nume
NUME. Biblia nu este străină de
obiceiul, acum devenit regulă, de a da copilului un anumit nume, numai pentru
că părinţilor le place numele respectiv. Ce altceva ar putea să-i motiveze pe
nişte părinţi să o numească pe o fetiţă Debora (care înseamnă „albină",
Judecători 4:4) sau Estera (în ebr. hadassa, „mirt")? Chiar şi în
cazurile unde numele au o rezonanţă puternică şi ne oferă o semnificaţie morală
sau religioasă, nu am avea dovezi să afirmăm categoric că numele i-a fost dat
copilului cu această intenţie şi că nu a fost o simplă preferinţă a părinţilor.
De exemplu, cineva ar putea să născocească ciudăţenii triste în jurul unui nume
cum ar fi Ahicam („fratele meu a înviat") şi să pretindă că acest nume
indică o situaţie când unul din membrii unei familii a fost răpit în mod
tragic, şi în locul lui s-a născut un alt copil pentru a reface situaţia;
Ahicam, însă, este un nume care sună plăcut şi dacă nu sunt argumente prin care
să se dovedească contrariul, putem considera că numele a fost ales tocmai
pentru acest motiv.
Şi totuşi, cu toate că putem să fim prea tipicari
atunci când interpretăm numele şi motivele părinţilor din Biblie de a-şi numi
copiii într-un fel sau altul, fără îndoială că există în Biblie un cadru
conceptual căruia i s-a acordat deseori o atenţie foarte mare atunci când
părinţii şi-au numit copiii şi care, chiar dacă ni se pare că iniţial nu a
jucat nici un rol la numirea copiilor, mai târziu a avut un cuvânt de spus în
viaţa persoanei în cauză. De exemplu, în vreme ce Isaia şi-a numit în mod voit
pe cei doi fii ai lui astfel încât numele lor să conţină anumite aspecte ale
Cuvântului lui Dumnezeu transmis poporului (Isaia 7:4; 8:1-4), pentru el ca
proroc nu se putea găsi un nume mai bun decât cel pe care l-a purtat, („Iehova
mântuieşte") şi care, aşa cum am spune, i-a fost dat printr-o „simplă
coincidenţă. Am aduce o ofensă la adresa punctului de vedere al Bibliei cu
privire la nume şi la numirea copiilor dacă am spune că aceste nume sunt
rezultatul unei coincidenţe sau a unei alegeri la întâmplare a părinţilor:
legătura pe care Biblia o vede între nume şi persoana care îl poartă este prea
strânsă şi prea dinamică pentru o coincidenţă sau o întâmplare.
I. Nume semnificative
Dovezile pe care le avem dispersate în întreaga
Biblie ne spun cu insistenţă că nu a fost nici o coincidenţă în faptul că
marelui proroc al mântuirii i se dă un nume teoforic pe tema mântuirii. Biblia
vede providenţa călăuzitoare a lui Dumnezeu care determină dinainte întregul
curs al vieţii unui om; ea vede poate mai tipic felul în care numele conţin în
ele un cuvânt al lui Dumnezeu care de aici încolo îl va modela pe cel care îl
poartă şi-l va transforma în omul a cărui viaţă va exprima ceea ce semnifică
acel nume. În orice caz, aceasta este concepţia dinamică cu privire la numele
şi la numirile care apar în Scripturi şi care diferă aşa de mult de concepţia
noastră statică ce nu vede în nume decât o etichetă prin care ne deosebim unii
de alţii.
Următoarele şapte categorii cuprind majoritatea
situaţiilor dinamice de numire a copiilor:
a. Nume care exprimă statutul. Despre soţia
lui de curând creată, bărbatul a spus că se va numi „Femeie", conform
statutului ei de co-egal al lui (sau, mai bine-zis, parte complementară); el
este ’is; ea este ‘issa. În general, darea numelor în Biblie este
o funcţie care exprimă autoritate. Exemple în acest sens sunt: darea numelui de
„om" primei perechi de Creatorul lor (Geneza 2:19 ş.urm.), numirea
copiilor de către părinţi (de către mame de 28 de ori şi de către taţi de 18
ori), numirea unui rege cucerit (2 Împăraţi 23:34), etc. Dar în Geneza 2:23,
omul îşi recunoaşte egalul său complementar, pe cea care, împreună cu el, va
stăpâni cu autoritate de la Dumnezeu peste lume (Geneza 1:28 ş.urm).
b. Numele care exprimă o ocazie. Naşterea
primului copil este pentru Eva un moment care semnifică împlinirea promisiunii
că i se va da o sămânţă care-l va birui pe şarpe. De aceea, „cu ajutorul
Domnului" aşa cum a spus ea (Geneza 4:1); El împlinindu-Şi promisiunea, ea
născând un copil - ea a „căpătat" (verbul qana) un copil pe care,
de aceea, l-a numit Cain (qayin).
c. Nume legat de un eveniment. Uneori numele
conţin în ele însele o întreagă situaţie: de ex. Babel (Geneza 11:9) sau Peleg
(Geneza 10:25). Ambele nume au aceeaşi calitate, dar putem vedea mai clar
mobilul care a originat numele în cazul Babelului care este întru totul
atestat: numele a fost de fapt un cuvânt al lui Dumnezeu. Oamenii au sesizat
deja în ei o tendinţă de a se separa sau de a se risipi pe faţa pământului (1
1:4) şi au hotărât ca prin avansul tehnologic pe care l-au înregistrat (v. 3)
să fie în sensul acesta mântuitorii lor înşişi. Sentinţa divină este pronunţată
împotriva încrederii pe care o are omul că priceperea lui îl poate mântui, iar
cuvântul care a impus asupra rasei umane incapacitatea de care aceasta s-a
temut (v. 8) este introdus în mod succint în pânza vieţii omului prin numele
unui loc, Babel („încurcătură", „confuzie"), nume ce urmează să fie
de aici înainte geniul rău al naraţiunii Bibliei până la vremea sfârşitului
(vezi, de ex. Isaia 13:1; 21:1-10; Apocalipsa 18:2; etc.; *BABILON).
d. Numele care exprimă o circumstanţă. Isaac a primit
numele pe care-l purta datorită râsului părinţilor lui la vestea că vor avea un
copil (Geneza 17:17; 18:12; 21:3-7); Samuel, datorită rugăciunii mamei lui (1
Samuel 1:20); Moise, pentru că fiica lui Faraon l-a scos din apă (Exod 2:10);
I-Cabod, datorită pierderii chivotului, ca simbol al retragerii slavei lui
Dumnezeu (1 Samuel 4:21); Iacov, datorită poziţiei celor doi gemeni la naştere
(Geneza 25:26). În majoritatea cazurilor de genul acesta, Biblia ne pune la
îndemânî dovezi ca să ne arate că astfel de „coincidenţe" au fost
într-adevăr simbolice: victoria de la Marea Roşie îl face pe Moise prin
excelenţă omul care a ieşit din ape; viaţa lui Samuel este în toate amănuntele
ei viaţa unui om care a cunoscut că rugăciunea este ascultată, şi aşa mai
departe. Cu alte cuvinte, există o legătură continuă între darea unui nume şi
dinamismul cuvântului atotputernic al lui Dumnezeu, care înfăptuieşte ceea ce
declară.
e. Nume care exprimă o transformare sau o
schimbare. Unele nume au fost date ca să arate că în viaţa persoanei respective a
intervenit ceva nou, că s-a încheiat un capitol şi a început un altul nou. Cu
toate că acordarea unui nume nou de felul acesta exprimă o speranţă şi o promisiune,
exemplele din categoria aceasta încep cu trista renumire a femeii, din ’issa
(Geneza 2:23) în Eva (Geneza 3:20), numele care exprima un statul egal cu
bărbatul şi funcţia complementară a femeii transformându-se într-un nume
funcţional; primul nume exprima ceea ce soţul ei a văzut în ea plin de bucurie,
cel de-al doilea a exprimat modul în care el o va folosi, stăpânind-o în
schimbul dorinţei ei care se va ţine după el (Geneza 3:16). Dar în aceeaşi
categorie trebuie inclusă şi re-numirea lui Avram în Avraam, re-numire care
simbolizează începutul unui om nou, cu puteri noi; Avram cel fără de copilărie
(a cărui nume „mare tată" nu a fost decât o glumă) şi care a devenit
Avraam, nume care deşi gramatical nu înseamnă „tată al unei mulţimi", are
destulă asonantă cu cuvintele care exprimă această idee. Multe nume sunt
interpretate tocmai pe această bază a asonantei. Astfel, în aceeaşi zi Ben-Oni
devine Beniamin (Geneza 35:18), numele de circumstanţă care exprimă durere şi
pierdere devenind numele care exprimă statutul de „om de mâna dreaptă"
(vezi Cornilescu, „fiul dreptei"). Schimbarea pe care a făcut-o Domnul a
numelui lui Simon în Petru (Ioan 1:42) are aceeaşi semnificaţie, cf. Matei
16:18; aşa cum este de altfel cazul cu Pavel care şi-a schimbat propriul său
nume din Saul în Pavel (Faptele Apostolilor 13:9).
f. Nume care exprimă prezicere şi povăţuire. Cei doi fii ai
lui Isaia aparţin cu precădere în această grupă. Numele lor exprimă
certitudinea pe care a avut-o prorocul că Dumnezeu vorbeşte prin el. Această
certitudine a fost atât de puternică încât el a fost gata să o personifice în
cei doi fii ai săi care, la vremea lor, au fost un fel de „cuvânt care s-a
făcut trup", mai convingător decât orice prorocie rostită (*PROROCIE) din
VT. Cf. Isaia 7:3; 8:1-4, 18. Vezi, de asemenea, 2 Împăraţi 24:17, unde numele
Zedechia reprezintă dreptatea (sedeq, „dreptate") care i se
recomandă noului rege să o practice, de către Faraon. Numele pe care i le-a dat
Domnul lui Iacov şi lui Ioan, „fii tunetului", a fost la fel un
avertisment împotriva unui element violent care ar fi fost posibil să le
caracterizeze zelul (Marcu 3:17; cf. Luca 9:54) şi, încă o dată, numele s-a
dovedit a fi un cuvânt eficace al lui Dumnezeu.
g. Nume care exprimă o rugă şi nume teoforice (?). Un nume
cum ar fi Nabal (nabal, „nebun") (1 Samuel 25:25) nu poate fi dat
unui copil numai dacă are la bază rugăciunea mamei - „Păzeşte-l să nu ajungă un
om slab de minte" - o rugăciune pentru care poate fi găsit un cadru
convingător, fără să ne folosim prea mult de imaginaţie. Se pare că multe nume
teoforice (?) au în ele acest element al rugăciunii - sau cel puţin,
majoritatea celor care au la bază un imperfect al verbului: astfel Ezechiel
(„Dumnezeu să întărească!"); Isaia („Să mântuiască Iahve!"). Chiar şi
acele nume care traduse direct fac o afirmaţie (de ex. Ioahaz, „Iahve a
apucat") provin, după toate probabilităţile, dintr-o aspiraţie pioasă a
părinţilor - care nu s-a realizat întotdeauna, aşa cum putem vedea în
nefericitul caz al lui Nabal (1 Samuel 25), sau în cazul împăratului Ahaz a
cărui nume este probabil o prescurtare a lui Ioahaz: suntem îndreptăţiţi să
credem că acest împărat ager din punct de vedere politic, dar necorespunzâtor
din punct de vedere spiritual a scos în mod voit elementul teoforic din numele
său.
Numele Domnului Isus Cristos nu se potriveşte în
nici una din categoriile enumerate mai sus. Văzut prin prisma prorociilor din
VT (Matei 1:23 cu Isaia 7:14; Luca 1:31-33 cu Isaia 9:6 ş.urm.), „Isus"
este un nume care exprimă un statut, care declară că purtătorul este Dumnezeu,
născut dintr-o fecioară şi Împăratul promis casei lui David. Este foarte
semnificativ faptul că prima persoană care primeşte un nume în NT primeşte (nu
un nume care exprimă o prezicere ci) un nume care exprimă o împlinire:
planurile lui Dumnezeu se apropie de împlinire. Numele Isus în sine este un
nume care exprimă o prezicere şi care priveşte în acelaşi timp înainte spre
ceea ce va face purtătorul; acest lucru este în sine semnificativ, pentru că
numele din VT care exprimă o prezicere ţinteau înainte spre ceea ce va face
Iehova şi erau vestitori sau indicatoare ale acestor evenimente care urmau să
aibă loc. Dar Isus este El însuşi împlinirea a ceea ce declară numele Lui.
II. Numele lui Dumnezeu
Toate dovezile care ne ajută să vedem că la nivelul
oamenilor un nume este semnificativ şi într-adevăr eficace, nu numai
etichetându-l pe purtător ci şi modelându-l, îşi au obârşia în conceptul
„numelui lui Dumnezeu" (*DUMNEZEU, NUMELE LUI) care este central Bibliei.
Desigur, un „nume divin" nu este vizibil o noţiune biblică. De exemplu,
printre grecii antici, Hesiod a încercat să cunoască mai mult despre zei
printr-un studiu al numelor lor, un exerciţiu care, mutatis mutandis, poate la
fel de bine să fie considerat esenţial pentru studiul teologiei biblice.
Există un sens în care Biblia este cumpănită pe
revelaţia numelui divin. În VT, patriarhii L-au cunoscut pe Dumnezeul lor după
numele pe care le purta (de ex. Geneza 14:22; 16:13; 17:1), printre care era
inexplicabilul Iahve. Perioada lui Moise şi a exodului este importantă pentru
că ceea ce până atunci nu era nimic altceva decât o etichetă, a fost descoperit
a fi nu un titlu, ci un nume personal. Semnificaţia acestui nume a fost
revelată şi confirmată în evenimentele exodului, în răscumpărarea poporului lui
Dumnezeu din noaptea de Paşte şi de la Marea Roşie. Evenimentul corespunzător
din NT a fost lucrarea de răscumpărare a lui Isus: numele definitiv al lui
Dumnezeu ca Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt începând să fie cunoscut
odată cu începutul lucrării publice a lui Isus, când la botezul Lui El a
început în mod voit să umble în compania păcătoşilor (cf. Marcu 1:9-11). La
botezul lui Isus, Ioan îl compară în mod voit pe Isus cu Mielul lui Dumnezeu
(Ioan 1:29 ş.urm.). Această comparaţie ar trebui să fie un avertisment
împotriva identificării lui Dumnezeu din VT (Iahve) cu revelaţia
nou-testamentală a lui Dumnezeu Tatăl. Iahve este mai degrabă incognito Sfânta
Treime.
În alcătuirea numelui divin Iahve se găseşte ori un
indicativ simplu ori un indicativ cauzal al verbului „a fi", forme care se
traduc prin „El este (viu, prezent, activ)" sau prin „El aduce în
fiinţă", iar formula în care este dezvăluit numele (Exod 3:14, Eu sunt Cel
ce sunt) înseamnă ori „Eu îmi descopăr prezenţa mea activă cum voiesc şi când
voiesc Eu", ori „Voi face să se întâmple cea ce hotărăsc Eu să se
întâmple". În contextul celor scrise în Exodul 3-20, acest lucru se referă
atât la evenimentele legate de exod în care Iahve este prezent şi activ (şi pe
care, într-adevăr, El le-a făcut să se întâmple) cât şi la interpretarea
teologică precedentă (Exod 3:1-4:17; 5:22-6:8) a acelor evenimente rezervate
lui Moise. Iahve este, aşadar, Dumnezeul revelaţiei şi al istoriei şi Se relevă
pe Sine ca un Dumnezeu ce-Şi mântuieşte poporul (conform legămintelor promise)
şi nimiceşte pe cei care I se împotrivesc.
Cu toate că această cunoaştere revelată a lui
Dumnezeu i se dă omului din abundenţă, în numele divin există un element clar
ce are un caracter secret. Formula Eu sunt Cel ce sunt prin ea însăşi nu
exprimă decât că Dumnezeu Îşi cunoaşte propria Lui natură: este o formulă care
exprimă suveranitatea lui Dumnezeu în revelarea propriei Persoane. Dacă ar mai
trebui spus ceva, El ar spune; El va spune numai acele lucruri pe care vrea să
le spună. Cf. Geneza 32:29; Judecători 13:17. Acest element secret nu trebuie
însă asociat sub nici o formă cu conceptul de magie. În lumea păgână din jur, a
cunoaşte numele unui zeu înseamnă să ai o anumită putere asupra acelui zeu - o
extrapolare logică (aşa cum multe religii false sunt „extrapolări" logice
ale unui adevăr) a ideii că „numirea" este un act pe care-l face un
superior. Iahve nu a limitat revelarea propriei Sale Persoane de teama ca nu
cumva vreun om să deţină vreo putere asupra Lui. Mai degrabă, revelarea de Sine
este un privilegiu acordat poporului Său, prin care relaţiile oarecum
„externe" care sunt exprimate prin titlurile ce le poartă El, devin
relaţii foarte personale cu un Dumnezeu care i-a dat poporului Său libertatea
de a-L chema pe nume, şi tot ceea ce nu este revelat este ţinut sub văl numai
pentru că momentul revelaţiei supreme nu a sosit încă. Dar ceea ce este deja
cunoscut nu este un fals care să fie mai târziu pus de-o parte sau un adevăr
parţial (căci „Acesta este numele Meu pentru veşnicie", Exod 3:15) care
aşteaptă să fie completat, ci o modalitate de a exprima întreg adevărul care va
atinge totuşi o expresie superioară şi mai deplină. Numele lui Dumnezeu stă la
baza revelaţiei treptate a lui Dumnezeu.
Dar cu toate că numele nu conferă „putere" în
vreun sens magic (cf. Faptele Apostolilor 19:13 ş.urm.), cunoaşterea numelui îi
pune pe cei ce o au într-o relaţie cu totul nouă cu Dumnezeu. Ei sunt prietenii
lui intimi, căci acesta este semnificaţiei expresiei „a cunoaşte pe cineva pe
nume" (cf. Exod 33:12,18-19; Ioan 17:6). Iniţiativa relaţiei descrisă în
felul acesta o are Dumnezeu: colectiv şi individual, cei care fac parte din
poporul lui Dumnezeu „poartă numele Lui" (cf. 2 Cronici 7:14; Isaia 43:7;
Ieremia 14:9; 15:16; Amos 9:12). Mai departe, când ne întrebăm care este
motivul pentru care Dumnezeu se apleacă spre noi, deseori ni se spune că Domnul
acţionează „din pricina numelui Său" (cf. în special Ezechiel
20:9,14,22,44) prin lucrări cu care „Şi-a făcut un nume" (de ex. 2 Samuel
7:23; Nem. 9:10). Astfel, numele este o modalitate de a afirma pe scurt ce este
Dumnezeu în El însuşi (numele Lui este tot ce se cunoaşte despre El şi despre
motivele în baza cărora acţionează) şi, de asemenea, ce este El în raport cu
alţii, cărora le permite să-I cunoască numele (le dă acces să pătrundă în
adevărul Lui) şi să poarte acest nume (le dă acces la părtăşia cu El).
Există cinci aspecte ale acestei situaţii, atestate
în Scripturi în suficientă măsură ca să avem o scurtă afirmaţie despre fiecare,
deşi nu toate sunt repartizate uniform în Biblie.
a. Ioan este cel care subliniază
latura umană a experienţei pe care o are omul cu Dumnezeu prin expresia „a
crede în Numele Lui" (de ex. Ioan 3:18; 1 Ioan 3:23), adică, o consacrare
totală Domnului Isus, aşa cum poate El fi cunoscut în esenţa Persoanei şi a
lucrării Sale.
b. Cei care fac parte din poporul
lui Dumnezeu sunt „păziţi" în numele Lui (de ex. Ioan 17:11), expresie
care se foloseşte de tabloul distinctiv din VT unde numele este un turn
puternic (de ex., Proverbe 18:10) spre care ei pot fugi pentru adăpost, cât şi
de numele care era dat de un soţ soţiei sale, prin care el îi garantează
protecţie şi cele necesare existenţei (cf. expresia „poartă numele", de
mai sus). Când despre credincioşi se spune că au fost „îndreptăţiţi în Numele
Domnului" (1 Corinteni 6:11) implicaţia este aceeaşi: numele, ca şi
expresie a naturii imuabile a lui Isus şi ca un rezumat scurt a tot ceea ce
este şi ce a făcut El, este garanţia că vom poseda toate binecuvântârile pe
care le implică.
c. Prezenţa lui Dumnezeu în
mijlocul poporului Său este asigurată de faptul că El „face să locuiască Numele
Lui" printre ei. Cf. Deuteronom 12:5,11, 21; 14:23 ş.urm.; 16:2, 6; 2
Samuel 7:13; etc. Uneori s-a susţinut în mod forţat că în VT există o
distincţie, dacă nu chiar o prăpastie, între „teologia numelui" şi
„teologia slavei", dar acestea sunt două modalităţi de a exprima acelaşi
lucru: de ex. când Moise a căutat să vadă slava lui Iahve, a aflat că slavei trebuie
să i se dea o expresie verbală, printr-un nume (Exod 33:18-34:8). Nu este
adevărat că autorul cărţii Deuteronomul înlocuieşte noţiunea mai brută de slavă
care locuieşte printre oameni cu noţiunea mai rafinată a numelui care locuieşte
printre ei: ci, mai degrabă, „slava" tinde să exprime „simţul"
prezenţei reale a lui Dumnezeu, incluzând ceea ce este abordabil şi inefabil;
cuvântul „nume" explică de ce este aşa, dă expresie verbală spiritualului,
căci Dumnezeul din Biblie nu acţionează nicăieri prin taine mute, ci
întotdeauna prin declaraţii inteligibile.
d. Numele lui Dumnezeu este descris
prin adjectivul „sfânt" (de ex. „numele sfânt", „sfântul nume",
etc., n.tr), mai mult decât prin toate celelalte adjective luate împreună.
Acest simţ al sacralităţii numelui Iahve a fost ceea ce i-a făcut pe evrei să
refuze a folosi acest nume, ceea ce a dus la pierderea sensului numelui divin
în versiunile englezeşti (cu excepţia demnă de menţionat a versiunii Jerusalem
Bible). „Sfinţenia" numelui, însă, nu ar trebui să ne împiedice să-l
folosim, ci ar trebui să ne împiedice să facem abuz de acest nume: acesta este
motivul de ce revelarea numelui divin nu trebuie niciodată confundată cu nici o
noţiune de „putere magică a divinităţii". Departe de noi gândul că omul este
în stare să folosească numele lui Dumnezeu ca să deţină controlul asupra lui
Dumnezeu; numele este cel care deţine controlul asupra omului, atât în acţiunea
lui de închinare înaintea lui Dumnezeu (de ex. Levitic 18:21) cât şi în
serviciul făcut în beneficiul altor oameni (de ex. Romani 1:5). Astfel,
„numele" stă la baza motivaţiei noastre de a sluji; el este de asemenea
mesajul (de ex.. Faptele Apostolilor 9:15) şi instrumentul puterii (de ex..
Faptele Apostolilor 3:16; 4:12).
e. Pe tot parcursul Bibliei, numele
lui Dumnezeu este temeiul rugăciunii: de ex. Psalmul 25:11; Ioan 16:23-24.
În mod distinctiv, NT asociază botezul cu numele,
ori cu cel al Sfântei Treimi (Matei 28:19), ori cu cel al Domnului Isus (de
ex., Faptele Apostolilor 2:38): diferenţa este că primul subliniază realitatea
totală a naturii divine şi a scopului şi totalitatea binecuvântărilor pregătite
pentru cel care îl primeşte, pe când cel de-al doilea nume subliniază
mijloacele eficace prin care putem beneficia de aceste lucruri, prin mijlocirea
unică a lui Isus.
BIBLIOGRAFIE
Vezi „Nume" în lucrarea lui J.J. von Allmen, The
Vocabulary of the Bible, 1958; IDB, 1962 şi Vol. Supl., 1976; vezi de
asemenea, J. Pedersen, Israel 1 and 2, 1926, p. 245-259; J. Barr, „The
Symbolism of Names in the OT", BJRL 52, 1969-70, p. 11-29; L. Hartman,
„Into the Name of Jesus", NTS 20, 1973-74, p. 432-440; J.A. Motyer, The
Revelation of the Divine Name YHWH, în lucrarea lui J.I. Durham şi a lui
J.R. Porter, Proclamation and Presence, 1970, p. 44, 48-75; G. von Rad, Studies
in Deuteronomy, 1953, p. 37-44; G.T. Manley, The Book of the Law,
1957, p. 33, 122 ş.urm.; H. Bietenhard, F.F. Bruce, NIDNTT 2, p. 648-656.
J.A.M.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu