Nuzi
NUZI. Săpăturile arheologice de la
Nuzi (Yorghan Tepe) şi din ruinele de lângă Kirkuk, Iraq, au fost făcute de E.
Chiera şi de către alţii între 1925 şi 1931, prin cooperarea dintre Şcolile
Americane pentru cercetări orientale, Muzeul iraqian şi Muzeul Semitic, şi
Universitatea Harvard. Cel mai timpuriu strat al ocupaţiei a fost datat ca
aparţinând perioadei Ubaid, dar cele mai timpurii urme ne parvin din perioada
ocupaţiei romane. Cele două perioade principale de ocupaţie au fost în al 3-lea
mileniu î.Cr. când aşezarea a fost cunoscută sub numele de Gasur, şi în
secolele 15-14 î.Cr., când oraşul a fost sub influenţa celor din Hur şi a fost
cunoscut sub numele de Nuzi. În palat şi în case particulare au fost găsite
peste 4.000 de tăbliţe de lut, scrise în dialectul local hurian al limbii
acadiene. Aceste tăbliţe au inclus mai multe arhive, printre care cele mai bine
cunoscute sunt arhivele lui Tehiptilla (cca. 1.000 de tăbliţe), ale prinţului
Shilwateshub şi ale unei femei care se bucura de succes deosebit în afaceri, pe
nume Tulpunnaya. Textele acoperă o perioadă de aproximativ cinci generaţii,
punându-ne la dispoziţie în felul acesta detalii cu privire la viaţa din
Mesopotamia antică, într-o perioadă relativ scurtă.
Tăbliţele de la Nuzi conţin cu precădere contracte
particulare şi arhive publice. În afara listelor cu diferite alimente şi
echipamente, ele conţin o gamă largă de subiecte: pământ, preţuri, legi
privitoare la familie, informaţii privitoare la viaţa femeii, legi şi porunci,
sclavi. De o importanţă deosebită sunt documentele care se referă la diferite
tipuri de înfieri, testamente, căsătorii, acţiuni legale, siguranţa şi schimbul
de persoane, bunuri şi pământ. Până destul de recent, texte de genul celor de
la Nuzi nu au fost găsite decât ici colo, dar săpăturile arheologice de la Tell
al-Fikhar (Kurruhanni), la cca. 30 km SV de Nuzi, au scos la lumină materiale
similare cam din aceeaşi perioadă, deşi în mare măsură au rămas nepublicate.
Contrar celor mai de sus, istoria politică şi viaţa
religioasă sunt domenii despre care avem puţine informaţii. Nuzi pare să fi
fost aşezat în teritoriul împărăţiei huriene a mitanilor, dar textele mai
voluminoase se referă mai puţin la acest lucru sau la puterea Asiriei care
creştea. Literatura, inclusiv miturile, poemele epice, textele filozofice şi
documentele de specialitate sunt de asemenea puţin reprezentate.
Textele de la Nuzi conţin un număr impresionant de
puncte de contact cu VT, în special cu naraţiunile referitoare la perioada
patriarhilor. Aceste legături dintre obiceiurile şi condiţiile sociale ale
poporului din Nuzi şi patriarhii Bibliei i-au determinat pe unii cercetători ai
Bibliei să susţină că Avram şi urmaşii lui au trăit şi ei în cel de-al 15-lea
secol î.Cr., cu toate sunt dovezi care ne arată că aceste obiceiuri au fost
practicate de secole. Recent, s-au făcut încercări de a reduce considerabil
orice legătură dintre Nuzi şi patriarhi (Thompson, van Seters). Exemplele
enumerate mai jos, însă, indică existenţa mai multor paralele semnificative şi
unele obiceiuri se găsesc de asemenea şi în alte părţi ale Mesopotamiei.
Practicile caracteristice celor din Nuzi au urmat, de fapt, mai degrabă un
model mesopotamian decât unul hurian.
Un grup mare de documente au de-a face cu moşteniri. Pretutindeni în Orientul Apropiat, fiul cel mai mare al familiei a primit o parte de moştenire mai mare decât fraţii lui, cu toate că proporţia exactă a fost diferită de la loc la loc. Practica prin care fiului celui mai mare i se dădea o moştenire dublă, care este cel mai bine atestată la Nuzi şi care apare şi în alte texte cuneiforme din mileniul al 2-lea, are o paralelă în Deuteronom 21:17, deşi patriarhii pare să fi urmat o practică diferită (Geneza 25:5- 6). Cuvântul folosit cel mai frecvent în textele de la Nuzi pentru fiul cel mai mare (rabu, „cel mai vrâstnic"), care se găseşte şi la Ugarit, Alalah şi în textele asiriene din Asiria centrală, apare în ebr. (rab) în Geneza 25:23, unde ne-am aştepta să apară uzualul bekor.
Nu cunoaştem dacă la Nuzi se putea vinde dreptul de
întâi născut, aşa cum s-a întâmplat în cazul lui Esau şi Iacov (Geneza
25:29-34). Cu toate că sunt cunoscute mai multe cazuri în care moştenirea a
fost transmisă de la un frate la altul, în nici unul din aceste cazuri nu se
poate dovedi că fiul cel mai mare din familie a participat într-o astfel de
tranzacţie. Cazuri similare de tranfer al moştenirii au avut loc şi în Asiria
şi în Babilonia, nu numai în Nuzi.
Totuşi, orice moştenitor putea fi dezmoştenit.
Acţiuni drastice de felul acesta erau permise numai în cazul unor delicte
comise împotriva familiei; aluziile la „lipsa de respect" şi la
„neascultarea" lui Ruben faţă de părinţi explică de ce a fost deposedat de
anumite drepturi (Geneza 35:22; 49:3-4), cu toate că mai pot fi găsite cazuri
similare şi în alte locuri.
S-a sugerat faptul că, în Nuzi, persoana care
poseda idolii casei avea dreptul de moştenire asupra averii familiei; faptul că
Rahela a furat idolii lui Laban, probabil în beneficiul lui Iacov, poate fi
explicat în felul acesta (Geneza 31:19 ş.urm.). Este şi mai plauzibilă ideea că
idolii familiei au putut fi lăsaţi prin testament numai de capul familiei,
normal, fiului cel mai mare, şi că furtul idolilor nu-l ajuta pe nimeni să fie
moştenitor.
Înfierea copiilor ocupă de asemenea un loc
important în textele de la Nuzi. Un bărbat fără moştenitor putea infia un băiat
care avea anumite responsabilităţi faţă de părinţii lui adoptivi; obiceiuri
similare sunt cunoscute şi din alte texte mesopotamiene. Datoriile pe care le
avea cel infiat includ: asigurarea hranei şi a îmbrăcămintei, în special când
părinţii sunt la anii bâtrâneţei, şi o înmormântare decentă care va include şi
ritualul bocirii; în schimbul acestor îndatoriri îndeplinite, cel adoptat
primea o moştenire. Este foarte posibil ca înainte de naşterea lui Isaac,
Avraam să-l fi înfiat pe Eliezer în felul acesta (Geneza 15:2-4), în special
datorită faptului că la Nuzi, un fiu născut ulterior primea de obicei o parte
de moştenire mai mare decât orice fiu adoptat şi înfierea sclavilor nu este
menţionată decât foarte rar. La Nuzi, procesul înfierii a ajuns de asemenea să
capete sensul mai larg al unei ficţiuni de drept, prin care proprietatea, care
se părea inalienabilă din punctul de vedere al legii, putea fi vândută.
Tehiptilla, de exemplu, a fost „înfiat" în felul acesta de aproximativ 150
de ori!
Pe lângă înfiere, textele de la Nuzi mai
menţionează alte trei soluţii pentru familiile fără copii. Soţul se putea
recăsători sau putea lua o concubină, sau soţia putea să-i prezinte soţului pe
sclava ei. Obiceiul acesta din urmă, care îi conferea soţiei sterpe o oarecare
protecţie, este similar cu situaţia în care se găsea Sara, Rahela şi Lea
(Geneza 16:1-4; 30:1-13), şi cu toate că un singur caz de felul acesta este
menţionat în textele de la Nuzi (HSS 5. 67), mai cunoaştem altele în Babilonia
şi Asiria. Conform obiceiului mesopotamian, un fiu născut unei sclave în felul
acesta trebuia normal sa fie înfiat de către tată, cu toate că textele de la
Nuzi nu se referă specific la acest aspect. HSS 5. 67 menţionează însă că soţia
şi-a menţinut autoritatea asupra copiilor sclavei ei şi avem indicii că Sara,
Rahela şi Lea şi-au asumat responsabilităţi faţă de copiii sclavelor lor, de
îndată ce copiii au primit un nume.
Cu toate că textele de la Nuzi nu se referă deloc
la o binecuvântare paternă de felul celei din Geneza 27:29, 33; 48:1 ş.urm.,
ocazional ele conţin declaraţii orale care, în mod clar, au fost privite ca
având valabilitate legală. Una din aceste declaraţii a fost făcută de un tată
către fiul lui, pe când tatăl zăcea bolnav în pat (cf. Isaac). Atât în textele
de la Nuzi cât şi în Geneza, declaraţiile orale de felul acesta au fost
sprijinite de garanţii legale sau tradiţionale şi au fost folosite în mod
frecvent acţiuni simbolice care includeau anumite gesticulaţii executate cu
mâinile.
Documentele de la Nuzi se referă în mod frecvent la femei. Este atestat dreptul fiicelor de a moşteni, de obicei în cazul în care nu erau fii în familie, aşa cum găsim în contractele babiloniene (cf. Numeri 27:8). Uneori contractele de căsătorie conţineau o clauză care interzicea bărbatului să mai ia o a doua soţie, clauză prin care dorea Laban să-l împiedice pe locov de a o lua în căsătorie pe Rahela (Geneza 31:50). Dar nu orice mireasă a fost atât de favorizată de soartă. O fată putea fi obţinută de un bărbat pentru a se căsători la alegere cu el sau cu fiul lui (cf. Exod 21:7-11), iar o plângere similară cu cea a fiicelor lui Laban care îl acuzau pe tatăl lor că le-a reţinut zestrea (Geneza 31:15) mai poate fi găsită în cinci texte de la Nuzi, unde este folosită o expresie identică (kaspa akalu).
Mai multe referiri la tranzacţii comerciale pe care
le găsim în textele de la Nuzi pot fi înţelese în lumina VT. Pământul a fost
uneori acaparat prin sorţi (Numeri 26:55 ş.urm; Iosua 18:2-10) şi exista
periodic o „scutire de plată" (Deuteronom 15). Vânzarea pământului era
uneori confirmată prin ridicarea piciorului celui care a vândut şi aşezarea pe
sol a piciorului cumpărătorului, simbolul legal în unele tranzacţii fiind
papucii (cf. Rut 4:7-8; 1 Samuel 12:3, LXX; Amos 2:6; 8:6). 1 Samuel 1:24 a
fost reinterpretat în lumina textelor de la Nuzi, şi conţine cuvintele „un taur
de trei ani".
În final, faptul că textele de la Nuzi se referă la
diferite persoane prin cuvântul iapiru (habiru), mulţi din aceştia fiind
străini care au acceptat să slujească voluntar, ne aduce aminte de expresia
„sclav evreu" şi de sensul înjositor în care foloseau egiptenii şi filistenii
cuvântul „evreu" când se refereau la israeliţi (Geneza 39:14; Exod 1:15;
21:1-6; 1 Samuel 14:21).
BIBLIOGRAFIE
Arheologie: R.F.S. Starr, Nuzi, Report on the
Excavations at Yorghan Tepe, 2 vol., 939. lexts: E. Chiera et al., Joint
Expedition at Nuzi, 6 vol., 1927-39; E.R. Lacheman et al, Excavations at
Nuzi, 8 vol., 1929-62. Literatură cu caracter general: C.H. Gordon, BA 3,
1940, p. 1-12; H.H. Rowley, The Servant of the Lord, 1965, p. 312-317;
C. J. Mullo Weir, în AOTS, p. 73-86; M. Dietrich et al., Nuzi-Bibliographie,
1972; T.L. Thompson, The Historicity of the Patriarchal Naratives, 1974,
p. 196-297; J. van Seters, Abraham in History and Tradition, 1975, p.
65-103; M.H. Selman, TynB 27, 1976, p. 114-136.
M.J.S.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu