa manifestată prin vărsarea sângelui dătător de viaţă al lui Cristos este Cel care ne acoperă păcatele şi ne curăţeşte. Ca şi în evanghelia a patra, mântuirea este concepută ca o naştere din Dumnezeu, ca o cunoaştere a lui Dumnezeu, ca o posedare a vieţii veşnice în Cristos, ca o trăire în lumina şi în adevărul lui Dumnezeu, ca o rămânere în Dumnezeu şi ca o cunoaştere a faptului că El rămâne în noi prin dragostea care a fost turnată în noi prin Duhul Său (3:9; 4:6, 13; 5:11). 3 Ioan conţine o rugăciune semnificativă ca prosperitatea generală şi sănătatea trupească (binele natural al omului) să însoţească prosperitatea sufletului (v. 2).

i. Epistola lui Iuda

Referindu-se la „mântuirea de obşte", în v. 3 Iuda are în vedere ceva asemănător cu „credinţa noastră" din Tit 1:4 şi o asociază cu „credinţa" (cf. Efeseni 4:5) pentru care trebuie să lupte. Această mântuire cuprinde adevărurile mântuitoare, privilegiile, cerinţele şi experienţele comune celor care citesc epistola. În v. 25 ş.urm., el îşi exprimă dorinţa de a prezenta cât mai urgent mântuirea diferiţilor oameni care trec prin îndoieli, care sunt în pericol şi într-o stare degradantă.

j. Apocalipsa

Apocalipsa reia tema din 1 Ioan, adică tema mântuirii ca o eliberare şi ca o curăţire de păcat prin sângele lui Cristos şi faptul că ea este baza constituirii preoţiei împărăteşti a credincioşilor (1:5 ş.urm.). Într-o manieră care ne aduce aminte de psalmist, văzătorul plin de adoraţie îi atribuie mântuirea, în toată complexitatea ei, lui Dumnezeu (7:10). Ultimele capitole ale cărţii descriu mântuirea metaforic asociind-o cu frunzele pomului vieţii, care slujesc naţiunilor pentru vindecare. Accesul la acest pom, ca şi accesul în cetatea mântuirii, le este permis numai celor care au numele scrise în cartea vieţii.

III. Alte concepte privitoare la mântuire

a. Esenienii

De la descoperirea Manuscriselor de la Marea Moartă (1947) încoace s-a acordat o atenţie deosebită mişcării monastice din sânul religiei iudaice, şi s-au făcut diferite încercări de a evalua contribuţia acesteia la originile NT. În ce priveşte doctrina mântuirii, esenienii de la Qumran au împărtăşit punctul de vedere biblic conform căruia, despărţit de Dumnezeu, omul moşteneşte o stare de păcat, iar un pasaj remarcabil (1 QS 11.9 ş.urm.; cf. de asemenea, Imnul mulţumirii) se apropie foarte mult de doctrina mântuirii aşa cum o avem în NT, adică, doctrina care vede mântuirea ca o achitare ce are loc prin acţiunea îndreptăţirii lui Dumnezeu, prin faptul că omul îşi pune încrederea în harul şi îndurarea lui Dumnezeu. Având în vedere însă faptul că aceşti credincioşi de la Qumran se simţeau foarte legaţi de psaltire şi de marii proroci ai VT, lucrul acesta nu este deloc surprinzător. Ar fi greşit să insistăm prea mult asupra punctelor paralele, deoarece în alte puncte paralela cu învăţăturile NT este inconsistentă. Caracterul universal al Evangheliei creştine lipseşte cu desăvârşire; cu siguranţă, mântuirea nu este pentru masa mare de păcătoşi. Există diferite opinii cu privire la felul în care comunitatea de la Qumran înţelegea noţiunea de „Om al durerii" din Isaia 53, dar se pare că ei au văzut prorocia ca împlinindu-se în consiliul (sod) restrâns al comunităţii lor. Nici nu putem evita cu totul simplul fapt că pe tot parcursul NT nu există o singură aluzie directă la esenieni.

b. Gnosticism

Datarea exactă a învăţăturii gnostice este disputată, şi în prezent se ştie ca încercarea de a demonstra că învăţătura creştină depinde de ideile gnostice este o iniţiativă care nu va duce la rezultate sigure. Există totuşi dovezi în NT (cf. 1 şi 2 Corinteni; Coloseni; 1 şi 2 Timotei; Tit; 1 Ioan; Apocalipsa) că Biserica primară a trebuit să facă o distincţie între învăţătura pe care o avea ea cu privire la mântuire şi alte puncte de vedere care au fost incorporate mai târziu în doctrinele gnostice. În esenţă, gnosticii au pretins că mântuirea se capătă printr-o cunoaştere nemijlocită a lui Dumnezeu. În raport cu cunoaşterea morală a lui Dumnezeu, aceasta era o cunoaştere intelectuală şi ezoterică, fiind accesibilă numai unei elite de iniţiaţi. Gnosticismul propovăduia de asemenea un dualism între suflet şi trup, sufletul fiind singurul care are semnificaţie în ce priveşte mântuirea; precum şi o ierarhie de intermediari spirituali şi de îngeri între Dumnezeu şi om. Mântuirea era evadarea de sub stăpânirea forţelor astrologice străine şi de pasiunile trupeşti prin faptul că persoana respectivă ajungea să „cunoască", în urma unei „chemări" venite din lumea divină exprimată în aşa-numitul „mit al răscumpărătorului gnostic", istorisirea cu privire la un om ceresc care s-a coborât din lumea luminii celeste ca să-i „mântuiască" pe oamenii „căzuţi", împărtăşindu-le această cunoaştere secretă.

Aşa cum s-a implicat anterior, încercarea de a plasa o concepţie de felul acesta în perioda precreştină şi, în consecinţă, de a considera că ea stă la baza noţiunilor NT cu privire la mântuire, este departe de a putea fi demonstrată. Dovezile de care dispunem sunt mult mai compatibile cu punctul de vedere conform căruia, în atmosfera religioasă a acelei vremi caracterizată prin sincretism, anumite tendinţe latente ale gnosticilor au fost împletite în secolul al 2-lea şi al 3-lea cu aspecte ale concepţiei creştine despre mântuire, pentru a produce doctrinele sectelor gnostice pe care le-am prezentat sumar mai sus şi despre care auzim de la scriitori din perioada de după scriere a NT, cum ar fi Iraeneus. Împotriva formelor incipiente ale unor asemenea noţiuni despre mântuire, scriitorii biblici accentuează caracterul universal al mântuirii oferite de Dumnezeu, natura ei esenţial morală, natura perfect umană şi perfect divină a mijlocitorului. Tot ei insistă că mântuirea este focarul spre care converg acţiunile lui Dumnezeu manifestate în naşterea, viaţa, moartea şi învierea lui Isus Cristos (cf. secţiunilor NT citate mai sus).

c. Religiile misterelor

Un alt domeniu în care scriitorii NT trebuiau să facă distincţie între doctrina mântuirii şi alte idei care circulau în acea perioadă, a fost cel legat de cultele misterelor. Acest fenomen caractersitic primului secol a fost o combinaţie de elemente elenistice şi orientale care îşi aveau originea în anticele rituri ale fertilităţii. Adepţii acestor curente pretindeau că pot să ofere „izbăvirea" de soartă şi o viaţă dincolo de mormânt care să nu mai fie supusă stărilor nesatisfăcătoare şi asupritoare ale prezentului. Această izbăvire era obţinută prin executarea cu meticulozitate a anumitor ritualuri de cult. Pe alocuri apare un limbaj similar cu cel al NT. Iniţiaţii erau consideraţi ca fiind „născuţi din nou pentru viaţă veşnică". Zeităţi cultice ca Dionisius au obţinut titlul de „Domn şi Izbăvitor". S-au presupus anumite legături între aceste culte şi teologia creştină, în special la nivelul sacramentelor, întrucât era cunoscută curăţirea sacră şi ideea unirii cu zeii printr-o masă solemnă. Chiar şi la o examinare rapidă, diferenţele care existau între aceste culte şi mesajul primilor creştini sunt evidente şi clare. Izbăvirea în cadrul acestor mistere nu era esenţialmente o izbăvire morală. Nimeni nu se aştepta din partea închinătorului „mântuit" să fie mai bun decât aproapele lui care era păgân, şi în cele mai multe cazuri nici nu era. Elementul raţional era minim; nu existau mari acte mântuitoare, şi prin urmare, nu existau puncte teologice majore comune cu creştinismul.

Pretinsele paralele cu învăţăturile creştine (pauline) privitoare la botez şi euharist s-au dovedit a fi aproape lipsite de temei; dovezile scot mai degrabă în evidenţă faptul că apostolul este îndatorat istoriei mântuirii, aşa cum o găsim în Biblie, centrată în măreaţa acţiune răscumpărătoare a lui Dumnezeu în Cristos Isus.

d. Cultul imperial

Mirajul secular al mântuirii prin puterea şi organizarea politică a fost reflectat în primul secol în cultul imperial. Mitul unui Dumnezeu-Împărat care era mântuitorul şi binefăcătorul poporului său apare pe larg în diferite forme în lumea antică, mai ales în Orient. În Roma, tonul cultului oficial al împăratului a fost dat de Cezar August care după Actium, în anul 31 î.Cr., a înfăptuit Pax Romana, epoca de aur a păcii după decenii de război. În mod curent, el era numit soter, „Mântuitor al lumii", şi prin legătura pe care o avea cu Iulius Cezar, „Fiul lui Dumnezeu". Chiar şi în cazul lui Cezar August, însă, trebuie să dăm dovadă de precauţie, întrucât s-a arătat că titlul de soter nu se referea numai la împărat şi nici nu avea toate implicaţiile orientale. Entuziasmul împăraţilor din primul secol faţă de poziţia care li se acorda în cadrul cultului oficial era variabil. Cu siguranţă, Caligula, Nero şi Domiţian şi-au luat în serios statutul lor divin şi acest lucru ar putea explica într-o anumită măsură câteva cazuri când ei şi-au asumat titluri pe care NT le foloseşte cu privire la Isus Cristos şi la Tatăl (cf. 1 Timotei 1:1; 4:10; Tit 1:3; 3:4; 1 Ioan 4:14; Iuda 25; Apocalipsa 7:10; 12:10; 19:1).

e. Rezumat

În general, deşi în limbajul folosit există paralele dare, încă nu s-a putut demonstra că învăţăturile creştine cu privire la mântuire depind de vreuna sau de toate aceste mişcări contemporane. Încercând să transmită Evanghelia contemporanilor lor, predicatorii şi scriitorii NT erau pregătiri să transpună mesajul, inclusiv limbajul ei specific cu privire la mântuire, în tiparele de gândire ale primului secol, dar adevărata origine şi justificare a acelui limbaj caracteristic mântuirii aparţine altei lumi, tradiţiei istoriei mântuirii VT, aşa cum a fost ea concentrată şi împlinită în Persoana şi misiunea lui Isus Cristos.

IV. Mântuirea biblică: Rezumat

1. Mântuirea este istorică. Punctului de vedere al VT cu privire la mântuirea înfăptuită prin intervenţia istorică şi divină i se acordă în NT un loc de cinste. Contrar punctului de vedere al gnosticismului, omul nu este mântuit prin înţelepciune; contrar punctului de vedere iudaic, omul nu este mântuit prin merit moral şi religios; contrar punctului de vedere al cultelor misterelor elenistice, omul nu este mântuit prin tehnica practicii religioase; contrar punctului de vedere al Romei, mântuirea nu trebuie confundată cu ordinea sau libertatea politică. Omul este mântuit prin acţiunea lui Dumnezeu în istorie, în Persoana lui Isus Cristos (Romani 4:25; 5:10; 2 Corinteni 4:10 ş.urm., Filipeni 2:6; 1 Timotei 1:15; 1 Ioan 4:9-10, 14). Cu toate că şi naşterea, viaţa şi lucrarea lui Isus sunt importante, accentul cade pe moartea şi învierea Lui (1 Corinteni 15:5 ş.urm.); noi suntem mântuiţi prin sângele crucii Lui (Faptele Apostolilor 20:28; Romani 3:25; 5:9; Efeseni 1:7; Coloseni 1:20; Evrei 9:12; 12:24; 13:12; 1 Ioan 1:7; Apocalipsa 1:5; 5:9). Când mesajul acesta este proclamat şi oamenii îl aud şi răspund prin credinţă, mântuirea pe care o dă Dumnezeu le este asigurată (Romani 10:8,14 ş.urm.; 1 Corinteni 1:18-25; 15:11; 1 Tesaloniceni 1:4 ş.urm.).

2. Mântuirea este morală şi spirituală. Mântuirea are de-a face cu eliberarea din păcat şi consecinţele ei şi ca atare, din vinovăţie (Romani 5:1; Evrei 10:22), din Lege şi din blestemul ei (Galateni 3:13; Coloseni 2:14), din moarte (1 Petru 1:3-5; 1 Corinteni 15:51; 56), de la judecată (Romani 5:9; Evrei 9:28), şi de asemenea eliberarea de frică (Evrei 2:15; 2 Timotei 1:7,9 ş.urm.) şi din sclavie (Tit 2:11-3:6; Galateni 5:1 ş.urm.). Este important să indicăm lucrurile pe care mântuirea creştină nu le include. Mântuirea nu implică prosperitatea materială şi succesul în lumea aceasta (Faptele Apostolilor 3:6; 2 Corinteni 6:10), şi nu promite nici sănătate şi bunăstare fizică. Trebuie să fim atenţi aici şi să nu producem o confuzie cu privire la sănătate, căci au avut şi mai au şi acum loc vindecări remarcabile şi „vindecarea" este un dar al Duhului dat Bisericii (Faptele Apostolilor 3:9; 9:34; 20:9 ş.urm.; 1 Corinteni 12:28). Dar vindecările nu au loc întotdeauna, şi ca atare ele nu sunt un „drept" al celui mântuit (1 Timotei 5:23; 2 Timotei 4:20; Filipeni 2:25 ş.urm.; 2 Corinteni 12:7-9). În continuare, mântuirea nu include izbăvirea de greutăţi de ordin fizic şi de pericole (1 Corinteni 4:9-13; 2 Corinteni 11:23-28), şi se pare că nici de evenimente tragice (Matei 5:457). A fi mântuit nu înseamnă a fi absolvit de efectele nedreptăţii sociale şi ale persecuţiei (1 Corinteni 7:20-24; 1 Petru 2:18-25).

3. Mântuirea este escatologică. Există pericolul de a pune un accent prea mare pe ceea ce nu este mântuirea. Aici ne aducem aminte că într-un paragraf de mai sus am recunoscut faptul că sunt foarte puţine cazurile când cuvântul mântuire a ieşit de pe buzele lui Isus. El a vorbit mai mult despre Împărăţia lui Dumnezeu, despre manifestarea conducerii suverane a lui Dumnezeu. În Apocalipsa 12:20 însă, între mântuire şi Împărăţie se pune semnul egalităţii. Pentru autorul Apocalipsei, ca de altfel şi pentru Isus, mântuirea este echivalentul vieţii sub domnia lui Dumnezeu, sau, ca şi în mărturia celei de-a patra evanghelii, ea este viaţa veşnică. De aceea, mântuirea însumează întregul conţinut al Evangheliei. Ea include eliberarea de păcat şi de toate consecinţele sale şi revărsarea binecuvântărilor spirituale în Cristos (Efeseni 1:3), darul Duhului Sfânt şi viaţa fericită în veacul viitor. Această perspectivă viitoare este de o importanţă crucială (Romani 8:24; 13:11; 1 Corinteni 5:5; Filipeni 3:20; Evrei 1:14; 9:28; 1 Petru 1:5, 9). Tot ceea ce cunoaştem acum despre mântuire nu este decât o mică parte din plinătatea mântuirii care îi aşteaptă pe toţi cei care fac parte din Împărăţie, la Parousia Domnului.

(*ÎMPĂCARE; *ALEGERE; *IERTARE; *ÎNDREPTĂŢIRE; *SFINŢIRE; *PĂCAT; *HAR.)

BIBLIOGRAFIE

W. Foerster, G. Fohrer, în TDNT 7, p. 965-1003; M. Green, The Meaning of Salvation, 1965; G.C. Berkouwer, Faith and Justification, E.T. 1954; idem, Faith and Sanctification, E.T. 1952; M. Black (editor), The Scrolls and Christianity, 1969; E. Yamauchi, Pre-Christian Gnosticism, 1973; G. Wagner, Pauline Baptism and the Pagan Mysteries, E.T. 1967; J.R.W. Stott, Christian Mission in the Modern World, 1975, cap. 5; Let the Earth Hear His Voice, 1975; NIDNTT 3, vezi, „Reconciliation", „Redemption".

G.W.

B.A.M