Cântarea roadelor
Cine sunt cei ce înfruntă vremea atât de aspră şi de grea
arând şi semănând într-una batjocoriţi de cei din jur?
...Pe feţe stropii de sudoare
cu stropii de lacrimi se-mpreună
nici vântul iernii nu le uscă,
nici ploaia verii nu le spală
doar soarele ce dogoreşte le schimbă-n ceva lucitor
de nu ştii dacă-s stropi de sânge
sau stropi de aur de ofir...
La ce privesc aşa înainte spre răsărit cu bucurie?
Spre unde-aleargă-aşa de grabnic
chiar dacă duc povară grea?
De ce aşa de tare-apasă pe plugul prea cu greu mergând?
De ce trec aruncând sămânţa
de-atâtea ori pe-acelaş loc?
De ce pe boabe de sămânţă cad boabe de pe fruntea lor?
Când seara este-atât de-aproape
de cei ei nu privesc-napoi?
— Sunt cei ce seamănă cu lacrimi
pentru culesul cu cântări.
Cine sunt cei ce-n braţe pline culeg lumină şi comori?
A cui este cântecul acestor frumoase roade
DULCI ŞI MARI?
— Căci până peste tot hotarul întins răsună voioşia
atâtor vii, livezi şi lanuri,
cu largi arome de belşug!
— Sunt fraţii mei de ger şi jertfă,
de crez şi cer,
de plug şi plâns
cu care-am semănat alături
şi-aş vrea alături să culeg...
— Stăpâne-al roadelor eterne,
doresc să-Ţi cer să-mi dai la urmă
cântarea celui ce culege un rod prin muncă câştigat
de-acolo chiar de unde nimeni n-a mai crezut
decât el singur
nu numai pentru că acolo a plâns şi-a suferit ca nimeni
ci pentru că-a crezut atuncea,
când nimeni altul nu credea.
Poezie de Traian Dorz din volumul Cântări nemuritoare
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu