sănătate, boli şi vindecare
SĂNĂTATE, BOLI ŞI VINDECARE
I. Introducere
Descrierile biblice referitoare la sănătate, boală,
vindecare şi moarte sunt limitate de:
a. Scopul Scripturii, care este
unul teologic şi nu unul medical. Sunt incluse numai acele detalii care sunt
relevante pentru scopul ei principal, acela de a-L revela pe Dumnezeu omului.
De aceea, este suficient să fie menţionat că un rob era „paralizat" şi „se
chinuia cumplit" (Matei 8:6). Obiectivul a fost să se indice gravitatea
bolii şi gravitatea prognozei în contrast cu măreţia puterii divine de
vindecare a lui Cristos. Boala aceasta poate fi un exemplu de poliomielită cu
paralizie respiratorie. La fel ca şi cele mai multe boli menţionate în Biblie,
nu a fost necesar ca ea să fie specificată chiar dacă ar fi fost bine
cunoscută. Nu există dovezi care să sugereze cu exactitate care a fost cauza
bolii acestui băiat în termeni medicali (cauza proximă), deşi în multe cazuri
de boli menţionate în VT şi NT se dau explicaţii spirituale (cauza
primordială), de ex. Luca. 13:11-16.
b. Cunoştinţele medicale contemporane. Descrierea
bolilor era simplă şi se făcea după simptomele vizibile (de ex. răni,
umflături, hemoragie) şi/sau detectabile de către un observator (febră) sau
chiar de către pacient (dizenterie, paralizie).
c. Cunoştinţele publicului contemporan erau şi mai
restrânse. Chiar dacă cunoştinţele medicale ale zilei erau mai avansate, ele
n-ar fi fost înţelese de către cititori.
d. Caracterul bolilor se schimbă
constant. Acest lucru este valabil în special când este vorba despre bolile de
origine microbiologică. Referinţele cele mai frecvente care se fac sunt la boli
epidemice şi acestea nu sunt echivalente cu infecţia modernă provocată de Yersinia
pestis. Unele boli rămân neschimbate de secole, de ex. orbirea din pricina
conjunctivitei granuloase care este destul de răspândită în Orientul apropiat
şi care probabil că era mult mai răspândită în timpurile biblice. În plus,
termenii folosiţi pentru a descrie bolile s-au schimbat şi ei foarte mult,
chiar în ultimele sute de ani. În prezent medicii nu mai spun că pacienţii lor
suferă de bube rele, buboi sau de trânji, boli menţionate în VA.
Cu toate acestea, relatările biblice referitoare la
boli sunt bazate pe fapte observate. Oameni sinceri şi oneşti, cei mai mulţi
fără cunoştinţe medicale au scris ceea ce au văzut cum au înţeles cel mai bine.
Faptele pe care te descriu, în consecinţă, pot şi ar trebui tratate ca
realităţi. Mai mult, standardul tratamentelor medicale (aşa cum era el) şi al
igienei publice (vezi VII. mai jos) era superior culturilor contemporane
înconjurătoare.
II. Termeni medicali
a. Unii din termenii (ne-medicali) generali
folosiţi pentru a descrie bolile, vindecarea şi sănătatea
(i) VT. Ebr. hala este folosit pentru a
descrie starea de „a fi bolnav" (substantivul holi şi mahala),
de asemenea şi madweh (Deuteronom 7:15; 28:61) şi dabar (Psalmul
41:8) „o problemă" (de ex. problemă rea). rapa’ (a vindeca) este
cel mai frecvent folosit referitor la vindecare, şi este folosit de asemenea
pentru „doctor" în Geneza 50:2 (de două ori); 2 Cronici 16:12; Iov 13:4;
Ieremia 8:22. alţi termeni din VT includ haya (a readuce la viaţă) şi sub
(a restaura, a reface).
Cuvintele pentru a descrie sănătatea sunt folosite
ocazional în VT, şi de cele mai multe ori cu sens figurativ (de ex. Ieremia 30:17;
33:6; Proverbe 12:18).
(ii) NT. Boala este cel mai obişnuit descrisă prin
substantivele gr. astheneia (slăbiciune), malakia (nenorocire) -
folosite numai de trei ori în Matei, ori de verbele astheneo (a slăbi)
sau kakos echein (lit.„a avea rău") şi o dată (în Iacob 5:15) kamno
(a fi bolnav, a se simţi slăbit). Adjectivul arrhostos („lipsit de
robusteţe") este folosit de patru ori (de ex. Marcu 6:13); mastix
(bici) este folosit nu numai literal ci şi metaforic cu sens de boală - vezi Plagă,
mai jos.
Cuvintele cele mai comune, cuvinte nespecifice
pentru vindecare şi sănătate sunt ischyo (a fi puternic şi hygiaino
(a fi sănătos), în timp ce sozo şi diosozo (vezi Lepra,
mai jos), stereoo (a ridica, a face puternic) este folosit în Faptele
Apostolilor 3:16, unde holokleria, „perfect sănătos", se întâlneşte
şi el, posibil indicând revenirea activă la viaţa normală precum şi bunăstarea
fizică a cuiva.
b. Câţiva termeni specifici suplimentari care
descriu boala şi vindecarea, în NT
nosos (boală), este folosit mai curând
pentru a denumi boala în general ca decât pentru un caz individual. Luca şi
ceilalţi evanghlelişti folosesc cuvântul în acelaşi fel (de ex. Matei 4:23;
8:17; Luca 4:40; 6:17; Faptele Apostolilor 19:12, etc.). Pentru alte cuvinte
mai specifice, vezi cele de mai jos.
Verbele referitoare la vindecare sunt therapeuo,
iaomai şi apokathistemi.
Terminologia medicală folosită de Luca, precum şi
tăcerea sa discretă cu privire la falimentul colegilor săi de-a trata o femeie
cu o scurgere de sânge (vezi Menstruaţie, mai jos), indică experienţa sa
medicală. Numai Luca citează "Doctore, vindecă-te pe tine însuţi"
(4:23). În Luca 4:35 ripsan „trântit jos" este un termen medical
care descrie convulsii epileptice şi blaptein, „a face rău", este
de asemenea un termen din limbajul medical (J. R. W. Stott, Men with a
Message). În Luca 24:11 termenul leros, „basm, poveste
neadevărată", este un termen medical folosit pentru a descrie bolborosirea
unui pacient cuprins de febră sau a unui nebun (W. Barclay, Commentary on
Luke).
c. Alţi termeni medicali
Arsura. În ebr. sarebet, „o
arsură" sau „pârlitură". Folosită de două ori pentru a defini o
afecţiune a pielii (Levitic 13:24,28) şi o dată metaforic (Proverbe 16:27). Nu
este clar dacă termenul însemnă literal arsură din cauza focului sau pur şi
simplu o boală de piele care produce senzaţii de arsură.
Bube, bubă rea. Ebr. sehin,
„arsură"; cf. cu aceeaşi rădăcină în arab., aram. etc, „a arde".
Termen generic prin care VT descrie diferite inflamaţii locale. Pentru „bubele
pricinuite de nişte băşici fierbinţi", cea de-a şasea urgie cu care
Dumnezeu a lovit Egiptul (Exod 9:9) vezi *Urgiile Egiptului. În Levitic
13:18-24 bubele sunt menţionate în asociere cu lepra, în timp ce bubele cu care
Satana l-a lovit pe Iov (2:7) sunt numite „bubă rea" („bube
scârboase" în traducerea VSR), care pot fi diagnosticate diferit, cel mai
adesea putând fi lepră tuberculoasă. „Buba rea a Egiptului" care se
extindea de la cap la picioare (Deuteronom 28:27,35), a fost probabil o boală
de piele specifică Egiptului (cf. Plinius, NH 26.5) furunculi endemici sau
pustuli maligni. Buba lui Ezechia (2 Împăraţi 20:7; Isaia 38:21) a fost
probabil, carbuncul sau buboi.
Bube la şezut. Filistenii din
Aşdod care au capturat *chivotul au fost loviţi de Domnul „cu bube la
şezut" (ebr. ‘opalim, „tumori" sau „bube"), 1 Samuel 5:6.
Semnificaţia rădăcinii cuvântului ebr. este aceea de „a se umfla" „a
băşica", de aici, numele muntelui Ophel de la Ierusalim. Cuvântul poate fi
unul strict medical. Când chivotul a fost adus la Gat „au avut o spuzenie de
bube la şezut", „de la mic până la mare" (5:9), iar mulţi au murit
(5:11-12). După 7 luni chivotul a fost trimis în Israel cu cinci modele de bube
turnate din aur şi cinci „şoareci" de aur (ebr. ‘akbar), un cuvânt
imprecis însemnând „rozătoare" şi se putea referi la şoareci, şobolani sau
hârciogi care erau destul de obişnuiţi în Orientul apropiat (G. S. Cansdale, Animals
of Bible Lands). Atât şobolanii cât şi hârciogii sunt cunoscuţi ca
purtătorii unor pureci infecţioşi care transmit ciuma bubonică. Descrierea unei
epidemii care s-a răspândite de-a lungul liniilor de comunicaţii înfestând
comunitate după comunitate, producând umflături asemănătoare bubelor şi tumori
precum şi o boală care uneori era fatală şi care era asociată cu numeroşii
„şoareci" care „pustiau ţara" (6:5), este considerată (deşi nu se
poate dovedi) ca fiind cauza ciumei bubonice. Este posibil ca o epidemie
asemănătoare să fi fost cauza celor şaptezeci de morţi în Bet-Şemeş, „pentru că
s-au uitat în chivotul Domnului" (6:19). Explicaţia numărului celor cinci
modele (şoareci şi umflături) este dată în 6:16-18.
Chistul sebaceu, negul. Ebr. yabbelet,
Levitic 22:22; cf. LXX myrmekionta). Este inclus în lista defectelor
care făceau ca un animal să nu poată fi acceptat pentru jertfă adusă Domnului.
Potrivit tradiţiei ebraice, cuvântul ebr. se referă la „cineva care suferă din
cauza negilor" (Traducerile Cornilescu şi Galaction folosesc cuvântul
„bube" pentru aceşti negi. n.tr.). Adnotările marginale ale VR redă
termenul prin „care are răni" iar VSR „care are o scurgere".
Ciumă. Traducerile au de-a face cu
cinci cuvinte ebraice şi trei greceşti care sunt strâns legate de această
boală, moarte sau nenorocire. Nici unul din ele nu poate fi interpretat ca
indicând în mod necesar infectarea cu Yersinia pestis (ciuma din
timpurile moderne).
1. Ebr. deber, „ciumă".
Original însemnând „nenorocire", cuvântul acesta este folosit comprehensiv
pentru tot felul de dezastre, adesea fiind legat de sabie şi foamete (cele trei
rele care în general merg mână în mână; cf. Ieremia 14:12; Ezechiel 6:11,
etc.), şi cu cercetarea divină. El descrie epidemia virulentă care a izbucnit
după ce David a făcut numărătoarea poporului, epidemie ce a ucis 70.000 de
israeliţi (2 Samuel 24:15; cf. Josephus, Ant. 7. 326), şi este probabil aceeaşi
pedeapsă care a distrus 185.000 din oamenii lui *Sanherib (2 Împăraţi 19:35;
Isaia 37:36). Acelaşi cuvânt îl găsim în rugăciunea de sfinţire a Templului
făcută de Solomon (1 Împăraţi 8:37; 2 Cronici 6:28); şi este folosit cu un sens
neobişnuit pentru a descrie efectul lui Dumnezeu asupra morţii (Osea 13:14);
apoi tradus prin „molimă" este legat de o boală a vitelor (Exod 9:3; VA;
cf. Psalmul 78:50, VAmg.).
2. Ebr. maggepa, „ciumă,
urgie" (Exod 9:14; Zaharia 14:12, etc.).
3. Ebr. makka, „o lovitură,
o bătaie" (Levitic 26:21; Ieremia 19:8, etc.).
4. Ebr. nega’, "o
atingere, lovitură". Acest cuvânt, asociat cel mai des cu lepra (Levitic
13-14) denotă de asemenea orice mare calamitate şi distrugere (Psalmul 91;10,
etc.), ori corupţia interioară a cuiva (1 Împăraţi 8:38).
5. Ebr. negep, „poticnire,
ciumă" (Exod 12:13; Iosua 22:17, etc.).
6. Gr. mastix, „năpastă,
bici, urgie, boli" (Marcu 3:10; 5:29, 34; Luca 7:21). Termenul este
folosit la modul general desemnând diferite boli.
7. Gr. loimos „o ciumă,
urgie" (Matei 24:7; Luca 21:11; cf. Josephus, BJ 6.421). În ambele
referinţe biblice el este cuplat cu foametea, dar unele manuscrie omit
"ciuma" în Matei 24:7-8.
8. Gr. plege, „o lovitură,
urgie". Cuvântul acesta este tradus astfel numai în Apocalipsa (9:20;
11:6, etc.). În legătură cu judecata care are să vină peste cei răi.
Dizenteria. Gr. dysenteria
este un termen din limbajul medical folosit de Herodot, Platon, Aristotel şi
alţii, şi care desemnează o boală molipsitoare de care Pavel l-a vindecat pe
tatăl lui Publius (Faptele Apostolilor 28:8; vers. Cornilescu: „urdinare",
n.tr.). S-a sugerat că „boala de măruntaie" fără leac cu care Dumnezeu l-a
lovit pe Ioram a fost o dizenterie amibică (2 Cronici 21:15, 18-19). Vezi mai
jos şi Rect prolapsat.
Dropica sau hidropizia. Gr. hydropikos,
„plin de apă" (Luca 14:2). Dropica (acumularea de lichide în pântece) nu
este strict o boală în sine ci mai degrabă un semn al unei boli a inimii,
rinichilor sau ficatului, etc.
Epilepsia. Gr. seleniazomai
„a fi lovit de lună" un concept din care provine cuvântul „lunatic"
şi care apare de două ori (Matei 4:24; 17:15). Tradus prin „lunatic" în VA
şi prin „epileptic" în VSR. Se credea că epilepsia evoluează în gravitate
în cicluri în strânsă legătură cu cele ale lunii. Băiatul descris în Matei
17:15 pare să aibă o formă tipică de epilepsie gravă, însoţită de convulsii
foarte violente (cf. Marcu 9:17-29; Luca 9:38-42), de asemenea şi o formă de
*posesiune demonică, condiţie faţă de care epilepsia era distinctă (Matei
4:24).
Febra. În ebr. qaddahat,
„căldură arzătoare" (Deuteronom 28:22); gr. pyretos, „căldură
înfocată" (Luca 4:38; Ioan 4:52; Faptele Apostolilor 28:8, etc.). Un
termen generic care sugerează prezenţa unei temperaturi ridicate. Luca descrie
(4:38) starea soacrei lui Petru ca „având febră mare" (în trad.
Cornilescu: „friguri mari" n.tr.), faptul indicând că el făcea distincţia
între diverse grade de febră, şi că probabil a văzut personal prognoza gravă indicată
de temperatura ridicată, pe care Matei (8:14) şi Marcu (1:30) nu o sesizează.
Hemoragie, scurgere de sânge. Pe lângă cea
mai obişnuită folosinţă a cuvântului „scurgere" termenul este folosit în
Biblie în legătură cu boala, în Levitic 15:2 şi. urm. ebr. zob, denotă o
scurgere care producea în victimele sale o stare de necurăţie datorită căreia
nu puteau participa la ritualuri. În Levitic 12:7; Matei 9:20; Marcu 5:25; Luca
8:43 şi urm.; ebr. magor şi gr. rhysis şi haimorrhoeo (cel
din urmă este folosit în Levitic 15:33, LXX) şi se referă la o scurgere de
sânge, tradusă prin NEB ca „hemoragie". Este posibil ca femeia din Luca
8:43, etc. să fi avut hemoragie. Vezi mai jos, Menstruaţie.
Inflamaţia. Ebr. dalleqet
(numai în Deuteronom 28:22). Nenorocirile fizice cauzate de aprindere febră şi
înflamaţie, precum şi cele climatice - căldură şi secetă - se combinau pentru a
forma o perspectivă groaznică. Termenul este prea vag pentru a permite o
interpretare specifică.
Lepra. Cuvântul obişnuit al VT este sara’at
(Levitic 13-14) care în LXX a fost redat prin lepra, cuvânt folosit
întocmai în NT. Ambii termeni erau simpli, lipsiţi de specificitate, împrecişi,
unul „laic" şi lipsit de precizia termenului modern, care indică o
infecţie cu Mycobacterium leprae. Termenul sara’at este în
principal un cuvânt care descrie necurăţenia rituală sau pângărirea
caracterizată prin prezenţa unor pete diferit colorate pe pielea omului.
Acelaşi cuvânt este folosit pentru descrierea bolilor pielii umane (Levitic
13:1-46), pentru decolorarea lânii, a pielii, a ţesăturilor (v. 47-59), şi
chiar a zidurilor caselor (14:33-57), fapt pentru care sara’at nu putea
(dar putea include) fi lepra propriu-zisă. Cuvântul lepra în NT este
folosit numai în evanghelii şi el desemnează doar boala de care sufereau
anumite persoane. Dovada necurăţiei, pe baza căruia se dădea diagnosticul,
depindea de prezenţa depigmentării unor porţiuni din piele, decolorarea ei sau
apariţia unor pete închise la culoare pe suprafaţa unor lucruri. Unele din
caracteristicile descrise în Levitic 13-145 nu sunt prezente în cazul leprei şi
unele sugerează alte afecţiuni cum ar fi erizipelul din apropierea unui abces
(Levitic 13:18), infecţia care urmează în urma unei arsuri (v. 24), herpes sau
infecţii ale pielii capului sau bărbii (v. 29), dermatite pustuloase (v. 36),
etc. Lepra este un proces atât de încet încât ea nu poate fi vindecată în 7
zile cum spune Levitic 13:4-6. Este semnificativ faptul că în Luca 17:11-19,
zece leproşi au fost curăţaţi (katharizo) (v. 14) în timp ce numai unul
care a venit pentru a-şi exprima recunoştinţa a fost vindecat (iaomai)
(v. 15) şi i s-a spus că credinţa sa l-a mântuit (sozo) (v. 19), lucru
ce se poate referi la starea sa spirituală sau simplu, la faptul că „s-a făcut
bine" (VSR). Nu avem mai multe detalii pentru a şti natura leprei lor -
este posibil ca să fi fost prezente mai multe forme ale bolii.
Fără îndoială lepra exista în India începând din
anii 600 î.Cr. iar în Europa prin anii 400 î.Cr. Nu există dovezi clare la ce
se referă VT şi dacă exista lepră în perioada Exodului, deşi ştim cu siguranţă
că ea exista în timpul NT. Pentru un studiu detaliat asupra acestui subiect,
vezi S. G. Browne, Leprosy in the Bible (bibliografie bună).
Menstruaţie. În ebr. dawa
ori daweh, „bolnav" „în menstruaţie" (Levitic 12:2, S; 15:33;
18:19; 20:18). (Traducerule româneşti moderne, Cornilescu şi Gala Galaction,
folosesc „curgerea de la soroc", respectiv „suferă de regula femeii"
n.tr.) (Levitic 15:33). Acest fenomen normal în viaţa femeilor în faza ciclului
lor reproductiv le conferea necurăţia rituală.
Este posibil ca femeia cu scurgere de sânge (Marcu
5:25; Luca 8:43 rhysei haimatos, „o scurgere de sânge"; Matei 9:20 haimorrhoeo,
„a suferi din cauza scurgerii de sânge"; cuvântul din urmă fiind folosit
în terminologia medicală greacă şi în scrierea LXX a textului din Levitic 15:33
care înseamnă „menstruous") să fi avut o menoragie, boală care face ca
scurgerea menstruală să fie prelungită anormal - în cazul acestei femei timp de
12 ani încontinuu - şi ea poate produce anemie.
Mâna uscată. Gr. xeros
(Matei 12:10; Luca 6:6, 8), "uscat" „veştejit", denotă o mână în
care muşchii sunt paralizaţi şi atrofiaţi, lăsând acest membru mai scurt şi mai
subţire decât unul normal - o afecţiune cronică în timpurile biblice, privită
ca incurabilă. Unii identifică aceasta cu o complicaţie datorită paraliziei
infantile (poliomielită). Luca semnalează că mâna bolnavă era cea dreaptă.
Mâncărimea, pecinginea.
1. În ebr. heres, „căldura,
soare, râie". O afecţiune a pielii, probabil înrudită cu eczema, inclusă
între pedepsele lui Dumnezeu (”de care nu vei putea să te vindeci") pentru
cei neascultători (Deuteronom 28:27). Nu există mai multe date pentru a
identifica această boală mai precis.
2. Ebr. neteq (Levitic
13:30-37; 14:54). Un termen general, aparent însemnând o iritaţie a pielii,
uneori privită ca un semn al „leprei". Vezi de asemenea şi Scabia.
Moşitul. Deşi naşterea unui copil este un
fenomen normal şi sănătos totuşi, ni se pare nimerită introducerea termenului
în această secţiune „medicală". Slujba de moaşă era în mâinile unor femei,
care probabil că aveau o experienţă considerabilă, poate puţină calificare şi
şcoală (Geneza 38:27-30; Exod 1:15-21; Ezechiel 16:4-5). În articolul *Moaşă se
descrie scaunul de naştere (Exod 1:16, ebr. ‘obnayim, lit. „pietre
duble", indicând după toate probabilităţile originea sa), de tipul celor
folosite în Egipt în timpul Exodului.
Muţenia. În ebr. ’illem,
„mut", „legat", duman, „tăcut", ’alam, a fi mut,
legat. Gr. alalos „fără facultatea de-a vorbi", aphonos,
„fără voce", şi cel mai comun kophos, „mut", sau „surd".
Această afecţiune este cunoscută pe tot parcursul istoriei biblice. Nu poate fi
atribuită unor cauze specifice. Uneori era o manifestare a *posesiunii demonice
(de ex. Matei 9:32-35; 12:22). Zaharia a fost temporar mut şi surd (Luca 1:20,
22, 64) ca o pedeapsă divină din pricina necredinţei sale. Este mai mult ca
sigur că omul surd din Marcu 7:32 nu a fost şi mut, chiar dacă termenul folosit
este de „surdo-mut".
Nebunia, tulburarea mintală. Sunt folosite
mai multe cuvinte, toate nespecifice. Cele mai importante sunt:
1. Ebr. holela, holelut,
„prostie", „nebunie" sau „lăudăroşenie" (Eclesiastul 1:17; 2:12;
7:25; 9:3; 10:13).
2. Ebr. sigga’on,
„nebunie", „eroare", rătăcirea minţii care este o pedeapsă de la
Dumnezeu (Deuteronom 28:28; Zaharia 12:4).
3. Gr. anoia „lipsă de
judecată", ceea ce duce la nebunie (2 Timotei 3:9) sau la turbare (Luca
6:11). În nici unul din cazurile de mai sus nu este vorba de o boală mintală ci
mai degrabă de un comportament dezechilibrat.
4. Gr. paraphronia,
„nebunie" (Cornilescu: „ieşire din minţi", n.tr.) (2 Corinteni 11:23;
2 Petru 2:16).
5. Gr. mania (Faptele
Apostolilor 26:25). Pavel a spus că el nu avea (lit.) mania după ce Festus l-a
acuzat că învăţătura sa cea multă îl face să dea în nebunie (mainomai)
(cf. Ioan 10:20).
Episoadele ce se repetă în nebunia lui *Saul şi
singurul atac grav suferit de *Nebucadneţar sunt descrise în unele detalii.
Saul (1 Samuel, în diferite părţi ale cărţii) a fost un om dotat dar în unele
privinţe neadecvat, de ex. el a fost la discreţia opiniilor altora; a fost
supus unor depresiuni repetate; şi, mai târziu, a început să aibe idei
paranoice şi sa fie iritabil, caracteristici ale depresiunii pacienţilor în
vârstă, deşi tendinţele de-a comite omucidere pe care le-a avut nu sunt
obişnuite în asemenea cazuri. Sinuciderea sa nu este importantă din punct de
vedere medical, ea pare mai mult urmarea înfrângerii unui războinic decât a
depresiunilor unui nevrozat. Nebucadneţar, activ şi irascibil, a avut o
personalitate caracterizată printr-o formă uşoară de nebunie adică o capacitate
înnăscută de-a dezvolta o psihoză maniacă depresivă. Boala sa (Daniel 4:28-37)
a fost de lungă durată şi probabil că s-a dezlănţuit în jurul vârstei de 50 de
ani. Cu toate că a rămas conştient nu a mai fost capabil să guverneze. Nu
există dovezi ele unor tulburări organice. Sunt prezente unele pervertiri ale
poftei de mâncare. În final, el şi-a revenit complet din boală (v. 36), şi ea
ar putea fi descrisă ca fiind o complicaţie melancolică.
Orbirea. În ebr. iwwer,
„închis" sau „contractat" şi cuvintele înrudite ‘iwwaron, ‘awweret
şi sanwerim, „orbire"; gr. typhlos. Orbirea era obişnuită în
tot Orientul Mijlociu în timpurile biblice. Ea se datora probabil câtorva boli.
Conjuntivita granuloasă era foarte comună în acele vremuri după cum este şi azi
în anumite regiuni, cauzând orbirea infantilă. Mamele care sufereau de gonoree
infectau la naştere propriul copil care ducea la orbirea acestuia. Orbirea era
privită ca o pedeapsă a lui Dumnezeu, aşa cum indică Deuteronom 28:28-29 (care
descrie şi pateticul mers pe bâjbâite al orbului precum şi predispoziţia lui
de-a fi jefuit).
Există într-o ocazie fascinantă o minune dublă sau
în două etape în care Isus a vindecat un orb în Betsaida, un oraş dintre
Neamuri (Marcu 8:22-25). În prima minune, Isus l-a scos pe orb din localitate,
i-a aplicat salivă pe ochi după care a fost în stare „să vadă". Cu toate
acestea, probabil pentru că nu-şi aducea aminte să fi văzut vreodată, mintea sa
n-a putut interpreta imaginile pe care le vedea (v. 24). „Oamenii" arătau
„ca nişte copaci"; acest fenomen este binecunoscut la cei care n-au văzut
niciodată şi a căror vedere a fost restabilită în urma unor operaţii de transplant
de cornee sau de cataractă - vezi un articol fascinant de R. E. D. Clark
intitulat „Men as trees walking" (FT 93, 1963, pp. 88 şi urm.) în care
subiectul este analizat în profunzime. De aceea, Isus a făcut o nouă minune.
Din nou El a făcut un simplu gest, o atingere şi omul a început să vadă „toate
lucrurile desluşit" (v. 25). Dacă omul ar fi fost învăţat anterior să
vadă, al doilea miracol n-ar fi fost necesar (vezi Matei 9:27-31; 12:22;
20:29-34; 21:14). Este posibil ca semnul folosit pentru fiecare din minuni, ca
un ajutor al credinţei sale, să fi fost cu atât mai necesar pentru el întrucât
era dintre Neamuri, vezi secţiunea V., mai jos.
Paralizia. Termenii gr.
pentru paralitic, paralytikos (de ex. Matei 4:24; 9:2; Marcu 2:3) şi a
fi paralizat, paralyomai (de ex. Luca 5:18, 24; Faptele Apostolilor 8:7;
9:33), sunt termeni medicali similari, nespecifici. Unele tipuri de paralizie
din vremurile biblice nu erau fatale deoarece pacientul supravieţuia mulţi ani
în ciuda paraliziei sale. Tânărul slujitor al centurionului roman (Matei 8:6)
era paralizat şi „se chinuia cumplit". Aceasta poate fi descrierea unei
îngrozitoare paralizii respiratorii care apare uneori în unele cazuri de
poliomielită.
Rect prolapsat. Ioram
împăratul lui Iuda (2 Cronici 21:15, 18-19) a fost lovit „cu o boală de
măruntaie care era fără leac". După 2 ani „i-au ieşit lui Ioram
măruntaiele" şi acesta a „murit în dureri grele" (tahalu’im -
un substantiv la plural care nu a mai fost tradus astfel în nici un alt loc în
VSR; este tradus „boli mortale” în Ieremia 16:4 (Cornilescu: „boală rea"
şi cu „boli" în Psalmul 103:3. Aceasta a fost aproape sigur o dizenterie
cronică, boală care, atunci când se agravează şi se prelungeşte, ocazional se
complică printr-un prolaps al rectului ori a unui segment din intestinul gros,
producând obstrucţii intestinale. Aceasta a fost probabil cauza morţii sale
atât de dureroase.
Scabia. Bolile de piele sunt destul de
răspândite în Orient, şi adesea este dificilă atât identificarea precisă a
celor menţionate în Scriptură cât şi mai ales efectuarea unei distincţii între
ele. „Scabia", de ex. este numită cu patru cuvinte în ebr.
1. garab. Deuteronom 28:27
(„scorbut", VA, Levitic 21:20; 22:22 LXX psora; Vulg. scabia).
Inclusă între blestemele care-l vor lovi pe cel neascultător, aceasta evident
nu era un scorbut adevărat, ci o boală cronică care forma o crustă groasă pe
capul victimei şi care uneori se întindea pe întregul corp. Era privită ca
incurabilă.
2. yallepet, „râios"
(LXX leichen). Una din nenorocirile care-l împiedica pe cineva să intre
în slujba de preot (Levitic 21:20) şi care făcea ca animalele să nu fie bune
pentru jertfe (Levitic 22:22), ea poate fi o altă formă a celei menţionate mai
sus la 1.
3. sappahat („pată"),
Levitic 13:2; 14:56.
4. mispahat, Levitic 13:6-8.
O formă verbală derivată din sippah, este folosită în Isaia 3:17, „lovit
cu râie" (Cornilescu şi Galaction traduc prin: „va pleşuvi capul...",
deşi sensul este pleşuvie din pricina pecinginei. n.tr.).
Slăbirea. În ebr. sahepet, „a
slăbi, a se ofili". Cuvântul apare în Levitic 26:16; Deuteronom 28:22. În
nici unul din cazuri nu este clară semnificaţia lui. Poate însemna tuberculoză,
cancer ori o altă pleiadă de boli care duc la slăbirea bolnavului. În timp ce
copiii lui Israel erau în Egipt, tuberculoza era destul de răspândită (D. Morse
ş.a., Tuberculosis in Ancient Egipt). (Traducerea Cornilescu foloseşte
termenul de „lingoare" care înseamnă febră tifoidă, n.tr.).
Sterilitatea. Pentru o soţie
faptul de a nu putea avea copii a fost întotdeauna privit în Orient, nu numai
ceva regretabil, dar şi ca un reproş care putea duce la divorţ. Aceasta este
cauza râsului deznădăjduit al Sarei (Geneza 18:12), a rugăciunii fără cuvinte a
Anei (1 Samuel 1:10 ş.urm.), a alternativei pasionate a Rahelei care dorea mai
degrabă moartea decât să nu aibă copii (Geneza 30:1), a strigătului Elisabetei
ca Dumnezeu să-i ia ocara (Luca 1:25). Grozăvia judecăţii care va veni peste
Ierusalim este subliniată prin afirmaţia incredibilă „Ferice de cele
sterpe..." (Luca 23:29). Se credea că darul de a avea copii ori
împiedicarea naşterii lor indica binecuvântarea sau blestemul lui Dumnezeu
(Exod 23:26; Deuteronom 7:14), după cum erau privite fertilitatea sau
uscăciunea pământului (Psalmul 107:33-34).
Surzenia. În ebr. heres, „tăcut",
gr. kaphos. „surd, tare de urechi". Israeliţii trebuiau să fie buni
cu surzii (Levitic 19:14). Isaia a prorocit că surzii vor fi făcuţi să audă
(29:18; 35:5; 42:18), prorocie care a fost împlinită de Isus (Matei 11:5; Marcu
7:37).
Un om pe care l-a vindecat Isus era surd şi „vorbea
anevoie" (mogilalos, „vorbind cu dificultate", Marcu 7:32)
probabil din pricina surzeniei (cu toate că aceasta poate să se datoreze unui
defect mecanic separat de surzenia sa). Este semnificativ că surzenia sa a fost
vindecată întâi. Unii consideră că omul era surdo-mut, dar termenul grecesc nu
sugerează aceasta. Este mult mai probabil ca el să fi putut scoate sunete, dar
din cauza că nu le auzea (nici cuvintele altora), el nu şi-a putut forma o
vorbire normală. Zaharia a fost temporar surdo-mut (Luca 1:20, 20, 64).
(*Ureche).
Umflături. Vezi Tumori,
mai jos.
III. Tratamentul bolilor
Metodele terapeutice din Biblie sunt cele ale
vremurilor descrise şi ele sunt prezentate în termeni generali, de ex Proverbe
17:22; Ieremia 46:11. Aplicaţiile locale erau frecvent recomandate pentru răni
(Isaia 1:6; Ieremia 8:22; 51:8), iar „o turtă de smochine" a fost
recomandată de Isaia pentru abcesul lui Ezechia (Isaia 38:21). Samariteanul
milostiv a folosit vin şi ulei ca tratament local (Luca 10:34). Cu toate
acestea, un astfel de tratament este adesea lipsit de eficacitate, ca în cazul
femeii cu scurgerea de sânge (Marcu 5:26), sau afecţiunile cronice par a fi
incurabile ca şi cazul în care se găsea Mefiboşet (2 Samuel 4:4). În Deuteronom
28:27 există o notă de disperare asupra unor boli. Nu este surprinzător că
tratamentul este uneori legat de superstiţii, aşa cum este încercarea Rahelei
şi a Leei de-a folosi mandragorele pentru sporirea dorinţelor sexuale în
infertilitate (Geneza 30:14-16). Vinul este menţionat de două ori ca medicament
şi stimulent (Proverbe 31:6; 1 Timotei 5:23).
Cuvântul de medic este rareori folosit, dar el
implică mai mult semificaţia de „doctor" (ebr. rapa’, de ex.Exod
15:26; Ieremia 8:22; gr. iatros, Marcu 5:26; Luca 8:43). Asa este
condamnat că a „întrebat de doctori" (2 Cronici 16:12), dar aceştia par
mai mult să fi fost vrăjitori, implicaţi în magie şi lipsiţi de valoare şi care
nu meritau numele de doctor. Motivul condamnării este că el „n-a căutat pe Domnul".
Iov şi-a condamnat mângâietorii ca fiind „doctori de nimic" adică buni la
nimic (Iov 13:4). În NT doctorii menţionaţi de două ori proverbial de către
Cristos (Luca 4:23; 5:31). Sunt menţionaţi în legătură cu femeia cu scurgerea
de sânge (Luca 8:43). Luca este prezentat de Pavel ca fiind „doctorul prea
iubit" (Coloseni 4:14).
Religia iudaică s-a deosebit de oricare altă
religie păgână prin faptul că nu există nici o confuzie între oficiul de preot
şi cel de doctor. Pronunţarea diagnosticului sau eliberarea de lepră este o
excepţie (Levitic 13:9-17; Luca 17:14). Prorocii erau consultaţi asupra
prognozelor (vezi, de ex. 1 Împăraţi 14:1-13; 2 Împăraţi 1:1-4; 8:9; Isaia
38:1,21). O formă primitivă de fixare a oaselor în urma unei fracturi este
menţionată în Ezechiel 30:21. Este remarcabil că practicile medicale s-au
schimbat atât de puţin în esenţa lor de-a lungul secolelor în care sunt decrise
evenimentele biblice, încât este posibil să vorbim de întreaga perioadă ca
despre una relativ delimitată, în care nu prea am putea găsi elemente pe care
să le denumim ştiinţifice.
IV. Posesiunea demonică
Fenomenul singular al *posesiunii demonice, rar
întâlnit odată cu încheierea vremii apostolice, este cu certitudine un fenomen sui
generis. Este consemnat mai des în timpul lui Isus Cristos decât oricare în
alte vremuri. (Referinţa la Saul - „un duh rău care venea de la Domnul",
şi „îl muncea" (1 Samuel 16:14-15 - ar trebui probabil privită mai curând
ca o afirmaţie cu privire la tulburarea lui mintală decât o explicaţie
teologică a originii sale). Se pare că Satana a fost deosebit de activ în acele
vremuri, pentru a contracara efectul *minunilor lui Cristos şi ale apostolilor
Săi. Posesiunea demonică a fost reală şi nu poate fi „explicată" simplist,
cum este interpretată uneori în prezent de către unele persoane ignorante (dar
sincere) ca fiind pur fizică sau mintală. Isus Însuşi a dat acest diagnostic şi
l-a acceptat când a fost făcut de alţii. El n-a fost niciodată amăgit de
erorile contemporane.
Cei care erau „posedaţi de demoni" (gr. daimonizomenos
= „demonizat’) puteau fi folosiţi ca „purtători de cuvânt" ai spiritului
care-i poseda; fenomen care era adesea însoţit de manifestări fizice cum ar fi
muţenia (Matei 9:32), orbirea (Matei 12:22), epilepsia (Luca 9:37-43) sau
tulburarea mintală (Marcu 5:1-20). În special, erau capabili să recunoască
divinitatea lui Isus şi ştiau că sunt supuşi autorităţii Sale. Cu toate
acestea, posesiunea demonică categoric nu este sinonimă nici cu epilepsia şi
nici cu tulburarea mintală în general, şi se face o distincţie clară între
acetea de către cercetătorii evangheliilor sinoptice şi în Faptele Apostolilor
(5:6) Ucenicii au primit porunca de la Isus „să vindece (therapeuo)
bolnavii" dar să „alunge" (ekballo) demonii şi duhurile rele (Matei
10:1, 8). Luca (9:37-43) descrie cum Isus a „certat" (epitimao)
duhul rău şi a „vindecat" (iaomai) pe băiat, sugerând că prezenţa
unui duh rău (care a fost certat) era asociată însă distinctă de boala psihică
- probabil epilepsie - de care a fost „vindecat".
Se disting diferite grade de posedare aşa cum este
cazul unei fete (Matei 15:22) care era „muncită rău de un drac" (kakos
daimonizetai). Nu există nici o deosebire semnificativă între omul
„stăpânit de un duh necurat" (Marcu 5:2), „îndrăcit" (daimonizomenos)
(Marcu 5:15-16) sau „care fusese îndrăcit" (v. 8) aşa cum este descris
acelaşi om în termeni variaţi. Cele mai autentice cazuri moderne de posesiuni
demonice sunt cele descrise de misionarii din China începând din 1850 încoace.
Nu există nici un motiv întemeiat de a pune la îndoială punctul de vedere
biblic asupra „posesiunii" de către un spirit rău a trupului şi
personalităţii cuiva. Pentru exemple din zilele noastre, vezi D. Basham, Deliver
us from evil, 1972.
Sănătate, boli şi vindecare (continuare)
V. Minuni şi vindecări
a. Vindecarea - semnificaţia ei
Vindecare înseamnă restaurarea deplină a sănătăţii
cuiva care a fost bolnav - în trup sau minte (sau în amândouă). Aceasta include
recuperarea care rezultă dintr-un tratament medical şi scăparea de boală. Ea
include şi îmbunătăţirea felului în care pacientul îşi priveşte propria sa
stare chiar dacă nici o ameliorare fizică nu este posibilă, şi chiar o
corectare a concepţiei greşite pe care o are pacientul despre natura bolii
sale. În tulburările psihice termenul este folosit pentru a descrie o
îmbunătăţire a stării minţii omului. Este important să ne dăm seama de
multiplele faţete ale acestui cuvânt, deoarece minunile biblice ale
vindecărilor (în afară de posesiunile demonice) prezintă vindecarea în
semnificaţia ei medicală primară acea de restaurare a situaţiei normale în
cazul unor boli de natură organică. Orice caz care se pretinde o vindecare
miraculoasă prezentă trebuie să demonstreze comparabilitatea cu cazurile proeminente
de vindecări de tulburări organice. Schimbările în starea spirituală, o
acceptare ameliorată a unei afecţiuni organic incurabile sau dispariţia
spontană a bolii, toate acestea se petrec mereu, dar nu fac parte din domeniul
miracolului, în sensul strict teologic. Au existat, desigur, vindecări naturale
din boli, la fel cum au existat minuni, menţionate în Biblie, şi de fapt,
probabil cele mai multe vindecări, lăsându-le la o parte pe cele miraculoase,
au fost naturale deoarece tratamentele din vechime erau aproape complet lipsite
de orice eficacitate.
b. Vindecarea - autorul ei
Dumnezeu este Cel care ne vindecă toate bolile
noastre (Psalmul 103:3; Faptele Apostolilor 3:12-16). Chiar şi azi când
tehnicile medicale şi chirurgicale sunt atât. de dezvoltate, Dumnezeu este
vindecătorul, folosindu-Se de oameni (cu sau fără calificare) pentru a face
munca aceasta pentru El în aceeaşi manieră prin care El foloseşte autorităţile
de guvemământ pentru a menţine ordinea şi pentru a face dreptate în lume
(Romani 13:1-5).
c. Vindecarea - folosirea mijloacelor
Chiar şi în timpurile biblice, când existau doar
câteva tratamente ale bolilor (vezi III., mai sus), oamenii erau
încurajaţi să folosească mijloacele disponibile, atât în VT (de ex. turte de
smochine pentru abcesul lui Ezechia, Isaia 38:21) cât şi în vremea NT (sfatul
lui Pavel dat lui Timotei, 1 Timotei 5:23). Adevărata credinţă în Dumnezeu va
folosi bucuroasă şi cu recunoştinţă metodele disponibile, cum sunt
medicamentele, transfuziile de sânge sau operaţiile chirurgicale pentru a
preveni moartea, aşa cum folosim vestele de salvare pentru a preveni înecul.
d. Vindecarea prin credinţă
Se folosesc în prezent diferiţi termeni pentru a
descrie vindecarea care are loc fără folosirea altor mijloace ci ca un răspuns
la credinţa omului. Deoarece toate vindecările adevărate vin de la Dumnezeu nu
ne ajută prea mult să numim această vindecare „vindecare divină" pentru a
o distinge de celelalte. Vindecarea „spirituală" sugerează mai mult
restaurarea sănătăţii spiritului decât a trupului şi mai mult, poate produce
confuzii cu lucrările spiritelor care, în numele diavolului, pot produce
vindecări contrafăcute. Vindecarea prin credinţă este un termen folositor atâta
timp cât obiectul credinţei este clar.
e. Vindecări miraculoase
O *minune constă în esenţă într-o „interpunere
izbitoare a puterii divine prin care cursul obişnuit al naturii este anulat,
suspendat sau modificat" (Chambers’s Encydopedia, „Miracle").
În ceea ce priveşte vindecările miraculoase din Scriptură, componenta esenţială
este că vindecarea este instantanee (incidentul consemnat în Marcu 8:22-26
fiind o excepţie), completă şi permanentă, şi de obicei fără folosirea
mijloacelor de vindecare (saliva din Marcu 7:33; 8:23; Ioan 9:6 este o
excepţie; cf. Marcu 5:27-29; Faptele Apostolilor 5:15; 19:12). Minunile divine
ale vindecărilor nu prezintă reveniri ale bolii, ceea ce caracterizează falsele
minuni, cu excepţia, desigur, a cazurilor când morţii au fost înviaţi din morţi
şi care mai devreme sau mai târziu au murit din nou (de ex. fiica lui Iair,
Marcu 5:21-24, 35-43; fiul văduvei din Nain, Luca 7:11-15; Lazăr în Ioan
11:1-44, etc.).
1. Scopul vindecărilor miraculoase. Ca şi
celelalte minuni din Scripturi ele au fost semne şi pilde dramatizate care au
avut ca scop să înveţe o lecţie dublă.
În primul rând aveau rolul să autentifice cuvântul
persoanei care le săvârşea (de ex. Exod 7:9; Luca 5:20-24; Ioan 7:19-22;
10:37-38; Faptele Apostolilor 2:22) şi apoi să ilustreze acest cuvânt. Astfel
s-a petrecut cu trupul paraliticului din Luca 5:18-26, el a fost o dovadă şi o
imagine a ceea ce se petrecea în sufletul său. Este de aceea important să vedem
că scopul vindecărilor miraculoase a fost unul teologic şi nu unul medical.
Dacă la începutul lucrării lui Isus al Bisericii primare şi a primilor
creştini, minunile au fost multe, ele au devenit din ce în ce mai puţine în
măsura în care lecţiile esenţiale au fost învăţate. Mulţi bolnavi zăceau în
jurul scăldătoarei Betezda (Ioan 5:3), dar Isus a vindecat doar unul din ei
pentru că unul era suficient pentru ca mulţimea să înveţe o lecţie spirituală.
Dacă scopul lui Cristos ar fi fost să vindece bolnavii, El i-ar fi vindecat pe
toţi.
Aşadar o vindecare miraculoasă n-ar trebui
aşteptată azi numai când din punct de vedere medical ea este o necesitate ci
mai degrabă acolo unde Cuvântul lui Dumnezeu şi slujitorul Lui are nevoie de
autentificare şi de ilustrare şi unde asemenea dovezi nu se găsesc deja în
Biblie. Domeniul marginal al unei zone recent evanghelizate din câmpul de
misiune pare să fie locul celor mai multe vindecări miraculoase care au loc
azi, locul în care ele se pot dovedi ştiinţific cel mai puţin. (Dar biserica în
general este într-un proces de restaurare a lucrării de vindecare ca parte
integrantă a Evangheliei depline, unde au loc uneori vindecări instantanee, dar
cel mai des vindecări treptate, vezi J. C. Peddie, The Forgotten Talent,
1961; G. Bennet, The Heart of Healing, 1971; F. MacNutt, Healing,
1974; The Power to Heal, 1977, - N.H.)
2. Vindecările miraculoase din Vechiul Testament.
Chiar dacă s-au folosit şi mijloace medicale, vindecarea din VT este în general
atribuită intervenţiei lui Dumnezeu, de ex. însănătoşirea lui Moise (Exod
4:24-26) dintr-o boală asociată cu neascultarea sa în legătură cu tăierea
împrejur a fiului său, capătă în întregime o semnificaţie spirituală.
Vindecarea de lepră a Mariei (Numeri 12: l-15) şi a lui Naaman sirianul, prin
Elisei (2 Împăraţi 5:8-14), apar miraculoase. Vindecarea paraliziei mâinii lui
Ieroboam (1 Împăraţi 13:4-6) şi învierea din morţi a fiului văduvei din Sarepta
de către Ilie (1 Împăraţi 17:17-24) şi a fiului femeii sunamite de către Elisei
(2 Împăraţi 4:1-37) sunt în mod clar miraculoase. Boala copilului a fost
atribuită insolaţiei; dar putea fi la fel de bine o encefalită fulminantă sau o
hemoragie cerebrală. (Evreii erau conştienţi de efectele soarelui, vezi Psalmul
121:6, şi un caz de insolaţie este raportat în scrierea apocrifă Iudita 8:2-3).
Vindecarea israeliţilor de muşcăturile şerpilor atunci când au privit la
şarpele de aramă este de asemenea miraculoasă, deşi nici un individ nu este
menţionat în particular (Numeri 21:6-9). Salvarea israeliţilor de ultima urgie
ce a lovit Egiptul este un exemplu curios a ceea ce se poate numi „un miracol
profilactic", pentru că în ceea ce-i priveşte pentru ei boala a fost mai
curând prevenită decât tratată miraculos. Vindecarea lui Ezechia (2 Împăraţi
20:1-11) a fost probabil naturală, deşi îi este atribuită lui Dumnezeu direct
(v. 8) şi este însoţită de o minune în natură (v. 9-11); boala fiind probabil
un abces grav.
Vindecarea miraculoasă, incusiv învierea din morţi,
este neobişnuită în VT, şi cele câteva cazuri par să se concentreze în două
perioade critice, cele ale Exodului şi a lucrării prorocilor Ilie şi Elisei. Vezi
Exodul 7:10-12 pentru minunile din natură făcute prin Moise şi Aaron. Minunile
făcute de vrăjitorii egipteni (Exod 7:11, 22; 8:7) au imitat primele trei
minuni făcute de Moise şi Aaron (chiar dacă prin a doua şi a treia nu au făcut
decât să adauge la suferinţele propriului lor popor), dar ei n-au mai fost în
stare să contrafacă puterea lui Dumnezeu care s-a manifestat în urgiile care au
urmat (8:18). Astfel minunile săvârşite prin Moise şi-au atins scopul (7:9)
autentificându-i cuvântul şi în final ducând la eliberarea copiilor lui Israel.
3. Vindecările miraculoase din evanghelii.
Vindecările miraculoase făcute de Domnul nostru sunt raportate de cercetătorii
evangheliilor sinoptice ca fiind făcute unor grupuri (de ex. Luca 4:40-41) şi,
în detaliu mai mare în cazuri individuale. *Posesiunile demonice sunt
distinctiv deosebite de alte forme de boli (de ex. Marcu 1:32-34), unde kakos
echon este deosebit de daimonizomenos). Oamenii veneu la Isus în
număr mare (Matei 4:23-24) şi erau vindecaţi (Luca 4:40). Fără îndoilală au
fost cazuri de boli psihice la fel ca şi boli fizice, iar într-o anumită ocazie
Domnul a vindecat o parte tăiată din trupul omenesc (Luca 22:50-51). În acelaşi
timp aceste cazuri reprezintă numai o mică fracţiune din numărul celor bolnavi
din ţară în vremea aceea.
În naraţiunea combinată a celor patru evanghelii
citim peste douăzeci de istorisiri de vindecări în grupuri sau a unor indivizi.
Unii au fost vindecaţi de la distanţă, alţii cu un cuvânt şi fără nici un
contact fizic, alţii prin contact fizic, alţii atât prin contact fizic precum
şi cu „mijloace", de ex. folosirea noroiului făcut din scuipat şi praful
drumului, ceea ce se considera a fi un bun remediu împotriva orbirii în timpul
acela (Marcu 8:23; Ioan 9:6) şi surzeniei (Marcu 7:32-35). Probabil că aceasta
s-a făcut pentru a contribui la sporirea credinţei bolnavului, sau pentru a
demonstra că Dumnezeu nu exclude folosirea mijloacelor de vindecare, sau pentru
ambele motive. Într-o anumită împrejurare Isus a făcut două minuni succesive
pentru acelaşi om - vezi Orbirea, mai sus.
Evanghelia după Luca este singura care ne relatează
pilda samariteanului milostiv. Ea conţine relatările altor cinci vindecări
făcute de Isus, vindecări care nu sunt consemnate în celelalte evanghelii.
Acestea sunt învierea fiului văduvei din Nain (7:11-16), vindecarea unei femei
gârbove (13:11-16), omul bolnav de dropică (hidrofizie) (14:1-4), cei zece
leproşi (17:12-19) şi vindecarea urechii lui Malhu (22:51). Se dau mai multe
detalii ale acestor cazuri şi scriitorul preferă cuvântul mult mai specific
pentru vindecare, iaomai, decât pe cele cu un sens mai general.
Cel de-al patrulea evanghelist, spre deosebire de
scriitorii evangheliilor sinoptice, nu se referă niciodată la vindecările
făcute de Isus unor grupuri mai mari de oameni, şi nici la posesiunile demonice
(deşi există referinţe la demoni iar cuvântul daimonizomenos este
folosit în Ioan 10:21). Pe lângă învierea lui Lazăr din morţi ni se dau numai
alte trei cazuri. Este vorba de vindecarea fiului unui nobil care se afla în
febră deosebit de mare (4:46-54) a omului paralizat de 38 de ani (5:1-16), şi a
orbului din naştere (9:1-14). Aceste vindecări miraculoase din Evanghelia după
Ioan nu sunt numai lucrări măreţe (dynameis) dar sunt şi semne (semeia).
Ele demonstrează că miracolele vindecărilor lui Isus au o semnificaţie nu numai
individuală, locală, ci şi una generală, eternă şi de asemenea una spirituală.
De exemplu, în cazul orbului din naştere se subliniază că boala cuiva nu se
datorează în exclusivitate păcatului individului.
4. Vindecările miraculoase din vremea
apoostolică. Deşi s-ar putea, probabil, respinge promisiunea puterii de
vindecare din Marcu 16:18 ea nefăcând parte din textul original, Cristos i-a
împuternicit pe cei doisprezece (Matei 10:1) şi pe cei şaptezeci (Luca 10:9).
Cei doisprezece au fost împuterniciţi pe viaţă, în timp ce misiunea celor
şaptezeci a încetat o dată cu întoarcerea lor (Luca 10:17-20). În Faptele
Apostolilor sunt menţionate câteva cazuri de vindecări miraculoase ale unor
indivizi care au acelaşi caracter ca şi cele săvârşite de Cristos. Slăbănogul
din Ierusalim (3:1-11) şi cel din Listra (14:8-10), paraliticul (9:33-34) şi
tatăl lui Publius care suferea de dizenterie sunt cazuri individuale, cu toate
că există câteva relatări despre vindecări în grup, inclusiv cel din 5:15-16 şi
cazul unic al folosirii batistelor luate de la Pavel (19:11-12). Două persoane
au fost înviate din morţi (Dorca, 9:36-41, şi Eutih, 20:9 ş.urm.), duhurile
rele au fost alungate în două ocazii (5:16 şi 16:16-18). Autorul face
distincţie între posesiunile demonice şi alte boli (5:16).
Se menţionează cazuri de boli între creştinii din
vremea apostolilor. Faptul acesta arată că trimiterea apostolică de a vindeca
nu putea fi folosită indiscriminatoriu pentru ca ei şi prietenii lor să nu se
îmbolnăvească. Timotei se plânge de o gastrită (1 Timotei 5:23). Trofim era
prea bolnav ca să-l însoţească pe Pavel când acesta părăseşte Miletul (2
Timotei 4:20). Epafrodit era bolnav grav (Filipeni 2:30) şi însănătoşirea sa a
fost atribuită milei lui Dumnezeu (Filipeni 2:27). Cel mai enigmatic caz dintre
toate este „ţepuşul din carne" al lui Pavel (skolops te sarki) care
a fost identificat foarte variat (cel mai des ca o boală cronică de ochi), dar
puţini reuşesc să convingă şi de fapt nimeni nu poate să aducă dovezi
concludente. Semnificaţia sa spirituală este pe departe mai importantă decât
diagnosticarea. Pavel ne dă trei motive (2 Corinteni 12:7-10) să-l împiedice să
se îngâmfe (v. 7), să-l facă în stare să fie puternic spiritual (v. 9) şi ca o
slujire personală lui Cristos (v. 10, „pentru Cristos"). Există poate mai
multă asemănare între „ţepuşul" lui şi scrântirea încheieturii coapsei lui
Iacov, decât s-a realizat până acum (Geneza 32:24-32).
Pasajul clasic despre rugăciunea pentru cei bolnavi
(Iacov 5:13-20) a suferit din cauza a două interpretări eronate: că în el găsim
autoritatea instituirii ungerii cu untdelemn a celor aflaţi în situaţii
extreme, şi că ea ar conţine promisiunea că toţi bolnavii pentru care ne vom
ruga cu credinţă se vor însănătoşi. Untdelemnul probabil că se folosea în
acelaşi fel încare Isus a folosit noroiul făcut din praful drumului, pentru a
întări credinţa omului, iar în unele cazuri poate să fi fost folosit ca
medicament. Ori uleiul putea fi folosit ca simbol al separării bolii de pacient
şi de a fi pusă asupra lui Cristos (cf. Matei 8:17), după modelul folosit în
cazul împăraţilor, etc. fiind *unşi pentru a fi separaţi de ceilalţi în vederea
slujbei. Pentru o întreagă discutare a chestiunii, vezi comentariul lui R. V.
G. Tasker asupra epistolei lui Iacov (TNTC). Punctele esenţiale provin din
perspectiva spirituală a pasajului (de ex. problema Îi este încredinţată lui
Dumnezeu), suferinţa individului devine preocuparea bisericii, şi ceea ce se
spune nu exclude şi nici nu condamnă folosirea de către doctori a mijloacelor
normale disponibile într-un anumit timp sau loc. Ideea centrală a pasajului are
de-a face cu puterea rugăciunii.
5. Vindecările miraculoase după perioada
apostolică. Acestea sunt strict în afara scopului acestui articol, dar este
relevant faptul că anumite texte sunt citate în favoarea posibilităţii, şi
chiar mai mult, a vindecărilor miraculoase săvârşite prin creştini în zilele
noastre (cf. Iacov 14:12, mai sus). Totuşi, trebuie procedat cu multă precauţie
în a pune semnul egalităţii între poruncile date de Domnul Isus apostolilor şi
cele pe care le-a dat în general tuturor creştinilor de azi. Asemenea puncte de
vedere se situează în afara vederii generale că minunile sunt instrumente şi
însoţitoare ale revelaţiei. Trebuie exersată o mare grijă în evitarea magiei
într-o căutare după minuni. Minunile eclesiastice din timpul părinţilor
bisericeşti, adesea atribuite postum, uneori devin absurde. S-a demonstrat că
pasajele citate frecvent din Irenaeus, Tertullian şi Iustin Martirul, menite să
spijine ideea că vindecările miraculoase au continuat şi în secolul al 3-lea,
nu sprijină de fapt această interpretare. Vindecările revendicate din vremurile
post-apostolice ar trebui de aceea tratate cu deosebit de mare prudenţă. Dar
această prudenţă nu trebuie confundată cu necredinţa şi scepticismul
materialist modern. Vezi, de asemenea mai sus, 1. Scopul vindecărilor
miraculoase.
VI. Punctul de vedere biblic asupra bolii
Subiectul suferinţei şi al bolii, în Biblie, este
strâns legat de chestiunea naturii şi originii răului însuşi. Suferinţa este o
experienţă umană, care are cauze diverse, şi este unul din rezultatele
păcatului uman. În cazul suferinţei provocate de boală, legătura nu este
întodeauna evidentă, deşi uneori boala este legată de păcat. Din relatarea
căderii omului, în Geneza, este clar că în curând după aceea omul a cunoscut
lipsa de siguranţă, frica şi durerea (Geneza 3:16, 17). Aici ‘issabon
(„întristare, necaz") este mai bine redat prin „durere", şi prin
suferinţă psihică (Geneza 4:13). Conexiunea directă dintre păcat şi suferinţă
devine dintr-o dată mult mai complexă, iar naţiunilor care ascultau de Dumnezeu
li se promite scutirea de boli (Exod 15:25- 26; Levitic 26:14-16; Deuteronom
7:12-16 şi cap. 28, în special v. 22, 27, 58-61). Pe de altă parte urgia este
una dintre cele trei judecări aspre asupra poporului lui Dumnezeu (Ieremia
24:10; 32:24; Ezechiel 14:21) şi a altor popoare, de ex. filistenii (1 Samuel
5:6) şi asirienii (2 Împăraţi 19:35). Există pasaje cum ar fi Psalmul 119:67,
unde este implicat chiar păcătosul şi cazul vindecării slăbănogului (Ioan
5:1-16), unde este implicată probabil propria sa vină (v. 14). Păcatul lui
David a avut repercursiuni asupra necazului altora (2 Samuel 24:15-17). În
ansamblu, suferinţa omenească cauzată de boli sau de alţi factori reprezintă
efectul produs de răul spiritual al societăţii umane asupra individului,
societate din care el constituie o parte integrantă. În Iov 1 se vede câte ceva
din activitatea Satanei. Acest lucru este clar şi din Faptele Apostolilor 10:38
unde se vorbeşte despre cei bolnavi ca fiind „apăsaţi de diavolul" şi din
pilda sugestivă a grâului şi neghinei („Un vrăjmaş a făcut lucrul acesta",
Matei 13:28). Domnul Isus Însuşi a vorbit despre „femeia aceasta... pe care
Satana o ţinea legată..." (Luca 13:16).
Totuşi Dumnezeu nu asistă pasiv la ceea ce se
înttmplă. Suferinţa este aplicată uneori ca o pedeapsă. Aceasta poate să aibă
loc la scară naţională. Sau poate fi aplicată individual, ca şi în cazul lui
Moise (Exod 4:24), Maria (Numeri 12:10), Ozia (2 Cronici 26:16- 21), Ieroboam
(2 Cronici 13:20), Ghehazi (2 Împăraţi 5:25-27), Anania şi Safira (Faptele
Apostolilor 5:5,10), Irod (Faptele Apostolilor 12:21-23) şi Elima (Faptele
Apostolilor 13:11). Mult mai multe detalii se dau când suferinţa este folosită
constructiv (Evrei 12:6-11), ca şi în cazul lui Iacov, care după o rănire
fizică reală a învăţat în mod miraculos să depindă de Dumnezeu şi s-a maturizat
spiritual pentru a duce la împlinire misiunea dată prin numele nou de Israel
(Geneza 32:24-32). Boala lui Ezechia a demonstrat credinţa lui în Dumnezeu şi
intră probabil în această categorie (2 Împăraţi 20:1-7). Cartea lui Iov arată
că problema reală este de fapt mai curând relaţia unui om cu Dumnezeu decât
atitudinea lui faţă de propria sa suferinţă. Acesta este principalul argument
care combate concepţia prezentată atât de abil de „mângâietorii lui Iov",
şi anume, că există o legătură indisolubilă între păcatul individului şi
suferinţa sa. După înlăturarea teoriei care este numai parţial valabilă,
conform căreia cauza existenţei suferinţei este cea disciplinară, se trece la
imaginea sublimă a mângâierii, îndreptăţirii şi a binecuvântării lui Iov. Este
important de realizat că imaginea biblică nu este doar un simplu *dualism.
Suferinţa este prezentată mai curând în lumina eternităţii şi în relaţie cu un
Dumnezeu care este suveran, care însă este şi îndurător în felul în care
tratează lumea, datorită dragostei sale pentru oameni (2 Petru 3:9). Conştienţi
de suferinţa şi durerea din jurul lor scritorii NT aşteaptă cu nerăbdare
sfârşitul când suferinţa nu va mai exista (Romani 8:18; Apocalipsa 21:4).
Concepţia aceasta este diferită de noţiunea
grecească că trupul este ceva rău şi că spiritul este în mod inerent bun.
Conceptele biblice despre tranzienţa şi nobleţea trupului se pot vedea cel mai
bine în 2 Corinteni, în special în 5:1-10 (cf. 1 Corinteni 6:15). El este parte
integrantă din complexul individului prin care se exprimă personalitatea sa.
VII. Igiena şi educaţia sanitară
Un domeniu în care medicina evreiască era mult mai
bună decât cea a popoarelor contemporane s-a datorat codului sanitar remarcabil
al israeliţilor din timpul lui Moise (de ex. Levitic 15). A. Rendle Short ne dă
un excelent extras pe scurt al acestui cod (The Bible and Modern Medicine,
pp. 37-46). Deşi ceea ce numim cod sunt detalii răspândite de fapt de-a lungul
întregului Pentateuh. Evreii ca naţiune n-ar fi supravieţuit timpului petrecut în
pustie şi nici multelor vicisitudini prin care au trecut, fără aceste
„cod" sanitar. El se ocupă de igiena publică, aprovizionarea cu apă,
gunoaiele şi dejecţiile umane, inspectarea şi alegerea alimentelor, şi
controlul bolilor infecţioase. Cel mai interesant lucru în legătură cu acest
cod este că el implică o cunoaştere pe care în împrejurările Exodului şi a
rătăcirilor prin pustie evreii greu ar fi putut-o descoperi ei înşişi, de ex.
interdicţia de a consuma carnea de porc şi a *animalelor care muriseră de
moarte naturală, îngroparea sau arderea excrementelor, etc. şi natura
contagioasă a unor boli. Arderea excrementelor (Exod 29:14) a fost o practică
deosebit de înţeleaptă pentru un popor nomad, din moment ce nu exista timpul
necesar ca balega animalelor să fertilizeze solul. Răspândirea bolilor a fost
astfel împiedicată efectiv. Originea cuvântului „carantină" este de la
practica evreilor de a separa pacienţii cu anumite boli 40 de zile de restul
taberei (Levitic 12:1-4), regulă adoptată de către italieni în secolul 14-lea
care au observat imunitatea evreilor la anumite epidemii. Într-o serie de
privinţe punctul de vedere biblic asupra bolnavului, fi a sănătăţii în general,
a influenţat practica medicinii moderne, şi este poate mult mai actual decât se
realizează în general. Istorisirea samariteanului milostiv (Luca 10:30-37)
prezintă idealul îngrijirii din care s-au inspirat întotdeauna medicii şi
personalul medical şi exemplifică lepădarea de sine în îngrijirea celui
suferind în timpul bolii şi în convalescenţă. Există mult mai multe în Biblie
despre ceea ce s-ar putea numit „medicina familiei", idealul căsniciei la
evrei fiind unul dintre cele mai înalte.
BIBLIOGRAFIE
W. Barclay, The Gospel of Luke, 1958; G.
Bennett, The Heart of Healing, 1971; M, Botting, Christian Healing in
the Parish, 1976; S. G. Browne, Leprosy in the Bible, 1974; G. S.
Cansdale, Animals of Bible Lands, 1070; R. E. D. Clark, „Men as Trees
Walking", FT 93, 1063, pp. 88-94; R. A. Cole, Mark, TNTC, 1961; A.
Edersheim, Life and Times of Jesus the Messiah, 1907, Appendix 16; V.
Edmunds and C. G. Scorer, Some Thoughts on Faith Healing, 1956; J. N.
Geldenhuys, Commentary on the Gospel of Luke, 1950; J.S. McEwen, SJT 7,
1954, p. 133-152 (minuni în vremurile patristice); F. MacNutt, Healing,
1974; idem, The Power to Heal, 1977; D. Morse ş.a., "Tuberculosis
in Ancient Egypt", American Review of Respiratory Diseases 90,
1964, p. 524-541; J. C. Peddie, The Forgotten Talent, 1961; A. Rendle
Short, The Bible and Modern Medicine, 1953; J. R. W. Stott, Men with
a Mesage, 1954; M. Sussman, „Diseases in the Bible and the Talmud" în Diseases
in Antiquity, ed. D. Brothwell şi A. T. Seadison, 1067; R. V. G. Tasker,
James, TNTC 1956; B. B. Warfield, Miracles: Yesterday and Today, 1965,
(retipărită sub titlul Counterfeit Miracles, 1918); F. Graber, D.
Müller, NIDNTT 2, p. 163-172; în legătură cu „ţepuşul din carne" al lui
Pavel, vezi C. Brown, NIDNTT 1, p. 726 ş.urm.
D.T.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu