tradiţie
TRADIŢIE. (Gr. paradosis). Ceea ce
este transmis din generaţie în generaţie, în particular, învăţătura transmisă
de un învăţător ucenicilor săi. Conceptul este prezent adesea fără să fie
menţionat cuvântul ca atare. Referite principale în evanghelii le întâlnim în
Matei 15 şi Marcu 7 şi se ocupă cu tradiţia iudaică.
I. Tradiţia iudaică
Cuvântul „tradiţie" nu apare în VT, dar în
perioada intertestamentală rabinii au adăugat multe învăţături care explică VT.
Tradiţia a fost transmisă de la învăţător la elev şi pe vremea lui Isus ocupa
un loc alături de Scriptură. Această punere pe picior de egalitate a
comentariului uman cu revelaţia divină a fost condamnată de Domnul. Prin
asemenea tradiţii Cuvântul lui Dumnezeu a fost „călcat",
„desfiinţat", pus deoparte şi respins (Matei 15:3, 6; Marcu 7:8-9,13).
Doctrinele susţinute de tradiţie erau „poruncile oamenilor" (Matei 15:9;
Marcu 7:6-7).
II. Tradiţia creştină
Isus a pus învăţătura Sa alături de Cuvântul lui
Dumnezeu ca un comentariu autoritar pe care El l-a transmis ucenicilor Săi.
Astfel, în Predica de pe Munte Domnul Isus a citat din Lege, dar a pus alături
cuvintele Sale: „Dar Eu vă spun..." (Matei 5:22, 28, 32, 34, 39,44; cf.
6:25). Îndreptăţirea de a face lucrul acesta o găsim în Persoana Lui. Fiind
Mesia cel Uns de Duhul Sfânt, Cuvântul întrupat, El este singurul care a putut
face un comentariu autoritar asupra Cuvântului lui Dumnezeu inspirat de Duhul
Sfânt. De asemenea, epistolele pun accentul pe Persoana lui Cristos, spre
deosebire de tradiţie. În Coloseni 2:8 Pavel avertizează cu privire la
posibilitatea de a cădea pradă la „filozofiei şi la o amăgire deşartă, după
datina tradiţia oamenilor şi nu după Cristos". La fel şi în Galateni 1:14,
16 Pavel a abandonat tradiţia bătrânilor atunci când Dumnezeu i S-a revelat
prin Fiul Său; Cristos care, nu numai că a creat adevărata tradiţie, ci
constituie adevărata tradiţie.
Tradiţia creştină din NT are trei elemente: (a)
faptele cu privire la Cristos (1 Corinteni 11:23; 15:3; Luca 1:2, unde
„încredinţat" redă termenul paredosan); (b) interpretarea teologică
a acestor fapte; vezi de ex. întregul argument din 1 Corinteni 15; (c) modul de
viaţă care rezultă din ele (1 Corinteni 11:2; 2 Tesaloniceni 2:15; 3:6-7). În
Iuda 3 „credinţa care a fost dată sfinţilor celor izbăviţi o dată pentru
totdeauna" include toate aceste trei elemente (cf. Romani 6:17).
Cristos a fost făcut cunoscut prin mărturia
apostolilor despre El; de aceea apostolii au pretins că tradiţia lor trebuia acceptată
ca autoritară (1 Corinteni 11:2; 2 Tesaloniceni 2:15; 3:6). Vezi de asemenea
Efeseni 4:20-21, unde cititorii nu au auzit cuvintele Cristosului întrupat ci
au auzit mărturia apostolică despre El. Cristos le-a spus apostolilor să depună
mărturie despre El, deoarece ei au fost cu El de la început; El le-a promis de
asemenea Duhul Sfânt care avea să-i călăuzească în tot adevărul (Ioan 15:26-27;
16:13). Această combinaţie de mărturie a unui martor ocular şi mărturie
călăuzită de Duhul a produs „tradiţia" care a fost o completare adevărată
şi valabilă a VT. Astfel, 1 Timotei 5:18 şi 2 Petru 3:16 plasează tradiţia
apostolică alături de Scriptură şi o descrie ca Scriptură.
O şcoală teologică influentă de critica formei pune la îndoială validitatea istorică a tradiţiei NT, spunând că în această tradiţie creştinii au fost preocupaţi de proclamarea Cristosului credinţei lor şi nu de transmiterea faptelor istorice. Această preocupare, la rândul ei, a făcut ca istorisirea lor să fie influenţată de crezul lor şi, de aceea, misiunea cercetătorului biblic este să identifice lucrurile care au aparţinut original lui Cristos şi cele care au fost adăugate de primii credincioşi. B. Gerhardsson contestă valabilitatea presupunerilor acestei şcoli de critica formei. El arată că metodele riguroase de transmitere a tradiţiei în şcolile rabinice de mai târziu pot fi urmărite până în vremea NT. Metode cum sunt memorarea exactă a cuvintelor învăţătorului, condensarea materialului în texte scurte şi folosirea unor „caiete de notiţe" au fost lucruri obişnuite în zilele lui Cristos. Apostolii şi Biserica primară au fost de asemenea foarte interesaţi de transmiterea unei Tradiţii corecte despre Cristos şi nu doar de o transmitere inconştientă a unei tradiţii diluate de-a lungul unei propovăduiri mai îndelungate. Când luăm în considerare şi unicitatea lui Isus în concepţia Bisericii primare, posibilitatea de a adăuga ceva la istorisire devine şi mai puţin probabilă.
Lucrarea lui Gerhardsson a provocat reacţii
puternice care au contestat aplicarea metodelor rabinice de mai târziu la
perioada Bisericii primare şi au scos în relief caracterul distinctiv al
învăţăturii creştine în comparaţie cu învăţătura iudaică contemporană. Deşi se
poate ca Gerhardsson să fi mers puţin prea departe în prezentarea cazului său,
el a arătat că mediul în care au fost scrise evangheliile a arătat o preocupare
foarte mare faţă de transmiterea corectă a tradiţiei şi nu a fost interesat în
completarea faptelor cu îmbunătăţiri închipuite, aşa cum cred unii cercetători.
Îndemnurile lui Pavel cu privire la „tradiţie" capătă o semnificaţie nouă
în acest context. Slujba apostolică a fost limitată la martorii oculari şi,
întrucât numai martorii oculari puteau depune o mărturie credibilă despre
viaţa, moartea şi învierea lui Cristos, adevărata tradiţie trebuie să fi fost
de asemenea apostolică. Lucrul acesta a fost recunoscut de biserică mai târziu
când a fost produs Canonul NT, pe baza caracterului apostolic al cărţilor în
discuţie. Tradiţia apostolică a fost la un moment dat o tradiţie orală, dar
pentru noi ea a fost cristalizată în scrierile apostolice care conţin mărturia
călăuzită de Duhul despre Cristosul lui Dumnezeu. Alte învăţături pot fi
instructive şi utile şi demne de o cercetare serioasă, dar nu pot pretinde să
fie puse alături de VT şi NT ca scrieri autoritare, fără a atrage după sine
aceeaşi greşeală ca şi tradiţia iudaică pe care a condamnat-o Domnul nostru.
BIBLIOGRAFIE
O. Cullmann, „The Tradition" în The Early
Church, 1956, p. 59 ş.urm.; B. Gerhardsson, Memory and Manuscript,
1961, în special p. 122-170; idem, Tradition and Transmission in Early
Christianity, 1964; R. P. C. Hanson, Tradition in the Early Church,
1962; Y. M. J. Congar, Tradition and Traditions, 1966; F. F. Bruce, Tradition
Old and New, 1970.
D.J.V.L.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu