Rebeca
Cămilele prin câmp sărac
băteau spre Canaan poteca.
în gând cu flori de liliac,
călătorea spre Isaac
Rebeca...
În preajma ei, bătrânul rob
privea prin lacrimi caravana.
Stropi calzi pe faţa lui de ciob
păreau că strigă bob cu bob:
Osana!
— Apropie-ţi cămila ta,
trimis al binecuvântării!
Un veac întreg te-aş asculta,
căci mi-ai aprins în piept o stea
a zării...
— Copila mea, sunt ca un ram
ce lasă rodul să-l încline.
Căci Dumnezeul lui Avram
mi-a dus cămilele de ham
la tine...
Vedeam fecioare-n jurul meu...
Vai! Care-i carnea lui şi coasta?
Şi, când mi-ai dat din vasul greu,
mi-a spus de-a dreptul Dumnezeu:
Aceasta!
Iar dacă vrei aşa cum spui
şi dacă nu mă-neacă plânsul,
eu despre Isaac oricui
aş spune că alt mire nu-i
ca dânsul...
Puterea unei mari minuni
l-a dăruit din ceru-albastru.
Născut din har şi rugăciuni,
a fost adus ca din genuni
un astru.
Ci tatăl său şi-a pus în el
comoara dragostei întreagă.
Şi când mi-a dat acest inel,
a vrut să-i fii şi tu la fel
de dragă.
El are mări de bogăţii,
puzderii, stână lângă stână,
cu oi pestriţi şi colilii...
Şi toate-aşteaptă să le fii
stăpână.
În cort înalt şi măiestrit
aprind miresme robi şi roabe.
Şi-n chivote de hrisolit
Stăpânul meu ţi-a pregătit
podoabe.
Dar toate, toate vor păli,
comori de stele şi rubine,
când el, iubitul, va privi
ca soarele în zori de zi
spre tine...
Şi zile lungi, cu paşii grei,
cămilele băteau poteca.
Dar ca-ntr-un zbor de porumbei
călătorea spre domnul ei
Rebeca.
— Apropie-ţi cămila iar,
cuvântul tău să-mi fie-arvuna!
Te-aş asculta cu-acelaşi har,
pe drumuri fără de hotar,
într-una.
— Cu drag eu depăn de pe fus
oricui cu drag vrea să m-asculte.
Ca Isaac alţi tineri nu-s...
Ce multe aş avea de spus!
Ce multe!
Ca miel de jertfa blând şi mut
l-a dus stăpânul pe Moria.
Şi când pe lemn s-a aşternut,
un plâns amar a străbătut
tăria.
Aşa i-a fost pe lume dat,
el singurul, el preaiubitul,
feciorul drag şi ne-ntinat
să vadă-asupră-i ridicat
cuţitul.
Dar când al mântuirii rost
şi-a spus asupra lui cuvântul,
i-a fost tot cerul adăpost!
Şi binecuvântat a fost
pământul!
Aşa vorbiră săptămâni.
Şi-ntr-un amurg, zâmbind, ea spuse:
— Cât mi-eşti de drag între bătrâni!
Căci mi-ai săpat în drum fântâni
nespuse.
De-ar fi-n pustiu să-mi fie scris
odată să-mi găsesc sicriul,
spre dragostea ce mi-ai deschis
tot mi-ar părea un Paradis
pustiul!
Dar stai... Ce prinţ... e-acolo-n drum
privind pe gânduri asfinţitul?
Nu-mi spune cine-i! Nicidecum!
Căci inima îmi spune-acum:
E el, iubitul!
Mai stai, bătrâne, dă-mi răgaz.
Cum să mă port? Mă prinde teama.
S-alerg să plâng pe-al său grumaz?
Sau să-mi ridic peste grumaz
marama?
*
Tu, frate drag, pe-acest pământ,
bătând către Eden poteca,
asculţi şi tu Cuvântul sfânt
cum l-asculta pe rob cu-avânt
Rebeca?
De-ai pribegi-n pustiu un veac,
jertfind odihna ta şi somnul,
să simţi că-n piept ţi se desfac
tot crini şi flori de liliac!
Căci scumpul nostru Isaac
e DOMNUL!
Poezie de Costache Ioanid din volumul TAINE
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu