arheologie
ARHEOLOGIE.
I. Generalităţi
În cadrul ştiinţei arheologiei, care se dezvoltă rapid,
studiul special al „Arheologiei biblice" se ocupă cu acele vestigii
materiale din Palestina şi ţările învecinate care sunt legate de perioada şi
naraţiunea biblică. În aceste vestigii materiale se includ resturile de
clădiri, vestigiile de artă, inscripţiile şi orice lucruri primitive care ajută
la înţelegerea istoriei, vieţii şi obiceiurilor evreilor şi ale altor popoare,
cum sunt egiptenii, fenicienii, sirienii, asirienii şi babilonienii, care au
venit în contact cu ei şi i-au influenţat. Interesul pentru locurile şi
timpurile menţionate în Biblie a constituit imboldul iniţial pentru multe
dintre excavaţiile mai vechi; cadrul general istoric, religios şi etnic al
Bibliei, generat de descoperirile arheologice, a contribuit în mare măsură la
explicarea, ilustrarea şi, uneori, coroborârea afirmaţiilor biblice cu teoriile
contradictorii, bazate insuficient pe fapte.
Limitările arheologiei sunt datorate perioadei mari de timp
şi zonei geografice întinse care trebuie studiate, cât şi problemelor legate de
păstrarea în timp a materialelor. Obiectele de lemn, piele şi pânză dăinuiesc
rareori şi existenţa lor trebuie presupusă. Nici o localitate biblică nu a fost
excavată complet, şi probabil că nici nu poate fi. Numai în ultimii ani au
putut fi făcute comparaţii între diferite excavaţii, folosind metode exacte de
stratificare şi notare. Lucrul acesta a dus la revizuirea unor concluzii mai
vechi, de ex. Garstang a datat zidurile Ierihonului ca fiind cu câteva secole
mai vechi decât le-a datat Kenyon. În afară de aceasta, numărul mic de
inscripţii din Palestina face ca informaţiile extra-biblice directe despre
gândirea şi felul de viaţă al oamenilor din vechime să fie rare. Întrucât
arheologia, care este o ramură a istoriei, se ocupă în principal cu vestigiile
materiale, ea nu poate verifica adevărurile biblice majore cum sunt existenţa
şi activitatea răscumpărătoare a lui Dumnezeu şi a lui Cristos, Cuvântul
întrupat.
Metoda arheologică de datare secvenţială a fost elaborată în
Palestina (în acest termen includem statele moderne Israel şi Iordania). În
1890, Flinders Petrie care făcea excavaţii la Tell el-Hesi, şi-a dat seama că
diferitele nivele de ocupare ar putea fi distinse prin vasele de lut
caracteristice şi prin alte aspecte ale lor. Această schemă de stratigrafie şi
tipologie este aplicată în prezent în toată lumea; în Palestina a fost
îmbunătăţită de arheologii de mai târziu, în special la Tell Beit Mirsim,
Samaria, Lachiş şi Ierihon. Prin compararea excavaţiilor din Palestina şi cele
din alte părţi, a fost stabilită o reţea de descoperiri înrudite, corelate cu
cronici istorice, furnizând o cronologie remarcabil de bine închegată începând
din mileniul al 4-lea î.Cr. Datele dinainte de această perioadă continuă să fie
imprecise, chiar şi atunci când metoda da datare cu Carbon-14 furnizează unele
dovezi. Tabelul alăturat prezintă denumirile acceptate în prezent pentru aceste
perioade arheologice.
II. Perioada preistorică
Orientul Apropiat a fost scena apariţiei omului ca şi
culegător, în perioada Paleolitică ale cărei rămăşiţe pot fi întâlnite în
peşterile de pe Carmel (Wadi el-Mugharah), Eynan şi Oren. După o perioadă în
care lipsesc urme materiale, omul este întâlnit ca şi culegător în aşa-numita
„revoluţie neolitică". Mulţi cercetători găsesc legături cu Europa
preistorică, şi nu cu Africa, şi cu trăsăturile fizice ale omului de
Neanderthal din Europa. Aşezări constituite din colibe datate în cca. 9000
î.Cr. sunt găsite la Shanidar (Irak), Eynan (Lacul Huleh), Ierihon şi Beidha
(în apropiere de Petra). Dezvoltarea producţiei a dus la Neoliticul B,
caracterizat prin „pre-olărit". La Ierihon sunt găsite din această perioadă
(c. 7500 î.Cr.) sisteme masive de apărare şi figurine şi cranii vopsite în mod
neobişnuit, a căror folosire nu este cunoscută. Aşezări neolitice au fost
descoperite în Yarmuk şi Galilea (Shaâar Haggolan). Acestea sunt contemporane
cu aşezările de pe Nil, din Cipru şi din Valea Tigrului (Jarmo).
Din perioada Calcolitică provin picturi pe pereţi, vase
pictate de lut şi topoare de cupru, găsite în Valea Iordanului, Telulat
Ghassul, Esdraelon, în apropiere de Gaza, şi din N Neghevului. Folosirea
metalelor devine tot mai răspândită şi modelele de lut arată că magaziile
subpământene, cisternele de piatră şi unele locuinţe au avut plafoane de lut
arcuite (Abu Matar).
Tranziţia spre prima parte a epocii bronzului nu este bine
definită în Palestina. Unii arheologi atribuie acestei perioade o serie de
aşezări care s-au dezvoltat ulterior şi au devenit oraşe-state (Meghido,
Ierihon, Bet-Şean, Beth-yerah şi Tell el-Farâa, în apropiere de Sihem) sau au
fost abandonate pentru o vreme (Samaria şi Tell el-Nasbeh). Popoarele
invadatoare, care probabil că au fost nomazi din N sau E, au adus un nou tip de
vase de lut şi şi-au îngropat morţii în gropi comune săpate în stâncă. În
aceste morminte se puneau uneori obiecte de lut de care erau cunoscute de la
sfârşitul perioadei calcolitice anterioare, vase de lut arse de la Esdraelon şi
vase de lut pictate, care mai târziu au fost găsite în cantităţi mari (EB I).
Pentru descrierea acestei faze a fost folosit termenul „proto-urban",
corespunzând cu perioada proto-literată (Jemdet Nasr) din Irak, la cca.3200
î.Cr.
III. Epoca Bronzului în Canaan
În prima parte a Epocii Bronzului I au început să apară
oraşe cu ziduri din cărămizi de lut. În acelaşi timp, vasele de lut din N
(Beth-yerah, nivelul II; Beth-shan, nivelul XI) se deosebesc de cele din S,
găsite la Ophel (Ierusalim), Gezer, Ai, Ierihon (VI; VII) şi Tell en-Nasbeh.
Oraşele din N au continuat să prospere în EB II, cca. 2900 î.Cr. (Meghido,
XVI-XVII; Beth-yerah, III; Bet-Şean, XII) deşi în S pot fi observate unele
influenţe egiptene (Ierihon, IV). Oraşul Arad, care era foarte dezvoltat
(IV-I), având temple gemene, arată afinităţi cu oraşele canaanite din N (cf.
*AI). Textele de la Ebla (Siria), din c. 2300 î.Cr., menţionează deja locurile
care au ajuns cunoscute mai târziu, de ex. Lachiş, Haţor, Meghido, Gaza. Au
avut loc progrese remarcabile, în special în vasele fine de lut „Khirbet
Kerak", vase care arată îmbunătăţirea treptată a tehnicii olăritului în
Palestina şi Siria.
În jurul anului 2200 î.Cr., au început să sosească popoare
care aveau obiceiuri de înmormtatare, vase de lut şi arme caracteristice, fiind
probabil amoriţi seminomazi (de ex. Tell Ajjul, Ierihon, Meghido). Acestea erau
grupuri nomade a căror prezenţă în dealurile Palestinei a fost observată
ulterior de israeliţii care au ocupat Palestina (Numeri 13:29; Iosua 5:1; 10:6)
şi de Textele execrative (blestemele) din *Egipt. Tipurile diferite de vase de
lut, de arme, cât şi obiceiurile de înmormântare diferite arată că aceste
popoare aveau legături cu oraşele-state din Siria şi Femeia, şi curând au
început să apară numeroase oraşe-state care sunt în mod caracteristic
canaanite. Regii lor probabil că au fost „Domnitorii străini" asiatici
(Hyksos) care au pustiit Egiptul în cca. 1730 î.Cr. A fost o perioadă de prosperitate,
marcată însă de războaie frecvente între aceste oraşe. Cetăţile majore aveau o
citadelă şi un oraş înconjurat de ziduri înalte de apărare (de ex. Carchemiş,
Qatna, Haţor, Tel el-Yahudiyeh, Egipt).
Perioada de mijloc a Epocii Bronzului a fost o perioadă când
grupuri seminomade, inclusiv Habiru - între care se poate să fi fost şi
Patriarhii - s-au infiltrat în ţinuturile nelocuite dintre oraşele cu ziduri de
apărare (*ERA PATRIARHALĂ). Morminte provenind de la aceste popoare au fost
găsite la Ierihon. Oraşele şi casele lor (de ex. Beit Mirsim, Meghido şi
Ierihon) au rămas mici şi au suferit prea puţine schimbări până când au fost
distruse în mod violent (LB), probabil de către egiptenii (Tuthmosis III) care
i-au alungat pe conducătorii din dinastia Hyksos la cca. 1450 î.Cr. În ciuda
contactelor comerciale cu E Mediteranei (vase de lut miceniene), oraşele din
zona de deal a Palestinei erau acum mai sărace decât cetăţile feniciene
învecinate.
Cetăţile majore au fost ocupate din nou, dar numai pentru a
fi jefuite iarăşi în secolul al 13-lea. Urme ale atacului israelit, sub
conducerea lui Iosua, pot fi văzute în ruinele arse de la Haţor, Betel, Beit
Mirsim (Debir?) şi Lachiş, dar este imposibil să confirmăm această afirmaţie.
Potrivit VT, Iosua nu a pus foc în multe locuri. La Ierihon s-a observat că
oraşul a fost abandonat în cca. 1325 î.Cr., dar despre zidurile prăbuşite care
se credea că aparţin acestei perioade de sfârşit a epocii bronzului (Gargstang)
se ştie acum că au fost distruse în prima parte a epocii bronzului (Kenyon).
În aşezările din Canaan din ultima parte a epocii bronzului
au fost găsite cel puţin şase tipuri diferite de *scrieri: cuneiforme
babiloniene, hieroglife şi hieratice egiptene, alfabetul canaanit liniar
(strămoşul alfabetului ebr. şi gr.), şi un alfabet cu 25 până la 30 de semne
cuneiforme înrudit cu cel din *Ugarit, scrierea silabică din Byblos şi scrieri
de tip cipriot sau cretan.
Practicile religioase canaanite pot fi întrezărite în
vestigiile templelor şi ale locurilor de închinare de la Haţor, Lachiş,
Meghido, Arad şi altele, cât şi în *altarele, mesele de jertfă şi mobilierul
cultic. Figurinele de metal îl reprezintă pe *Baal, iar figurinele de lut o
reprezintă pe Astartea. Asemenea figurine sunt întâlnite frecvent. *Sigiliile
cilindrice reprezintă de asemenea zei şi zeiţe; un asemenea sigil din Betel
poartă numele zeiţei Astartea, în limba egipteană.
(Pentru o examinare recentă a dovezilor arheologice şi de
altă natură în legătură cu datarea Exodului în secolul al 15-lea î.Cr., vezi J.
J. Bimson, Redating the Exodus and Conquest, 1978.)
IV. Epoca fierului în Israel
Prin secolul al 12-lea, aşezarea filistenilor în SV
Canaanului este atestată de o gamă nouă de vase de lut decorate, inspirate de
formele miceniene recente, având însă elemente locale palestiniene, elementele
cipriote şi egiptene. Lipsa acestui gen de vase de lut filistene în locul care
a fost identificat până în prezent cu oraşul Gat constituie o problemă.
Asemenea vase de lut pot fi întâlnite pretutindeni în Filistia, începând din
câmpia de coastă de la Debir şi Gaza, până la N de Iope. Asemenea vase de lut
lipsesc în locurile ocupate de alte popoare de pe malul mării şi, în afara unor
cantităţi mici care pot fi atribuite comerţului, nu sunt întâlnite la început
nici în dealurile centrale (Ghibea, Ierusalim, Bet-Ţur, Tekk el-Nasbeh), dar în
jurul anului 1050 î.Cr. au fost descoperite urme ale pătrunderii lor la Silo şi
Bet-Şean. Aceşti filisteni au fost primii care au folosit fierul în Palestina
(un pumnal şi un cuţit de fier într-un mormânt de la Tell el-Far’a), iar
israeliţii au întrerupt cu greu acest monopol şi superioritatea lor economică
(1 Samuel 13:18-22). Fortăreţe canaanite bogate şi bine construite au rezistat
încă un secol (Bet-Şean). Israeliţii din vremea Judecătorilor fie că au
construit case slabe (Betel), fie că au trăit în clădirile canaanite cucerite
(Beit Mirsim), fie că au înjghebat sate cu case rudimentare (Gat, Raqqat).
Vasele lor de lut erau de asemenea brute şi sărăcăcioase în comparaţie cu cele
ale canaaniţilor.
Citadela lui Saul de la Ghibea (Tell el-Ful) arată că
israeliţii au adoptat un sistem nordic de ziduri de cazemată pentru zidurile
lor de apărare, şi acestea erau o caracteristică a *arhitecturii din perioada
respectivă. Viaţa de aici era simplă, deşi a fost marcată de importarea câtorva
arme de fier. Este posibil ca zidurile de cazemată găsite la Sihem să fi fost
construite de Abimelec (Judecători 9), iar cele de la Beit Mirsim şi Bet-Semeş
de David, în efortul său de apărare a lui Iuda împoriva filistenilor. În rest,
cu excepţia zidurilor de apărare de la Ophel, nu există nici o clădire care să
poată fi atribuită cu certitudine perioadei de domnie a lui David.
Perioada lui Solomon este marcată de întrebuinţarea fierului
pe scară tot mai mare şi de folosirea unor tehnici de construcţie îmbunătăţite.
Acelaşi plan a fost folosit pentru clădirile de la poarta cetăţii în Haţor,
Gezer şi Meghido (1 Împăraţi 9:15). La Meghido şi Haţor au fost construite
reşedinţe pentru guvernatorii districtelor, iar la Lachiş şi Bet-Semeş au fost
găsite grânare masive pentru depozitarea grânelor luate ca impozit. Există de
asemenea dovezi despre un program cuprinzător de construire a unor clădiri
administrative regionale. Prosperitatea materială din timpul domniei lui
Solomon trebuie să fi fost datorată în mare măsură construirii şi dezvoltării
multor *mine şi topitorii de cupru şi de fier. Portul Eţion-Gheber, la golful
Aqaba, a fost folosit pentru a importa multe bunuri aduse de *corăbii. Un
ulcior găsit la Tell Qasileh poartă inscripţia „Aur din Ofir" şi atestă
schimburile comerciale.
Înfrângerea filistenilor a deschis calea pentru extinderea
necontestată a comerţului fenician şi lucrul acesta este reflectat în
construirea Templului lui Solomon. Planul de construcţie a urmat stilul
fenician adoptat deja la Haţor şi Tell Tainat. Intrarea, flancată de stâlpi
identici (cf. *IACHIN ŞI BOAZ), ducea în linie dreaptă, printr-un vestibul, la
sanctuarul mare (hekal) şi la sanctuarul mic, interior (debir).
Un element specific planului lui Solomon a fost construirea de-a lungul
zidurilor a unor camere mari pentru depozitarea tezaurului. Decorarea
*Templului cu heruvimi, palmieri, modele geometrice, cât şi mobilierul, pot fi
comparate cu obiectele de fildeş din aceeaşi perioadă găsite la Samaria, Arslan
Tash (Siria) sau Nimrud (Irak), şi sunt atestate de *arta mai veche descoperită
la *Ugarit. În cursul excavaţiilor au fost descoperite şi alte lucruri, cum
sunt altarele, sfeşnicele, cleştele şi lopeţile.
Invazia lui Şişac I, regele Egiptului, în cca. 926 î.Cr., a
avut ca rezultat distrugeri mari înspre N până la Tell Abu Hawan şi la Beit
Mirsim (B) şi Bet-Semeş (IIa). Perioada de după împărţirea regatului a fost
clarificată de o serie de excavaţii. Arheologul de Vaux a arătat la Tirţa (Tell
el-Far’a) că oraşul a fost abandonat după secolul al 10-lea; lucrul acesta este
de aşteptat dacă ţinem seama că Omri a mutat capitala la Samaria (1 Împăraţi
16:23-24), întrucât avea căi mai bune de comunicare cu porturile maritime feniciene.
Vârful dealului din Samaria a fost construit ca o reşedinţă
regală, înconjurată de un zid de cărămidă de calitate. Este posibil ca multe
obiecte de fildeş din palatul lui Omri şi Ahab să provină din decoraţiile sau
mobilierul din „casa de fildeş" a lui Ahab (1 Împăraţi 22:39; Amos. 6:4)
şi unele sunt gravate cu semne feniciene obişnuite în prelucrarea *fildeşului.
Scrierea este identică cu cea din inscripţia lui Meşa, găsită la Dibhan, care
descrie relaţiile dintre el şi Israel în cca. 825 î.Cr. (*PIATRA MOABITĂ). În
curtea palatului de la Samaria exista o cisternă sau un „bazin" deschis şi
se poate ca aici să fi fost spălat carul de război al lui Ahab (1 Împăraţi
22:38). Şaizeci şi trei de ostraca cu inscripţii, evidenţele vinului şi uleiului
adus la magaziile regale, stau ca dovadă a organizării administrative, probabil
în timpul lui Ieroboam II.
Clădiri oficiale similare cu cele din Samaria (1) au fost
găsite la Bet-Şean (V) şi Meghido (V). La Meghido, Haţor şi Beer-Şeba au fost
descoperite magazii mari unde erau depozitate bunurile cu care erau plătite
impozitele. La Haţor (VII) se pare că Ahab a extins oraşul prin construirea
unor fortificaţii noi, în jurul dealului pe care era citadela. Acolo, la fel ca
şi la Samaria (II = Iehu), zidurile solide de apărare au fost construite aşa
încât au rezistat până în perioada reconstruirilor eleniste, cca. 150 î.Cr. În
jurul anului 800 î.Cr. Tell el-Far’a a fost ocupat din nou ca reşedinţă locală
a unui guvernator, având în apropiere locuinţe particulare excelente. Vasele de
lut găsite aici sunt similare cu cele din Samaria (IV), unde îşi avea reşedinţa
Ieroboam II.
Tell el-Nasbeh (Miţpa) şi Ghibea au fost refortificate
puternic ca cetăţi de frontieră după dezbinarea regatului unitar. Amândouă
localităţile au fost reconstruite după un plan identic şi cu materiale
similare, fapt care arată că lucrarea a fost făcută de Asa, după ce a distrus
fortul lui Baeşa de la Rama, situat în apropiere (1 Împăraţi 15). Invazia lui
Tiglat-Pileser II, regele Asiriei, în c. 734 î.Cr. a avut ca rezultat
distrugeri serioase la Haţor (V) şi Meghido (IV). În ruinele primei cetăţi a
fost găsit un ciob cu inscripţia Ipqh („aparţinând lui Pecah") şi
ne aminteşte că în vremea aceea Pecah era rege, aşa cum citim în 2 Împăraţi
15:29; 16:5-8 şi în Analele asiriene. Acelaşi rege asirian l-a menţionat pe
Ioahaz, al cărui tribut este redat în 2 Împăraţi 16:8.
În 722 î.Cr., Sargon II a încheiat asediul Samariei şi, după
cum spune el, a luat 27.290 de prizonieri „şi zeii lor" din cetate şi din
district, aducând străini în locul lor (2 Împăraţi 17:24). Din punct de vedere
arheologic, lucrul acesta poate fi observat din faptul că localităţile au fost
locuite numai parţial şi mai sărăcăcios, iar vasele de lut găsite au inclus
vase asiriene şi vase importate. De atunci încolo Israel a fost sub dominaţia
şi sub influenţa Asiriei. Când Iuda s-a împotrivit înaintării Asiriei spre
Egipt, Sanherib şi-a condus armata spre sud şi a jefuit Meghido (IV), Samaria
şi Ghibea, în drum spre Iuda, în anul 701 î.Cr. Căderea Lachişului, un
eveniment ilustrat în basoreliefurile din palatul asirian, a fost confirmată de
armurile, armele şi coifurile atacatorilor care au murit în apropierea rampei
care ducea spre poarta principală a cetăţii. Se pare că o groapă comună pentru
1500 de victime datează din perioada aceasta. Ezechia, despre care Sanherib
spune că l-a „închis în capitala sa, Ierusalim, ca pe o pasăre în
colivie", a ajutat la stăvilirea asediului împotriva capitalei sale prin
tunelul pe care a avut previziunea să-l sape, aducând apă în cetate de la 500
de m, de la Izvorul Fecioarei (2 Împăraţi 20:20; 2 Cronici 32:30). Inscripţia
găsită în 1880 în *Tunelul Siloam este unul dintre cele mai lungi texte
monumentale evr. care au dăinuit până în prezent (DOTT, p. 209-211). Alte
*scrieri evr. contemporane includ o inscripţie a lui *Şebna.
Ardoarea opoziţiei lui Iosia faţă de Egipt este văzută în
distrugerile de la Meghido (II) produse de Neco, în 609 î.Cr., în drum spre
Carchemiş, o cetate despre care excavaţiile arată că a fost arsă după aceea.
Lucrul acesta s-a petrecut în timpul bătăliei din 605 î.Cr., când Nebucadneţar
II a cucerit cetatea şi a înfrânt Siria şi Palestina, care au devenit supuse
Babilonului (potrivit Cronicii babiloniene). Când Iuda s-a răzvrătit, pedeapsa
aspră a fost inevitabilă. Cronica babiloniană descrie cucerirea
Ierusalimului în 16 martie 597 î.Cr. Multe oraşe şi fortăreţe din Iuda, dar nu
şi din N, arată devastările produse de atacurile babiloniene în vremea aceasta
şi, după revolta lui Zedechia, în timpul războiului din 589-587; unele cetăţi
au fost distruse şi nu au mai fost ocupate niciodată (Bet-Şemeş, Tell Beit
Mirsim). În dărâmăturile de la Lachiş (III) au fost găsite 21 de cioburi de lut
care depun mărturie despre groaza apărătorilor (DOTT, p. 211-217).
Cercetările arheologice arată că ţara a fost sărăcită foarte
mult în timpul exilului, deşi proprietăţile regale ale lui Iuda au continuat să
fie administrate în numele lui Ioiachin, care este amintit în textele scrise
din închisoarea sa din Babilon. Sigilii cu inscripţia „Eliachim, ispravnicul
lui Yaukin", *sigilii ale lui Iaazaniah din Tell en-Nasbeh şi ale lui
Ghedalia din Lachiş (2 Împăraţi 25:22-25) stau mărturie despre activităţile
acestor lideri.
Reaşezarea lui Iuda a fost înceată şi excavaţiile arată că
abia în secolul al 3-lea Iuda a fost repopulată la aceeaşi densitate ca şi
înainte. Samaria, Betel, Tell en-Nasbeh, Bet-Ţur şi Ghezer, însă, au fost
ocupate aproape în mod continuu şi în cimitirele de la Athlit (Carmel) şi Tell
el-Far’a (Negeb) s-au găsit vase de lut din Epoca Fierului III, cât şi obiecte
persane. Perşii au permis o oarecare autonomie locală şi unele monede emise pe
plan local au început să apară în secolul al 5-lea şi abundă în secolul al
3-lea. Majoritatea sunt imitaţii ale drahmelor greceşti, dar unele poartă
inscripţii evreo-aramaice (yehud, „Iuda") similare cu cele găsite
pe monedele evreieşti care arată o zeitate masculină şezând într-un car de
război, ţinând pe mână un şoim (la începutul secolului al 4-lea î.Cr.; vezi
IBA, fig. 96). Posibil ca acesta să fie un caz vechi de folosire a *banilor.
Multe mânere de ulcioare din această perioadă sunt ştampilate cu inscripţii cum
sunt „Iuda" (yhd), Ierusalim (yrsim) sau cu numele Mosah.
Influenţa gr. a crescut în permanenţă prin importurile făcute prin coloniile
comerciale de pe coastă. Sunt găsite tot mai multe obiecte cu desene greceşti
şi ioniene. Comerţul cu Arabia a înflorit în urma înfiinţării regatului
„idumean". Partea de S a Palestinei a fost stăpânită de un arab, Gashmu
(Neemia 6:1); numele acestui „rege al Chedarului" este înscris pe vase de
argint şi este posibil ca vila persană de la Lachiş, construită după un plan
asemănător cu palatul părţilor de la Nipur, în Babilonia, să fi fost centrul
său administrativ. Vase persane de argint au fost dezgropate la Gezer şi
Sharuhen. Vase de calcar, cioplite pentru a se arde în ele tămâie, având o
formă cunoscută în Babilonia şi în S Arabiei, au fost găsite la Tell Jemmeh,
Lachiş şi în alte locuri.
V. Explorări şi excavaţii
Interesul faţă de locurile biblice tradiţionale a fost
renăscut după Reformă şi mulţi autori au scris despre călătoriile lor în
Palestina. Totuşi, abia în 1838 doi americani, Edward Robinson şi Eli Smith, au
efectuat primele explorări planificate la suprafaţă, identificând câteva locuri
antice cu localităţi menţionate în Biblie. Prima excavaţie a fost întreprinsă
în 1863 de către francezul De Saulcy, în apropiere de Ierusalim, şi aceasta a
fost urmată de o serie de cercetări patronate de Fondul pentru Explorarea
Palestinei (Palestine Exploration Fund), între 1865-1914. Zonele vizitate şi
cartografiate includ V Palestinei, Cadeş (Conder), Galilea şi Araba
(Kitchener), deşertul Exodului (Palmer) şi locuri din Capernaum, Samaria şi
Cezarea (Wilson). Interesul s-a concentrat asupra Ierusalimului, unde tuneluri
subterane au scos la lumină fundaţiile unor ziduri, nivele pietruite şi părţi
ale zidului şi porţilor de S şi Ophel, în explorări făcute între 1867 şi 1928.
După excavaţiile efectuate la Tell el-Hesi, în 1890 de Sir Flinders Petrie care
a stabilit pruna cronologie stratigrafică şi primul index al obiectelor de
ceramicii folosind comparaţii cu Egiptul, au urmat multe expediţii conduse de
cercetători americani, britanici, francezi, germani şi israelieni, care au
lucrat în mai multe locuri, mai ales la *Ghezer, *Taanac, *Meghido, *Samaria,
*Sihem şi *Bet-Şemeş. Cercetările ulterioare efectuate la suprafaţă de N.
Glueck în Iordania (1933-) şi de cercetători israelieni în Neghev au făcut
posibilă elaborarea unor hărţi arheologice detaliate.
În 1920, Departamentul de Antichităţi al Palestinei a
încurajat dezvoltarea unor tehnici minuţioase de cercetare şi a metodelor de
interpretare, şi la scurtă vreme după aceasta a fost stabilită o cronologie
bazată pe vase de lut (mai ales de către Albright, la Ghibea şi Tell Beit
Mirsim), iar această cronologie a fost îmbunătăţită ulterior. Au fost făcute
comparaţii cu descoperiri similare din alte părţi ale Orientului Apropiat. În
timp ce lucrările au continuat la locurile explorate înainte de primul război
mondial, alţi cercetători au excavat *Aşcalonul, *Bet-Şean, *Ghibea, Ophel,
*Silo, *Ai, *Betel, *Bet-Eglaim, *Bet-Ţur, iar eforturile principale au fost
cocentrate la *Ierihon, *Lachiş, Ghassul, Tell en-Nasbeh, Tell Beit Mirsim
(*Chiriat-Sefer sau *Debir) şi *Tirţa. După al doilea război mondial, lucrările
au fost reluate în majoritatea acestor locuri, şi lucrări noi au început la
*Betel, *Cezarea, Der Allah, *Dotan şi *Ghibeon. „Şcoala" israeliană de
arheologie, de dată mai recentă, a indus cercetători cum sunt Mazar, Yadin,
Aharoni, care au condus, printre altele, lucrări la Acco, *Arad, *Aşdod,
*Beer-Şeba, *Dan, *En-Ghedi, Masada, Tell ash-Sheriah, Tell Mor, Tell Qasile,
Ras-al-’Ain (*Afec?) şi Sinai.
Lucrări importante au fost întreprinse în Iordania la
Buseirah (*BOŢRA), *Hesbon (Hesban), Madeba, Petra, Eţion-Gheber. Rezultatele
tuturor acestor lucrări au fost prezentate cu regularitate în reviste de
specialitate (dintre care unele sunt enumerate în bibliografie), în
enciclopedii de arheologicei în cărţi speciale dedicate unor anumite locuri. În
viitor putem aştepta o creştere continuă a cunoştinţelor despre locurile şi
vremurile biblice.
VI. Inscripţii (Vechiul Testament)
Multe excavaţii au avut ca rezultat descoperirea unor
documente, atât în arhive cât şi izolate. Acestea au folosit diferite feluri de
scriere, pe diverse materiale. Este de aşteptat ca asemenea inscripţii, în
special cele din *Egipt, *Asiria şi *Babilonia, şi care pot fi datate destul de
precis, să fie foarte folositoare pentru comparaţii cu documente păstrate în
VT. Unele fac referiri directe, altele ilustrează răspândirea largă a gradului
de instrucţie publică şi a stilurilor literare în întregul Orient Apropiat.
Produsele acestor şcoli de scriere sunt găsite în Palestina, alături de scrieri
indigene şi locale pe papirus, vase de lut, *sigilii şi *bani, pe monede,
pietre, lemn sau alte suprafeţe.
Unele colecţii de documente sau arhive sunt deosebit de
importante pentru a face comparaţii cu VT. Între acestea se includ Textele
execrative (blestemele) din *Egipt (cca. 1800 î.Cr.), iar din Siria textele de
la *Ebla (cca. 2300 î.Cr.), *Mari şi *Ugarit (Ras Shamra). Aceste documente,
alături de textele de la *Nuzi (secolul al 15-lea) şi de la *Amarna (secolul al
14-lea), ilustrează istoria veche, până în perioada patriarhală; documentele
mai recente din *Samaria şi *Lachiş oferă informaţii generale despre regatele
lui Israel şi Iuda. Alte inscripţii ilustrează dezvoltarea *scrierii în toată
perioada VT.
Studiul arheologiei biblice (în Palestina) impune facerea
unor comparaţii cu dovezile generale din ţările învecinate: *Egipt, *Siria,
*Asiria şi *Babilonia, cât şi cu aspectele particulare, de ex. *arta şi
*arhitectura şi aspectele specifice ale acesteia, construcţiile, *palatele,
*casele şi accesoriile (de ex. *altare, *amulete, *sticlărie, *vase de lut,
*bani), în diferite locuri (de ex. *Ierusalim, etc.).
BIBLIOGRAFIE
Localităţi: E. K. Vogel, Bibliography of Holy Land Sites,
1972; Detalii recente sunt date în reviste periodice cum sunt The Biblical
Archaeologist (American Schools for Oriental Research); Israel
Exploration Journal, Iraq, Levant, Palestine Exploration Quarterly.
Texte: ANET, ANEP, DOTT.
Bibliografie selectată: W. F. Albright, The Archaeology
of Palestine, 1960; E. Anati, Palestine before the Hebrews, 1962; M.
Avi-Yonah, Enciclopedia of Archaeological Excavations in the Holy Land,
1976-7; M. Burrows, What Mean these Stones?, 1957; H. J. Franken şi C.
A. Franken-Battershill, A Primer of Old Testament Archaeology, 1963; G.
L. Harding, The Antiquities of Jordan, 1959; K. M. Kenyon, Archaeology
in the Holy Land, 1960; K. A. Kitchen, Ancient Orient and Old Testament,
1966; A. R. Miliard, The Bible BC; What can archaeology prove?, 1977; P.
R. S. Moorey, The Bible Lands, 1975; S. M. Paul şi W. G. Devers, Biblical
Archaeology, 1973; J. A. Sanders, Near Eastern Archaeology in the
Twentieth Century, 1969; D. Winton Thomas (ed.), Archaeology and Old
Testament Study, 1967; D. J. Wiseman, Illustrations from Biblical
Archaeology, 1962; Peoples of Old Testament Times, 1973; G. F.
Wright, Biblical Archaeology, 1962; E. Yamauchi, The Stones and the
Scriptures, 1973.
D.J.W.
VII. Perioada elenistă şi romană
Când în anul 332 Alexandru cel Mare, regele Macedoniei, a
cucerit Palestina care făcuse parte din Imperiul persan, ţara a fost deschisă
şi mai mult pentru influenţele eleniste. Totuşi, după moartea sa, războaiele
distrugătoare dintre generalii săi au întârziat această dezvoltare. Numai vase
de lut şi monede izolate pot fi atribuite cu certitudine perioadei de domnie a
dinastiei Lagides, în 332-200 î.Cr. La Mareşa (Marisa), în Idumea, a fost scos
la lumină un oraş grec construit după un plan atent. Străzile sunt
perpendiculare între ele, paralele unele cu altele, şi duc în apropiere de
poarta cetăţii într-o piaţă comercială (agora), iar pe trei laturi ale
pieţei erau prăvălii. În apropierea cetăţii au fost găsite morminte de
negustori greci, fenicieni şi idumei (cca. 250-200 î.Cr.).
Zilele aspre în care Macabeii au luptat pentru independenţa
evreilor (165-37 î.Cr.) sunt atestate de lagărele de refugiaţi şi de peşteri
(Wadi Habsa) şi fortăreţe cum este cea construită la Ghezer de către Simon
Macabeul. Urme ale liniei nordice de forturi care se spune că au fost create de
Alexandru Iannaeus (Josephus, BJ 7.170) au fost găsite în apropiere de Tel Aviv
- Iaffa. La Bet-Ţur, un punct de control pe drumul de la Hebron la Ierusalim,
Iuda (165-163 î.Cr.) a construit un fort, peste o construcţie persana mai
veche, şi acest turn a fost reconstruit ulterior de către generalul Bacchides.
Prăvăliile, casele, fortificaţiile, rezervoarele, mânerele de ulcioare cu
ştampile de Rhodos, cât şi monedele au ajutat la cunoaşterea vieţii prinţilor
Hasmonei, dintre care unul, Ioan Hyrcanus (134-104 î.Cr.), a distrus cetăţile
greceşti păgâne din Samaria şi Marisa.
Irod cel Mare (37-4 î.Cr.), un domnitor capabil şi ambiţios,
a realizat multe proiecte de construcţie grandioase. La Ierusalim, zidurile
masive pe care le-a construit în jurul Muntelui Templului, extinse şi înfrumuseţate,
au fost construite in situ pe roca de bază şi s-au înălţat mai sus decât
nivelul prezent, la o înălţime considerabilă. Părţile superioare ale zidului
erau înconjurate de pilaştri, şi probabil că au arătat întocmai ca şi zidul de
la Hebron (Macpela), care mai dăinuieşte. Acest zid a înconjurat de asemenea un
loc sacru, unde au fost îngropaţi patriarhul Avraam şi soţia lui, Sara. Lucrări
recente în jurul Muntelui Templului în Ierusalim au dezgropat un complex de
străzi şi terase, cât şi fragmente ornamentale de la porţi şi chilii
(reconstituiri şi planuri la p., 26-31, 34-35 în Jerusalem Revealed).
Avigad (ibid., p. 41-51; fotografie color înainte de p. 41) a excavat în Oraşul
de Sus rămăşiţe ale unor picturi murale şi ale unor mozaicuri policrome din casele
unor bogătaşi, cât şi diferite obiecte de mobilier, veselă şi aşa mai departe.
Aşa-numitul Turn al lui David din Oraşul de Sus, excavat de Johns în
urmă cu multă vreme, este de asemenea o lucrare a lui Irod, in situ,
construită peste zidurile Hasmoneilor. Acesta a fost unul dintre cele trei
turnuri ale lui Irod care au apărat colţul de NV al cetăţii; imediat în
interiorul zidului cetăţii se afla palatul lui Irod (în Oraşul de Sus), şi
recent au fost excavate structurile subterane ale acestuia. În afara palatului
era locul numit Gabbatha, locul pardosit cu pietre unde Isus a fost
judecat de către Pilat. În cealaltă parte a cetăţii, la capătul de N al
Muntelui Templului, era turnul Antonia, în prezent se crede că diferitele
rămăşiţe de la Mănăstirea Surorilor Sionului sunt prea departe spre N pentru a
proveni din turnul Antonia; probabil că ele provin din cetatea refăcută de
Hadrian, Aelia Capitolina. Pe vremea lui Isus scăldătorile de la Betesda erau
în afara zidurilor cetăţii, imediat la N de Muntele Templului; ele au fost
incluse în oraş cu Zidul lui Agripa (al 3-lea Zid de N al Ierusalimului), în c.
41-44 d.Cr. Nu toţi cercetătorii sunt de acord cu privire la liniile de
demarcare a celui de-al 2-lea şi al 3-lea zid de N al Ierusalimului; dar
indiferent că acceptăm linia Sukenik/Mayer sau linia Şcolii britanice, Golgota
şi mormântul, în locul tradiţional al Mormântului Sfânt, erau în afara
zidului al 2-lea de la N. Există argumente puternice că acestea au fost locul
răstignirii şi al îngropării lui Isus, fiind sprijinite de tradiţia care
datează cel puţin din vremea lui Hadrian (135 d.Cr.). Dar forma camerei de
îngropare, cu tavanul arcuit, descrisă de pelerinul Arculf, nu este tipică
pentru această perioadă şi constituie o problemă. Celălalt loc care atrage
pelerini, Mormântul din grădină, este privit favorabil, dar nu revendică
autenticitate. Foarte multe morminte din secolul 1 î.Cr./d.Cr. au fost situate
în Ierusalim, iar unele dintre ele sunt monumentale. Grupurile de la „Dominus
Flevit" (Mt. Măslinilor) şi de la Sanhedria sunt interesante; mormântul
Reginei Elena din Adiabene, care a fost convertită la iudaism, este deosebit de
impresionant. Osuariile (cutii mici pentru oase) din aceste morminte poartă
deseori inscripţii. Recent a fost descoperit un osuar care conţinea oasele unui
om crucificat - un cui continua să ţintuiască două oase. Au fost făcute
diferite încercări de a reconstitui poziţia trupului la crucificare (de ex. IEJ
1970, pl. 24).
În afara Ierusalimului, cele mai importante rămăşiţe din vremea
lui Irod au fost descoperite în cetăţile construite de Regele Irod (Sebaste,
Caesarea Maritima), în reşedinţa lui de iarnă (Ierihon) şi în fortăreţele sale
(Masada, Herodium). În dealurile Samariei, Irod a reconstruit cetatea Samaria
şi a numit-o Sebaste, în cinstea împăratului roman Cezar August (echivalentul
gr. al numelui latin augustus este sebastos). Zidurile israelite
antice au fost reconstruite şi întărite cu turnuri rotunde, a fost construit un
templu dedicat lui Cezar August şi un stadion de sport; toate acestea au fost
localizate prin excavaţii; la stadion au fost descoperite picturi murale,
asemănătoare cu cele din Ierihon, Masada şi Herodium. Marele port irodian de la
Cezarea a fost explorat de o echipă subacvatică; liniile sale de demarcaţie
sunt văzute clar în fotografiile aeriene. Excavatori italieni au descoperit o
parte a zidului cetăţii din Turnul lui Strato şi teatrul lui Irod, cu locurile
spectatorilor şi scena, şi o serie de panouri de pardoseală vopsite (aproape
unice). Palatul magnific al lui Irod de la Ierihon este de ambele părţi ale
râului Wadi Qelt, are o grădină în terase şi un bazin între cele două aripi ale
palatului. Şi mai neobişnuită este folosirea unei tehnici băştinaşe de
construire cu cărămizi uscate, îmbinată cu tehnicile romane speciale care
foloseau ciment roman, caracteristice pentru Italia din vremea lui Cezar
August. Această tehnică romană a fost întâlnită numai la Ierihon; din cât
cunoaştem până în prezent, Irod nu a folosit această tehnică nicăieri în altă
parte. La Ierihon au fost descoperite până şi vazele de flori! Decoraţiile
interioare din palatele lui Irod includ panouri de pereţi pictate, pardoseli cu
încrustaţii şi mozaicuri. Bazine descoperite sau acoperite, tencuite şi cu
scări, au fost descoperite în multe construcţii irodiene, dar împreună cu
acestea sunt întâlnite tehnicile romane de încălzire a bazinelor prin
pardoseală, şi camere de aburi. Asemenea băi sunt găsite în fortăreţele lui
Irod, care erau dotate şi cu locuinţe luxoase. Mozaicurile policrome sunt
probabil cea mai interesantă caracteristică a palatului administrativ de la
Masada. Palatul mic (vila) din partea de N la oraşului Masada este
amplasat pe terase la marginea stâncilor golaşe; şi aici sunt prezente
panourile pictate, în fortăreţele de la Masada şi Herodium, arheologii
israelieni spun că au găsit în sfârşit rămăşiţele unei sinagogi din secolul 1
d.Cr. (cele mai vechi sinagogi cunoscute, în afara acesteia, sunt datate în
secolele al 2-lea sau al 3-lea d.Cr.). În toate aceste vestigii artistice
irodiene nu au fost găsite figuri umane sau animale decât foarte recent, în
excavaţiile lui Broshi, în apropiere de Poarta Sionului din Ierusalim.
VIII. Alte inscripţii (Noul Ttestament)
Anumite inscripţii găsite la Ierusalim trebuie să fie legate
de Templul lui Irod. Unele dintre acestea sunt întâlnite în osuarii, în care
oasele uscate ale morţilor au fost îngropate a doua oară (secolul 1
î.Cr./d.Cr.). Un asemenea osuar conţine oasele lui „Simon, constructorul
Templului", probabil un zidar, şi nu arhitectul lui Irod. Pe un alt osuar
citim: „Oasele fiilor lui Nicanor, Alexandrinul, care a furnizat porţile";
probabil că se referă la un evreu, renumit pentru pietatea sa, care a plătit
pentru cele mai frumoase porţi din noul Templu. A fost descoperită o inscripţie
importantă care a fost plasată în incinta Templului. Sunt cunoscute două
exemple, ambele în gr., iar una dintre ele este fragmentară. Textul (din
secolul 1 î.Cr./ d.Cr.) sună astfel: ”Nici unui ne-evreu nu îi este permis să
treacă dincolo de bariera şi zidul care înconjoară Locul Sfânt; oricine este
prins făcând aşa ceva este singur răspunzător pentru moartea sa, care este
consecinţa". Josephus se referă la aceste plăci, care erau scrise în gr.
şi lat. În jurul Locului Sfânt (Templul interior); el foloseşte aproape
aceleaşi cuvinte ca şi cele găsite în inscripţiile găsite (BJ 5. 194; Ant. 15.
417). Incidentele din Faptele Apostolilor 21:26-29 trebuie să fie legate de
aceeaşi interdicţie. Răscoala care a izbucnit a fost cauzată de evrei pioşi care
au crezut că Pavel a dus un grec în zona interzisă.
Alte inscripţii de pe osuare sunt de asemenea relevante.
Inscripţia care s-a crezut că înseamnă „Isus! Vai!", şi că ar fi legată de
răstignire, se ştie că a fost interpretată greşit. Aceste cuvinte, scrise pe
osuarul unui evreu aflat în mormântul familiei sale, nu sunt de fapt decât
numele său: „Isus, fiul lui Iuda" (identificând oasele mortului, cum era
obiceiul). Poate fi interesant să observăm combinaţia,”Isus, fiul lui Iosif”,
care apare pe un alt osuar; amândouă numele erau obişnuite în perioada aceea.
De fapt, lista numelor derivate din aceste osuare este foarte asemănătoare cu
cea pe care ne-am aştepta să o întâlnim dacă citim NT: Ioan, Iuda, Lazăr
(Eliezer), Isus, Maria, Marta, etc. În fine, putem menţiona mormântul şi
osuarele lui „Alexandru, fiul lui Simon din Cirena" şi al surorii sale
Sara din Cyrenaican Ptolomais. Este posibil ca tatăl acestui om să fi fost „un
om numit Simon, din Cirena, tatăl lui Alexandru şi Ruf" (Marcu 15:21).
În Palestina pot fi găsite ruinele multor sinagogi. Multă
vreme s-a crezut că cele mai vechi ruine ale unor sinagogi sunt cele din
Capernaum, Horazin şi Chefar Biram din Galilea (datate de obicei în ultima
parte a secolului al 2-lea sau în prima parte a secolului al 3-lea d.Cr.). În
prezent se susţine că sălile de adunare din secolul 1 d.Cr, găsite la Masada şi
Herodium, au fost sinagogi; franciscanii care au făcut săpăturile au susţinut
că ruinele de la Capernaum sunt mai recente decât s-a crezut (ultima parte a secolului
al 4-lea, prima parte a secolului al 5-lea d.Cr.). În orice caz, cea mai veche
dovadă certă despre existenţa unei sinagogi, în Palestina, vine din Ierusalim
şi este o inscripţie gr. (secolul 1 î.Cr./d.Cr.). Inscripţia declară că un
oarecare Theodotus, un preot, a plătit în parte cheltuielile legate de
construirea unei case de adunare (sinagogă) peste care a prezidat în calitate
de „archisynagogos". Era o problemă de familie: tatăl şi bunicul
său au fost de asemenea conducători ai aceleiaşi sinagogi. Inscripţia declară
în continuare că acest loc a fost construit „pentru citirea Legii şi pentru
studiul preceptelor ei"; de asemenea, un han a fost anexat, pentru
vizitatorii din alte locuri, care aveau băi şi camere proprii.
Excavaţiile făcute de cercetători italieni la Cezarea au
arătat că punerea din nou a fundaţiilor vechii fortăreţe feniciene, a Turnului
lui Strato, a teatrului antic, a trecut prin mai multe faze de construcţie şi
reconstrucţie. Ulterior, când în perioada romană ruinele irodiene originale au
fost aruncate sub scări ca „moloz", a fost indusă acolo şi o inscripţie pe
piatră. Săpătorii au descoperit că aceasta se referă la *Pilat din Pont. El
este numit „prefectul Iudeii" şi inscripţia spune că el a ridicat un altar
în onoarea lui Tiberius, împăratul roman. Probabil că în această perioadă
termenul „prefect" a fost abandonat ca titlu pentru guvernatori minori
(ecvestrieni), cum era Pilat; a fost înlocuit de termenul „procurator"
(folosit anterior pentru agenţii fiscali ai împăratului).
Inscripţiile descrise până acum se leagă în principal de
evanghelii. Alte inscripţii - din Grecia, Turcia, etc. - sunt legate de
evenimentele descrise în Faptele sau în Epistolele lui Pavel. Un decret al lui
Claudius, găsit la Delfi (Grecia) îl descrie pe Galio ca şi proconsul al Ahaiei
în anul 51 d.Cr., făcând astfel legătura cu propovăduirea lui Pavel la Corint
(Faptele Apostolilor 18:12). O inscripţie găsită la Corint pe o uşă - „Sinagoga
evreilor" - s-ar putea să indice locul unde a predicat Pavel (Faptele
Apostolilor 18:4). Excavaţiile făcute acolo au scos la lumină un text care dă
numele unui donator, Erastus, care se poate să fie vistiernicul cetăţii
menţionat în Romani 16:23; au fost descoperite ateliere similare cu cele în
care a lucrat Pavel (Faptele Apostolilor 18:2-3), şi de asemenea o inscripţie
despre „Lucius, măcelarul", care marchează probabil locul unde a fost
„piaţa (de carne)" (makellon) la care se referă Pavel în 1
Corinteni 10:25.
La Efes au fost descoperite părţi ale templului zeiţei Artemis,
„Diana Efesenilor", împreună cu agora şi teatrul în aer liber care avea
25.000 de locuri. Un text votiv al lui Salutaris, dedicând o statuie de argint
a lui Artemis „care urma să fie înălţată în teatru în timpul unei sesiuni
plenare a adunării ecclesia", arată că toată cetatea s-a adunat
acolo, aşa cum se înţelege din Faptele Apostolilor 19:28-41. Credibilitatea
istorică a lui Luca a fost atestată de numeroase inscripţii. „Politarhii"
din Tesalonic (Faptele Apostolilor 17:6, 8) erau magistraţi şi au fost
menţionaţi în cinci inscripţii din această cetate din secolul 1 d.Cr. De
asemenea, Publius este numit corect protos („întâiul bărbat") sau
guvernatorul insulei Malta (Faptele Apostolilor 28:7). În apropiere de Listra
au fost găsite inscripţii care notează că nişte licaonieni au dedicat lui Zeus
o statuie a lui Hermes, iar în apropiere era un altar de piatră pentru „Cel
care ascultă rugăciunile" (Zeus) şi Hermes. Aceasta explică de ce Barnaba
şi Pavel au fost identificaţi aici cu Zeus (Jupiter) şi, respectiv Hermes
(Mercur) (Faptele Apostolilor 14:11). Derbe, următoarea localitate unde s-a
oprit Pavel, a fost iden tificată de Ballance în 1956 cu Kaerti (Huyuk), în
apropiere de Karaman (AS 7, 1957, p. 147 ş.urm.). Menţionarea de către Luca a
lui *Quirinius, guvernatorul Siriei înainte de moartea lui Irod I (Luca 2:2) şi
a lui *Lisanias, Tetrarhul Abilenei (Luca 3:1), a fost confirmată de asemenea
de inscripţii.
BIBLIOGRAFIE
Sunt menţionate numai lucrările recente în limba engleză. Y.
Yadin, Masada, 1966; K. M. Kenyon, Jerusalem: Exacavating 3000 Years
of History, 1967 (cap. 6-11); P. Benoit, HTR, 1971, p. 135-167 (Antonia); Inscriptions
Reveal, 1973, incl. no. 169-170, 182, 216 (publicate de Israel Museum,
Jerusalem); K. M. Kenyon, Digging Up Jerusalem, 1974 (cap. 1-3,10-15);
B. Mazar, The Mountain of the Lord, 1975; L. I. Levine, Roman
Caesarea: an Archaeological-Topographical Study, 1975; Y. Yadin, Jerusalem
Revealed: Archaeology in the Holly City, 1968-74, p. 1-91; EAEHL, s.v.
Caesarea, Herodium, Ierihon, Ierusalim.
J.P.K.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu