manuscrisele de la Marea Moartă

manuscrisele de la Marea Moartă

  23:04    

---

MAREA MOARTĂ, MANUSCRISELE DE LA

Este numele popular dat colecţiei de manuscrise găsite în mai multe locuri în partea de V a Mării Moarte în 1947 şi în anii care au urmat. În general, acestea se clasifică în trei grupe independente.

I. Textele de la Qumran

Cele mai importante dintre manuscrisele de la Marea Moartă sunt cele care au fost descoperite începând cu anul 1947 în 11 peşteri, în Wadi Qumran şi împrejurimi, la NVde Marea Moartă. Manuscrisele care s-au găsit în aceste peşteri sunt aproape tot ceea ce a mai rămas din biblioteca unei comunităţi evreieşti care era localizată în complexul de clădiri din apropiere care acum se numeşte Khirbet Qumran. Se pare că această comunitate a ocupat acest loc timp de două secole, înainte de anul 70 d.Cr. (cu o întrerupere de 30 de ani între cca. 34 şi 4 î.Cr.).

Această comunitate, după toate probabilităţile o ramură a *esenienilor, s-a format în jurul iudeilor pioşi (hasidim) care şi-au păstrat loialitatea faţă de legământ nealterată în timpul persecuţiei din zilele lui Antiochus Epiphanes (175-164 î.Cr.). Ei nu au putut accepta aranjamentul prin care s-a acordat dinastiei Hasmoneene înalta preoţie precum şi puterea civilă şi militară ca fiind voia lui Dumnezeu. Sub conducerea unuia pe care-l numeau „învăţătorul neprihănirii" ei s-au retras în pustia Iudeii, unde s-au organizat ca rămăşiţa credincioasă a lui Israel, „un popor pregătit pentru Domnul". Ei au aşteptat sosirea curândă a epocii noi care avea să aducă sfârşitul „epocii răutăţii"din timpul lor. Ei s-au străduit ca, printr-un studiu asiduu şi prin păstrarea Legii, să câştige bunăvoinţa lui Dumnezeu faţă de ei şi să ispăşească greşelile celorlalţi israeliţi de asemenea, ei au sperat să fie executorii judecăţii divine asupra celor necredincioşi, în vremurile de pe urmă.

Aceste vremuri, credeau ei, vor fi marcate de apariţia a trei personalităţi prezise în VT - proroc care i se va asemăna lui Moise despre care este scris în Deuteronom 18:15 ş.urm. Mesia din seminţia lui David şi un mare preot din spiţa lui Aaron. Acest preot va fi şeful statului din epoca cea nouă, mai înalt în rang chiar şi decât Mesia din seminţia lui David. Mesia va fi un prinţ războinic, care va conduce oştirile credincioase ale lui Israel şi leva da acestora o biruinţă prin care îi vor nimici pe „fiii întunericului" (cei dintâi dintre aceştia fiind forţele păgâne ale Chitimului, probabil romanii). Prorocul va transmite poporului voia lui Dumnezeu la sfârşitul acelei epoci, aşa cum Moise a făcut la începutul istoriei lor.

Bărbaţii din Qumran au refuzat să recunoască autoritatea marilor preoţi de la Ierusalim din „epoca răutăţii", în parte datorită faptului că aceştia nu aparţineau familiei lui Ţadoc (îndepărtat în timpul lui Antiochus Epiphanes) şi în parte datorită faptului că ei nu corespundeau din punct de vedere moral slujbei sfinte pe care o aveau de îndeplinit. Unul dintre ei, evident un rege-preot Hasmonean, care probabil că poate fi identificat cu Ionatan, fratele şi succesorul lui Iuda Macabeul, este descris ca şi „Preotul cel vicios" prin excelenţă, datorită violenţei manifestate faţă de Învăţătorul Neprihănirii şi faţă de urmaşii acestuia. Comunitatea a păstrat în rândurile sale ierarhia preoţilor după rânduiala lui Ţadoc şi pe cea levitică, fiind oricând pregătiţi să restaureze adevăratele jertfe în Templul curăţit de la Ierusalim (care nu era cetatea cerească, ci vechiul Ierusalim reînnoit). Dar până la acea vreme a restaurării, comunitatea a constituit un templu viu, numărul lor fiind locul sfânt, iar consiliul lor fiind Sfânta sfintelor. Jertfele vrednice de a fi primite erau buzele care aduceau laude şi vieţile lor caracterizate prin ascultare.

Biblioteca acestei comunităţi, din care au fost indentificate aproximativ 500 de documente (majoritatea lor fiind într-o stare foarte fragmentată), a conţinut scrieri biblice şi nebiblice. Aproximativ 100 de suluri sunt cărţi ale VT, în ebraică - printre acestea sunt reprezentate toate cărţile VT (unele de mai multe ori), cu excepţia cărţii Esterei. Este dificil să precizăm dacă această excepţie are vreo semnificaţie sau este accidentală. Aceste manuscrise biblice datează din ultimele secole î.Cr. şi din prima parte a primului secol d.Cr. Ele ne prezintă cel puţin trei genuri distincte de text al Scripturii evreieşti - tipul proto-masoretic (probabil de provenienţă babiloniană) din care provine textul ebraic primit; textul care stă la baza Septuagintei (probabil de provenienţă egipteană); şi un text (probabil de provenienţă palestiniană) foarte asemănător Pentateuhului Samaritean. Unele însă conţin un text mixt; de ex. în peştera nr. 4 s-a găsit un manuscris din Numeri (4Q Num.b), al cărui text se situează între tipul samaritean şi tipul LXX, şi altul din Samuel (4Q Sam.b) despre care s-a crezut că este superior atât faţă de MT cât şi de LXX. Un alt manuscris din Samuel găsit în aceeaşi peşteră (4Q Sam.a) prezintă un interes deosebit; textul nu numai că este apropiat de cel care stă la baza LXX, dar este mai apropiat decât MT de textul din Samuel folosit de cronicar. Descoperirea acestor manuscrise biblice a redus cu mai bine de 1000 de ani perioada dintre timpul scrierii cărţilor şi timpul la care s-au scris cele mai vechi manuscrise care au supravieţuit, aducând contribuţii imense la istoria textuală a VT. (*TEXTE ŞI VERSIUNI).

În peşterile de la Qumran s-au mai fost găsit şi fragmente din LXX şi din literatură targumică - în special o targumă aramaică din Iov găsită în peştera nr. 11. Au mai fost identificate şi unele cărţi apocrife, printre care Tobit (în aram. şi ebr.), Eclesiasticul (în ebr.), Epistola lui Ieremia (în gr.), 1 Enoh (în aram.) şi Jubilee (în ebr.).

Sulurile nebiblice împreună cu probele furnizate de excavaţiile de la Khirbet Qumran şi dintr-o clădire de lângă ’Ain Feshkha, la 3 km spre S, ne pun la dispoziţie informaţii utile referitoare la crezurile şi la practicile comunităţii. Trebuie să reţinem, desigur, că nu orice carte din biblioteca unei comunităti reflectă ideile şi comportamentul acelei comunităţi. Dar marea parte a literaturii de la Qumran prezintă un tablou consecvent cu sine însuşi pe care ne putem baza în mod rezonabil în ilustarea vieţii comunităţii din Qumran.

Comunitatea de la Qumran a practicat o disciplină riguroasă. Intrarea în comunitatea se făcea în baza unor condiţii stricte, care includeau şi o perioadă de iniţiere de încercare. Ei interpretau legea într-un mod sever, mai sever decât cea mai severă şcoală a fariseilor. Într-adevăr, este posibil ca la farisei să se refere expresia care se găseşte în literatura de la Qumran şi care îi menţionează pe „căutătorii de lucruri uşoare" (comp. Isaia 30:10). Bărbaţii de la Qumran aveau abluţiuni ceremoniale regulate, aveau mese de părtăşie, la care intrarea era permisă numai membrilor, şi urmau un calendar asemănător celui descris în cartea Jubileelor. Ei interpretau năzuinţa lui Israel în termeni apocaliptici şi credeau că ei înşişi joacă un rol important în realizarea acestei năzuinţi. Au interpretat Scripturile profetice ca şi cum acestea s-ar fi referit la persoane şi la evenimente din zilele lor şi din perioada imediat următoare. Această interpretare a găsit cea mai clară expresie în comentariile biblice (pesarim), dintre care multe au fost recuperate din peşterile de la Qumran. Conform exegeţilor specializaţi în textele de la Qumran, prorocii ştiau prin revelaţie ce avea Dumnezeu de gând să facă în vremurile de pe urmă, dar nu ştiau când aveau să vină aceste vremuri de pe urmă. Această revelaţie suplimentară i-a fost dată de Dumnezeu Învăţătorului Neprihănirii, care a transmisei mai departe ucenicilor lui. Aceştia aveau cunoştinţe despre semnificaţia oracolelor profetice, cunoştinţă care nu le-au fost date altor evrei, şi erau conştiente de favorul pe care li l-a făcut Dumnezeu, descoperindu-le misterele planului Său, timpul şi manierea în care acest plan se va duce la îndeplinire.

Năzuinţele comunităţii de la Qumran, însă, nu s-au împlinit aşa cum s-au aşteptat ei. Se pare că membrii acestei comunităţi şi-au părăsit sediul în timpul războiului dintre anii 66-73 d.Cr.; se pare că tot în perioada aceasta ei şi-au pus cărţile la adăpost în peşterile din împrejurimi. Nu se ştie prea bine ce s-a întâmplat cu supravieţuitorii comunităţii, dar pare posibil ca cel puţin câţiva dintre ei să se fi asociat cu biserica din Ierusalim care se refugiase.

S-au trasat asemănări dintre comunitatea de la Qumran şi Biserica primară cu privire la punctele lor de vedere escatologice, conştiinţa care le-a rămas, exegeza biblică şi practicile religioase. Dar de cealaltă parte, există şi deosebiri importante. Abluţiunile lor rituale şi mesele de părtăşie nu au avut semnificaţia sacramentală a botezului şi a Euharistului creştin. Primii creştini, aşa cum a făcut şi Isus Însuşi, au simţit libertatea de a trăi liberi printre oameni şi nu au format comunităţi ascetice în pustie. Noul Testament îl prezintă pe Isus ca Proroc, Preot şi Prinţul casei lui David, o singură Persoană îndeplinind toate cele trei funcţii, şi nu distribuie aceste funcţii la trei persoane diferite, aşa cum este cazul în escatologia comunităţii de la Qumran. Şi într-adevăr, Isus este Cel ce dă creştinismului caracterul lui unic. Învăţătorul Neprihănirii a fost un mare lider şi învăţător, dar el nu a fost un Mesia şi un Mântuitor, nici măcar în ochii urmaşilor lui. Pentru creştini, Isus a fost tot ceea ce a fost Învăţătorul Neprihănirii pentru comunitatea de la Qumran, şi încă mai mult - Mesia şi Mântuitor, Slujitorul Domnului şi Fiul Omului. Când Învăţătorul Neprihănirii a murit (sau, folosind expresia celor de la Qumran, „a fost cules" - o expresie care sugerează o moarte naturală), este posibil ca urmaşii lui să se fi aşteptat să învieze din morţi înainte de învierea generală de la vremea sfârşitului (cu toate că acest lucru este foarte îndoielnic); cu siguranţă că nimeni nu a pretins vreodată că el ar fi înviat.

Probabil că sulul de cupru găsit în Peştera 3 nu are nimic de face cu comunitatea de la Qumran. Se pare mai curând ca el a fi aparţinut unui grup de zeloţi care în timpul războiului din anii 66-73 îşi avea sediul la Qumran; se pare că acest sul conţine (codificat) un inventar al comorii din Templu, divizată în 61 de depozite secrete din Ierusalim şi din regiunea din S şi din E.

II. Textele războiului lui Bar-Kokhba

În peşterile de la Wadi Murabbaat, la aproximativ 18 km S de Qumran, s-a găsit în jurul anului 1952 o cantitate destul de mare de manuscrise. Majoritatea acestora aparţin perioadei când aceste peşteri au fost ocupate de un post al armatei lui Bar-Kokhba, liderul celei de-a doua revolte împotriva Romei (132-135 d.Cr.). Documentele au inclus şi scrisori scrise lui Bar-Kokhba şi două scrisori scrise de el, din care reiese că adevăratul lui nume patronimic a fost Ben-Kosebah; el s-a numit pe sine însuşi „Simeon Ben-Kosebah, prinţul lui Israel". (Numele Bar-Kokhba, „Fiul stelei", s-a datorat faptului că Rabi Akiba îl considera „steaua" din Numeri 24:17, sau cu alte cuvinte, Mesia din seminţia lui David.) În aceste peşteri s-au găsit multe fragmente ale unor manuscrise biblice, toate având un text „proto-Masoretic".

În aceeaşi perioadă în care au fost explorate peşterile de la Murabbaat, şi alte manuscrise din perioada lui Bar-Kokhba au fost descoperite în Nahal Hever, la S de En-Ghedi. Acestea au inclus fragmente din Scriptura ebr. şi o copie fragmentată a unei versiuni în gr. a prorocilor mici, textul fiind similar cu cel folosit de Iustin Martirul (cca. 150 d.Cr.). D. Barthelemy a încercat să identifice această versiune cu Quinta lui Origen.

Descoperiri similare au fost făcute apoi în alte trei văi, din aceeaşi regiune. Şi aici au existat peşteri folosite ca şi cartiere generale de către contigentele forţelor de gherilă ale lui Bar-Kokhba. Documentele găsite în ele includ două fragmente de sul pe care era scris un pasaj din Exod 13:1-16 şi un fragment mic care conţine porţiuni din şapte rânduri din Psalmul 15.

III. Khirbet Mird

Din ruinele aşezării Khirbet Mird (în trecut o mănăstire creştină), la N de valea Chedronului, s-au scos la suprafaţă manuscrise de o mare importanţă, de către membri ai tribului de beduini Ta’amire (acelaşi trib care a făcut şi descoperirile de la Qumran). Acestea au fost manuscrise mai recente decât cele de la Qumran şi de la Murabba’at. Ele includ fragmente de papirus ce conţin scrisori particulare în arabă, din sec. al 7-lea şi al 8-lea, o scrisoare în sir. pe papirus, scrisă de un călugăr creştin, un fragment din Andromaca de Euripide şi mai multe texte biblice în gr. şi în siriaca palestiniană. Textele biblice din gr. includ fragmente ale codicelor unciale din Înţelepciunea, Evangheliile după Marcu, Ioan şi Faptele Apostolilor, care trebuie datate între sec. 5-8 d.Cr.; cele scrise în siriaca palestiniană (majoritatea fiind palimpseste) includ fragmente din Iosua, Luca, Ioan, Faptele Apostolilor şi Coloseni.

BIBLIOGRAFIE

M. Burrows, The Dead Sea Scrolls, 1955, şi More Light on the Dead Sea Scrolls, 1958; F.M. Cross, The Ancient Library of Qumran and Modern Biblical Studies, 1961; J.T. Milik, Ten Years of Discovery in the Wilderness of Judaea, 1959; F.F. Bruce, Second Thoughts on the Dead Sea Scrolls, 1966; The Teacher of Righteousness in the Qumran Texts, 1957, şi Biblical Exegesis in the Qumran Texts, 1960; A. Dupont-Sommer, The Essene Writings from Qumran, 1961; G. Vermes, The Dead Sea Scrolls in English, 1975; E. Lohse, Die Texte aus Qumran: Hebräisch und Deutsch, 1964; A.R.C. Leaney, The Rule of Qumran and its Meaning, 1966; R. de Vaux, Archaeology and the Dead Sea Scrolls, 1973; J.A. Sanders, „The Dead Sea Scrolls - A Quarter Century of Study", BA 36, 1973, p. 110 ş.urm.; G. Vermes, The Dead Sea Scrolls: Qumran in Perspective, 1977; D. Barthelemy şi J.T. Milik (ed.), Discoveries in the Judaean desert, 1955 ş.urm.; J. Carmignac (ed.), Revue de Qumran, 1958 ş.urm.

F.F.B.