Vă recomandăm:

Vă recomandăm:

A B C D E F G H I Î J L M N O P R S Ş T Ţ U V Z

nume


NUME. Biblia nu este străină de obiceiul, acum devenit regulă, de a da copilului un anumit nume, numai pentru că părinţilor le place numele respectiv. Ce altceva ar putea să-i motiveze pe nişte părinţi să o numească pe o fetiţă Debora (care înseamnă „albină", Judecători 4:4) sau Estera (în ebr. hadassa, „mirt")? Chiar şi în cazurile unde numele au o rezonanţă puternică şi ne oferă o semnificaţie morală sau religioasă, nu am avea dovezi să afirmăm categoric că numele i-a fost dat copilului cu această intenţie şi că nu a fost o simplă preferinţă a părinţilor. De exemplu, cineva ar putea să născocească ciudăţenii triste în jurul unui nume cum ar fi Ahicam („fratele meu a înviat") şi să pretindă că acest nume indică o situaţie când unul din membrii unei familii a fost răpit în mod tragic, şi în locul lui s-a născut un alt copil pentru a reface situaţia; Ahicam, însă, este un nume care sună plăcut şi dacă nu sunt argumente prin care să se dovedească contrariul, putem considera că numele a fost ales tocmai pentru acest motiv.

Şi totuşi, cu toate că putem să fim prea tipicari atunci când interpretăm numele şi motivele părinţilor din Biblie de a-şi numi copiii într-un fel sau altul, fără îndoială că există în Biblie un cadru conceptual căruia i s-a acordat deseori o atenţie foarte mare atunci când părinţii şi-au numit copiii şi care, chiar dacă ni se pare că iniţial nu a jucat nici un rol la numirea copiilor, mai târziu a avut un cuvânt de spus în viaţa persoanei în cauză. De exemplu, în vreme ce Isaia şi-a numit în mod voit pe cei doi fii ai lui astfel încât numele lor să conţină anumite aspecte ale Cuvântului lui Dumnezeu transmis poporului (Isaia 7:4; 8:1-4), pentru el ca proroc nu se putea găsi un nume mai bun decât cel pe care l-a purtat, („Iehova mântuieşte") şi care, aşa cum am spune, i-a fost dat printr-o „simplă coincidenţă. Am aduce o ofensă la adresa punctului de vedere al Bibliei cu privire la nume şi la numirea copiilor dacă am spune că aceste nume sunt rezultatul unei coincidenţe sau a unei alegeri la întâmplare a părinţilor: legătura pe care Biblia o vede între nume şi persoana care îl poartă este prea strânsă şi prea dinamică pentru o coincidenţă sau o întâmplare.


I. Nume semnificative

Dovezile pe care le avem dispersate în întreaga Biblie ne spun cu insistenţă că nu a fost nici o coincidenţă în faptul că marelui proroc al mântuirii i se dă un nume teoforic pe tema mântuirii. Biblia vede providenţa călăuzitoare a lui Dumnezeu care determină dinainte întregul curs al vieţii unui om; ea vede poate mai tipic felul în care numele conţin în ele un cuvânt al lui Dumnezeu care de aici încolo îl va modela pe cel care îl poartă şi-l va transforma în omul a cărui viaţă va exprima ceea ce semnifică acel nume. În orice caz, aceasta este concepţia dinamică cu privire la numele şi la numirile care apar în Scripturi şi care diferă aşa de mult de concepţia noastră statică ce nu vede în nume decât o etichetă prin care ne deosebim unii de alţii.

Următoarele şapte categorii cuprind majoritatea situaţiilor dinamice de numire a copiilor:

a. Nume care exprimă statutul. Despre soţia lui de curând creată, bărbatul a spus că se va numi „Femeie", conform statutului ei de co-egal al lui (sau, mai bine-zis, parte complementară); el este ’is; ea este ‘issa. În general, darea numelor în Biblie este o funcţie care exprimă autoritate. Exemple în acest sens sunt: darea numelui de „om" primei perechi de Creatorul lor (Geneza 2:19 ş.urm.), numirea copiilor de către părinţi (de către mame de 28 de ori şi de către taţi de 18 ori), numirea unui rege cucerit (2 Împăraţi 23:34), etc. Dar în Geneza 2:23, omul îşi recunoaşte egalul său complementar, pe cea care, împreună cu el, va stăpâni cu autoritate de la Dumnezeu peste lume (Geneza 1:28 ş.urm).

b. Numele care exprimă o ocazie. Naşterea primului copil este pentru Eva un moment care semnifică împlinirea promisiunii că i se va da o sămânţă care-l va birui pe şarpe. De aceea, „cu ajutorul Domnului" aşa cum a spus ea (Geneza 4:1); El împlinindu-Şi promisiunea, ea născând un copil - ea a „căpătat" (verbul qana) un copil pe care, de aceea, l-a numit Cain (qayin).

c. Nume legat de un eveniment. Uneori numele conţin în ele însele o întreagă situaţie: de ex. Babel (Geneza 11:9) sau Peleg (Geneza 10:25). Ambele nume au aceeaşi calitate, dar putem vedea mai clar mobilul care a originat numele în cazul Babelului care este întru totul atestat: numele a fost de fapt un cuvânt al lui Dumnezeu. Oamenii au sesizat deja în ei o tendinţă de a se separa sau de a se risipi pe faţa pământului (1 1:4) şi au hotărât ca prin avansul tehnologic pe care l-au înregistrat (v. 3) să fie în sensul acesta mântuitorii lor înşişi. Sentinţa divină este pronunţată împotriva încrederii pe care o are omul că priceperea lui îl poate mântui, iar cuvântul care a impus asupra rasei umane incapacitatea de care aceasta s-a temut (v. 8) este introdus în mod succint în pânza vieţii omului prin numele unui loc, Babel („încurcătură", „confuzie"), nume ce urmează să fie de aici înainte geniul rău al naraţiunii Bibliei până la vremea sfârşitului (vezi, de ex. Isaia 13:1; 21:1-10; Apocalipsa 18:2; etc.; *BABILON).

d. Numele care exprimă o circumstanţă. Isaac a primit numele pe care-l purta datorită râsului părinţilor lui la vestea că vor avea un copil (Geneza 17:17; 18:12; 21:3-7); Samuel, datorită rugăciunii mamei lui (1 Samuel 1:20); Moise, pentru că fiica lui Faraon l-a scos din apă (Exod 2:10); I-Cabod, datorită pierderii chivotului, ca simbol al retragerii slavei lui Dumnezeu (1 Samuel 4:21); Iacov, datorită poziţiei celor doi gemeni la naştere (Geneza 25:26). În majoritatea cazurilor de genul acesta, Biblia ne pune la îndemânî dovezi ca să ne arate că astfel de „coincidenţe" au fost într-adevăr simbolice: victoria de la Marea Roşie îl face pe Moise prin excelenţă omul care a ieşit din ape; viaţa lui Samuel este în toate amănuntele ei viaţa unui om care a cunoscut că rugăciunea este ascultată, şi aşa mai departe. Cu alte cuvinte, există o legătură continuă între darea unui nume şi dinamismul cuvântului atotputernic al lui Dumnezeu, care înfăptuieşte ceea ce declară.

e. Nume care exprimă o transformare sau o schimbare. Unele nume au fost date ca să arate că în viaţa persoanei respective a intervenit ceva nou, că s-a încheiat un capitol şi a început un altul nou. Cu toate că acordarea unui nume nou de felul acesta exprimă o speranţă şi o promisiune, exemplele din categoria aceasta încep cu trista renumire a femeii, din ’issa (Geneza 2:23) în Eva (Geneza 3:20), numele care exprima un statul egal cu bărbatul şi funcţia complementară a femeii transformându-se într-un nume funcţional; primul nume exprima ceea ce soţul ei a văzut în ea plin de bucurie, cel de-al doilea a exprimat modul în care el o va folosi, stăpânind-o în schimbul dorinţei ei care se va ţine după el (Geneza 3:16). Dar în aceeaşi categorie trebuie inclusă şi re-numirea lui Avram în Avraam, re-numire care simbolizează începutul unui om nou, cu puteri noi; Avram cel fără de copilărie (a cărui nume „mare tată" nu a fost decât o glumă) şi care a devenit Avraam, nume care deşi gramatical nu înseamnă „tată al unei mulţimi", are destulă asonantă cu cuvintele care exprimă această idee. Multe nume sunt interpretate tocmai pe această bază a asonantei. Astfel, în aceeaşi zi Ben-Oni devine Beniamin (Geneza 35:18), numele de circumstanţă care exprimă durere şi pierdere devenind numele care exprimă statutul de „om de mâna dreaptă" (vezi Cornilescu, „fiul dreptei"). Schimbarea pe care a făcut-o Domnul a numelui lui Simon în Petru (Ioan 1:42) are aceeaşi semnificaţie, cf. Matei 16:18; aşa cum este de altfel cazul cu Pavel care şi-a schimbat propriul său nume din Saul în Pavel (Faptele Apostolilor 13:9).

f. Nume care exprimă prezicere şi povăţuire. Cei doi fii ai lui Isaia aparţin cu precădere în această grupă. Numele lor exprimă certitudinea pe care a avut-o prorocul că Dumnezeu vorbeşte prin el. Această certitudine a fost atât de puternică încât el a fost gata să o personifice în cei doi fii ai săi care, la vremea lor, au fost un fel de „cuvânt care s-a făcut trup", mai convingător decât orice prorocie rostită (*PROROCIE) din VT. Cf. Isaia 7:3; 8:1-4, 18. Vezi, de asemenea, 2 Împăraţi 24:17, unde numele Zedechia reprezintă dreptatea (sedeq, „dreptate") care i se recomandă noului rege să o practice, de către Faraon. Numele pe care i le-a dat Domnul lui Iacov şi lui Ioan, „fii tunetului", a fost la fel un avertisment împotriva unui element violent care ar fi fost posibil să le caracterizeze zelul (Marcu 3:17; cf. Luca 9:54) şi, încă o dată, numele s-a dovedit a fi un cuvânt eficace al lui Dumnezeu.

g. Nume care exprimă o rugă şi nume teoforice (?). Un nume cum ar fi Nabal (nabal, „nebun") (1 Samuel 25:25) nu poate fi dat unui copil numai dacă are la bază rugăciunea mamei - „Păzeşte-l să nu ajungă un om slab de minte" - o rugăciune pentru care poate fi găsit un cadru convingător, fără să ne folosim prea mult de imaginaţie. Se pare că multe nume teoforice (?) au în ele acest element al rugăciunii - sau cel puţin, majoritatea celor care au la bază un imperfect al verbului: astfel Ezechiel („Dumnezeu să întărească!"); Isaia („Să mântuiască Iahve!"). Chiar şi acele nume care traduse direct fac o afirmaţie (de ex. Ioahaz, „Iahve a apucat") provin, după toate probabilităţile, dintr-o aspiraţie pioasă a părinţilor - care nu s-a realizat întotdeauna, aşa cum putem vedea în nefericitul caz al lui Nabal (1 Samuel 25), sau în cazul împăratului Ahaz a cărui nume este probabil o prescurtare a lui Ioahaz: suntem îndreptăţiţi să credem că acest împărat ager din punct de vedere politic, dar necorespunzâtor din punct de vedere spiritual a scos în mod voit elementul teoforic din numele său.

Numele Domnului Isus Cristos nu se potriveşte în nici una din categoriile enumerate mai sus. Văzut prin prisma prorociilor din VT (Matei 1:23 cu Isaia 7:14; Luca 1:31-33 cu Isaia 9:6 ş.urm.), „Isus" este un nume care exprimă un statut, care declară că purtătorul este Dumnezeu, născut dintr-o fecioară şi Împăratul promis casei lui David. Este foarte semnificativ faptul că prima persoană care primeşte un nume în NT primeşte (nu un nume care exprimă o prezicere ci) un nume care exprimă o împlinire: planurile lui Dumnezeu se apropie de împlinire. Numele Isus în sine este un nume care exprimă o prezicere şi care priveşte în acelaşi timp înainte spre ceea ce va face purtătorul; acest lucru este în sine semnificativ, pentru că numele din VT care exprimă o prezicere ţinteau înainte spre ceea ce va face Iehova şi erau vestitori sau indicatoare ale acestor evenimente care urmau să aibă loc. Dar Isus este El însuşi împlinirea a ceea ce declară numele Lui.


II. Numele lui Dumnezeu

Toate dovezile care ne ajută să vedem că la nivelul oamenilor un nume este semnificativ şi într-adevăr eficace, nu numai etichetându-l pe purtător ci şi modelându-l, îşi au obârşia în conceptul „numelui lui Dumnezeu" (*DUMNEZEU, NUMELE LUI) care este central Bibliei. Desigur, un „nume divin" nu este vizibil o noţiune biblică. De exemplu, printre grecii antici, Hesiod a încercat să cunoască mai mult despre zei printr-un studiu al numelor lor, un exerciţiu care, mutatis mutandis, poate la fel de bine să fie considerat esenţial pentru studiul teologiei biblice.

Există un sens în care Biblia este cumpănită pe revelaţia numelui divin. În VT, patriarhii L-au cunoscut pe Dumnezeul lor după numele pe care le purta (de ex. Geneza 14:22; 16:13; 17:1), printre care era inexplicabilul Iahve. Perioada lui Moise şi a exodului este importantă pentru că ceea ce până atunci nu era nimic altceva decât o etichetă, a fost descoperit a fi nu un titlu, ci un nume personal. Semnificaţia acestui nume a fost revelată şi confirmată în evenimentele exodului, în răscumpărarea poporului lui Dumnezeu din noaptea de Paşte şi de la Marea Roşie. Evenimentul corespunzător din NT a fost lucrarea de răscumpărare a lui Isus: numele definitiv al lui Dumnezeu ca Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt începând să fie cunoscut odată cu începutul lucrării publice a lui Isus, când la botezul Lui El a început în mod voit să umble în compania păcătoşilor (cf. Marcu 1:9-11). La botezul lui Isus, Ioan îl compară în mod voit pe Isus cu Mielul lui Dumnezeu (Ioan 1:29 ş.urm.). Această comparaţie ar trebui să fie un avertisment împotriva identificării lui Dumnezeu din VT (Iahve) cu revelaţia nou-testamentală a lui Dumnezeu Tatăl. Iahve este mai degrabă incognito Sfânta Treime.

În alcătuirea numelui divin Iahve se găseşte ori un indicativ simplu ori un indicativ cauzal al verbului „a fi", forme care se traduc prin „El este (viu, prezent, activ)" sau prin „El aduce în fiinţă", iar formula în care este dezvăluit numele (Exod 3:14, Eu sunt Cel ce sunt) înseamnă ori „Eu îmi descopăr prezenţa mea activă cum voiesc şi când voiesc Eu", ori „Voi face să se întâmple cea ce hotărăsc Eu să se întâmple". În contextul celor scrise în Exodul 3-20, acest lucru se referă atât la evenimentele legate de exod în care Iahve este prezent şi activ (şi pe care, într-adevăr, El le-a făcut să se întâmple) cât şi la interpretarea teologică precedentă (Exod 3:1-4:17; 5:22-6:8) a acelor evenimente rezervate lui Moise. Iahve este, aşadar, Dumnezeul revelaţiei şi al istoriei şi Se relevă pe Sine ca un Dumnezeu ce-Şi mântuieşte poporul (conform legămintelor promise) şi nimiceşte pe cei care I se împotrivesc.

Cu toate că această cunoaştere revelată a lui Dumnezeu i se dă omului din abundenţă, în numele divin există un element clar ce are un caracter secret. Formula Eu sunt Cel ce sunt prin ea însăşi nu exprimă decât că Dumnezeu Îşi cunoaşte propria Lui natură: este o formulă care exprimă suveranitatea lui Dumnezeu în revelarea propriei Persoane. Dacă ar mai trebui spus ceva, El ar spune; El va spune numai acele lucruri pe care vrea să le spună. Cf. Geneza 32:29; Judecători 13:17. Acest element secret nu trebuie însă asociat sub nici o formă cu conceptul de magie. În lumea păgână din jur, a cunoaşte numele unui zeu înseamnă să ai o anumită putere asupra acelui zeu - o extrapolare logică (aşa cum multe religii false sunt „extrapolări" logice ale unui adevăr) a ideii că „numirea" este un act pe care-l face un superior. Iahve nu a limitat revelarea propriei Sale Persoane de teama ca nu cumva vreun om să deţină vreo putere asupra Lui. Mai degrabă, revelarea de Sine este un privilegiu acordat poporului Său, prin care relaţiile oarecum „externe" care sunt exprimate prin titlurile ce le poartă El, devin relaţii foarte personale cu un Dumnezeu care i-a dat poporului Său libertatea de a-L chema pe nume, şi tot ceea ce nu este revelat este ţinut sub văl numai pentru că momentul revelaţiei supreme nu a sosit încă. Dar ceea ce este deja cunoscut nu este un fals care să fie mai târziu pus de-o parte sau un adevăr parţial (căci „Acesta este numele Meu pentru veşnicie", Exod 3:15) care aşteaptă să fie completat, ci o modalitate de a exprima întreg adevărul care va atinge totuşi o expresie superioară şi mai deplină. Numele lui Dumnezeu stă la baza revelaţiei treptate a lui Dumnezeu.

Dar cu toate că numele nu conferă „putere" în vreun sens magic (cf. Faptele Apostolilor 19:13 ş.urm.), cunoaşterea numelui îi pune pe cei ce o au într-o relaţie cu totul nouă cu Dumnezeu. Ei sunt prietenii lui intimi, căci acesta este semnificaţiei expresiei „a cunoaşte pe cineva pe nume" (cf. Exod 33:12,18-19; Ioan 17:6). Iniţiativa relaţiei descrisă în felul acesta o are Dumnezeu: colectiv şi individual, cei care fac parte din poporul lui Dumnezeu „poartă numele Lui" (cf. 2 Cronici 7:14; Isaia 43:7; Ieremia 14:9; 15:16; Amos 9:12). Mai departe, când ne întrebăm care este motivul pentru care Dumnezeu se apleacă spre noi, deseori ni se spune că Domnul acţionează „din pricina numelui Său" (cf. în special Ezechiel 20:9,14,22,44) prin lucrări cu care „Şi-a făcut un nume" (de ex. 2 Samuel 7:23; Nem. 9:10). Astfel, numele este o modalitate de a afirma pe scurt ce este Dumnezeu în El însuşi (numele Lui este tot ce se cunoaşte despre El şi despre motivele în baza cărora acţionează) şi, de asemenea, ce este El în raport cu alţii, cărora le permite să-I cunoască numele (le dă acces să pătrundă în adevărul Lui) şi să poarte acest nume (le dă acces la părtăşia cu El).

Există cinci aspecte ale acestei situaţii, atestate în Scripturi în suficientă măsură ca să avem o scurtă afirmaţie despre fiecare, deşi nu toate sunt repartizate uniform în Biblie.

a. Ioan este cel care subliniază latura umană a experienţei pe care o are omul cu Dumnezeu prin expresia „a crede în Numele Lui" (de ex. Ioan 3:18; 1 Ioan 3:23), adică, o consacrare totală Domnului Isus, aşa cum poate El fi cunoscut în esenţa Persoanei şi a lucrării Sale.

b. Cei care fac parte din poporul lui Dumnezeu sunt „păziţi" în numele Lui (de ex. Ioan 17:11), expresie care se foloseşte de tabloul distinctiv din VT unde numele este un turn puternic (de ex., Proverbe 18:10) spre care ei pot fugi pentru adăpost, cât şi de numele care era dat de un soţ soţiei sale, prin care el îi garantează protecţie şi cele necesare existenţei (cf. expresia „poartă numele", de mai sus). Când despre credincioşi se spune că au fost „îndreptăţiţi în Numele Domnului" (1 Corinteni 6:11) implicaţia este aceeaşi: numele, ca şi expresie a naturii imuabile a lui Isus şi ca un rezumat scurt a tot ceea ce este şi ce a făcut El, este garanţia că vom poseda toate binecuvântârile pe care le implică.

c. Prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său este asigurată de faptul că El „face să locuiască Numele Lui" printre ei. Cf. Deuteronom 12:5,11, 21; 14:23 ş.urm.; 16:2, 6; 2 Samuel 7:13; etc. Uneori s-a susţinut în mod forţat că în VT există o distincţie, dacă nu chiar o prăpastie, între „teologia numelui" şi „teologia slavei", dar acestea sunt două modalităţi de a exprima acelaşi lucru: de ex. când Moise a căutat să vadă slava lui Iahve, a aflat că slavei trebuie să i se dea o expresie verbală, printr-un nume (Exod 33:18-34:8). Nu este adevărat că autorul cărţii Deuteronomul înlocuieşte noţiunea mai brută de slavă care locuieşte printre oameni cu noţiunea mai rafinată a numelui care locuieşte printre ei: ci, mai degrabă, „slava" tinde să exprime „simţul" prezenţei reale a lui Dumnezeu, incluzând ceea ce este abordabil şi inefabil; cuvântul „nume" explică de ce este aşa, dă expresie verbală spiritualului, căci Dumnezeul din Biblie nu acţionează nicăieri prin taine mute, ci întotdeauna prin declaraţii inteligibile.

d. Numele lui Dumnezeu este descris prin adjectivul „sfânt" (de ex. „numele sfânt", „sfântul nume", etc., n.tr), mai mult decât prin toate celelalte adjective luate împreună. Acest simţ al sacralităţii numelui Iahve a fost ceea ce i-a făcut pe evrei să refuze a folosi acest nume, ceea ce a dus la pierderea sensului numelui divin în versiunile englezeşti (cu excepţia demnă de menţionat a versiunii Jerusalem Bible). „Sfinţenia" numelui, însă, nu ar trebui să ne împiedice să-l folosim, ci ar trebui să ne împiedice să facem abuz de acest nume: acesta este motivul de ce revelarea numelui divin nu trebuie niciodată confundată cu nici o noţiune de „putere magică a divinităţii". Departe de noi gândul că omul este în stare să folosească numele lui Dumnezeu ca să deţină controlul asupra lui Dumnezeu; numele este cel care deţine controlul asupra omului, atât în acţiunea lui de închinare înaintea lui Dumnezeu (de ex. Levitic 18:21) cât şi în serviciul făcut în beneficiul altor oameni (de ex. Romani 1:5). Astfel, „numele" stă la baza motivaţiei noastre de a sluji; el este de asemenea mesajul (de ex.. Faptele Apostolilor 9:15) şi instrumentul puterii (de ex.. Faptele Apostolilor 3:16; 4:12).

e. Pe tot parcursul Bibliei, numele lui Dumnezeu este temeiul rugăciunii: de ex. Psalmul 25:11; Ioan 16:23-24.

În mod distinctiv, NT asociază botezul cu numele, ori cu cel al Sfântei Treimi (Matei 28:19), ori cu cel al Domnului Isus (de ex., Faptele Apostolilor 2:38): diferenţa este că primul subliniază realitatea totală a naturii divine şi a scopului şi totalitatea binecuvântărilor pregătite pentru cel care îl primeşte, pe când cel de-al doilea nume subliniază mijloacele eficace prin care putem beneficia de aceste lucruri, prin mijlocirea unică a lui Isus.

BIBLIOGRAFIE
Vezi „Nume" în lucrarea lui J.J. von Allmen, The Vocabulary of the Bible, 1958; IDB, 1962 şi Vol. Supl., 1976; vezi de asemenea, J. Pedersen, Israel 1 and 2, 1926, p. 245-259; J. Barr, „The Symbolism of Names in the OT", BJRL 52, 1969-70, p. 11-29; L. Hartman, „Into the Name of Jesus", NTS 20, 1973-74, p. 432-440; J.A. Motyer, The Revelation of the Divine Name YHWH, în lucrarea lui J.I. Durham şi a lui J.R. Porter, Proclamation and Presence, 1970, p. 44, 48-75; G. von Rad, Studies in Deuteronomy, 1953, p. 37-44; G.T. Manley, The Book of the Law, 1957, p. 33, 122 ş.urm.; H. Bietenhard, F.F. Bruce, NIDNTT 2, p. 648-656.

J.A.M.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: