ţara promisă
ŢARA PROMISĂ. În prezent
există un interes tot mai mare faţă de problemele teologice legate de poporul
Israel şi de ţara sa. Există câţiva factori care explică lucrul acesta. În
primul rând, accentul pus pe credinţa lui Israel ca fapt istoric a fost întărit
de ideea existenţială, care pune accent pe alegerea personală şi nu pe
caracterul colectiv al contextului cultural şi geografic. Există în prezent o
oarecare reacţie faţă de acest accent, cu recunoaşterea spaţiului şi timpului
ca o realitate colectivă şi individuală, necesitând interpretarea lor în
contextul teologiei biblice. Accentul pus de VT pe „ţara lui Israel" este
redescoperit.
În al doilea rând, înţelegerea tot mai mare a
simbolismului şi a folosirii metaforei dă profunzime aridităţii analizei şi
lipsei de cuantificare a unei mari părţi a gândirii moderne. Relaţiile spaţiale
sunt mai mult decât distanţa sau alte valori abstracte; ele sunt semnificative
din punct de vedere personal şi sunt perceptibile din punct de vedere cultural.
În prezent se recunoaşte că motivele biblice cum sunt „ţara promisă",
„Ierusalim", „pustia", „locuri pustii" etc., au o semnificaţie
teologică în mai multe planuri de gândire. Spiritul contemporan de
dezrădăcinare a omului, de înstrăinare şi de pierdere, generează interes pentru
un „loc" şi „acasă", în lumea lui Dumnezeu. Este recunoscută nevoia
umană de „topofilie".
În al treilea rând, criza ecologică aduce în
atenţia noastră nevoia ca oamenii să administreze pământul. Mandatul biblic ca
omul să aibă stăpânire asupra pământuiui (Geneza 1:26-27) are oare vreo
influenţă asupra situaţiei ecologice contemporane? Psalmistul şi-a dat seama că
omul poate „insufla groază" pe pământ (Psalmul 10:18). Mandatul creaţiei a
fost dat omului ca să „lucreze şi să păzească" pământul (Geneza 2:15).
„Aveţi grijă de ţară ca să vă hrănească... ca să fie înmulţite zilele voastre
şi ale copiilor voştri" (vezi Deuteronom 11:16-21). Prorocii, în special
Ieremia, au condamnat Israelul pentru că nu s-a îngrijit de ţară.
În al patrulea rând, accentul este pus pe Israel ca o realitate istorică şi geografică a promisiunilor lui Dumnezeu, în legământul cu Avraam şi cu poporul lui Iahve. Ţara exprimă realitatea că Dumnezeu este Împăratul universului, Creatorul, care a făcut toate lucrurile aşa încât ţara este a Lui şi a poporului Său (Levitic 25:23; cf. Psalmul 95:4-7). Prin urmare, Iahve este „sfânt" şi nu trebuie confundat sau comparat cu alţi zei (Exod 20:3; Osea 2:4 ş.urm.). Dumnezeu nu este un zeu al naturii, ci Creatorul cerului şi al pământuiui. Ţara este de asemenea moştenirea lui Israel, ca un dar de la Dumnezeu (Deuteronom 26:5-9), dar este o ţară pe care israeliţii nu o pot păstra sau stăpâni pe deplin, fără ajutorul lui Dumnezeu (Judecători 1:19; cf. Iosua 17). Promisiunea şi interdicţia merg mână în mână, în contextul legământului lui Dumnezeu (Exod 23:30-33).
În fine, există un interes apocaliptic faţă de
viitorul ţării. În ce măsură este sionismul o interpretare biblică a profeţiei?
W. Marxsen, în schiţa geografică a Evangheliei după Marcu, spune că Marcu a
scris o „Evanghelie galileană", în care Galilea este locul şi laitmotivul
misterului, locul unde a activat Isus, unde Cristos activează în realitatea
escatologică şi unde va activa în parousia viitoare. H. Conzelmann, în
comentariul său despre Luca, afirmă că Luca se concentrează asupra
Ierusalimului ca punctul de intersecţie al iudaismului cu creştinismul, unde
Calea ducea la Ierusalim şi de unde Evanghelia a fost râspândită pe tot
pământul. Amândoi scriitorii evangheliilor ar putea reflecta o polemică
împotriva revendicărilor evreieşti de prioritate asupra ţării lui Israel. De
fapt, lucrul acesta a fost anticipat de Ieremia, care a văzut că adevăratul
Israel nu avea nevoie de ţara lui Israel, nici pentru identitate, nici pentru
închinarea la Iahve. Întruparea a împlinit ambele aspecte şi a făcut mai
concrete realităţile practice ale trăirii ca poporul lui Dumnezeu.
BIBLIOGRAFIE
W. Brueggemann, The Land, 1977; H.
Conzelmann, The Theology of St. Luke, 1960; W. D. Davies, The Gospel
and the Land, 1974; A. J. Heschel, Israel, 1967; R. H. Lightfoot, Locality
and Doctrine in the Gospel, 1938; E. Lohmeyer, Galilea und Jerusalem,
1936; W. Marxsen, Mark the Evangelist, 1969, p. 54-116; idem, „The Holy
Land in Judaic Theology", în J. Neusner (ed.), Understanding Jewish
Theology, 1973, p. 73-90; R. de Vaux, Ancient Israel, 1961, p. 74
ş.urm.; G. von Rad, The Problem of the Hexateuch, 1966, p. 79-93; M.
Weinfeld, Deuteronomy and the Deuteronomic School, 1972, p. 313-316; G.
H. Williams, Wilderness and Paradise in Christian Thought, 1962; L.
Lambert, The Uniqueness of Israel, 1979.
J.M.H.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu