armură şi arme
ARMURĂ ŞI ARME.
Termenii generali în ebraică şi greacă sunt kelim (Geneza 27:3;
1 Samuel 17:54; mai concret, kele milhama, „arme de război",
ca în Deuteronom 1:41, etc.) şi hopla (LXX passim; 2 Corinteni
10:4). Referiri la purtători de arme sunt făcute în Judecători 9:54; 1 Samuel
14:1; 17:7, iar la armuri în 1 Împăraţi 10:17; Neemia 3:19. Sulurile de
război de la Qumran furnizează descrieri detaliate ale armurii folosite de
„fiii luminii" în războiul lor escatologic cu „fiii întunericului".
Yadin (vezi bibliografia) susţine că descrierile reflectă practica militară
romană din a doua jumătate a secolului 1 î.Cr. Diferite elemente ale armurii
capătă o semnificaţie figurativă şi spirituală în Isaia 59:17; Efeseni 6:10-17,
etc.
I. Armura (de apărare)
a. Scutul
Folosirea scuturilor în luptă este atestată în scenele de luptă vechi
din Egipt şi Mesopotamia; pentru Egipt, cf. picturile murale predinastice din
Hierakonpolis, în prezent în Muzeul din Cairo, iar pentru Mesopotamia, Stela
Eannatum a Vulturilor (cca. 2500 î.Cr.). Scuturi de forme şi mărimi diferite au
fost la modă în diferite ţări şi în diferite epoci. Introducerea scuturilor mai
mici, circulare, este asociată cu venirea Oamenilor Mării în Levant la
sfârşitul mileniului al 2-lea î.Cr. În limba ebraică cel mai obişnuit termen
este magen, care desemnează adesea scuturile mici; sinna este
folosit pentru scuturile mai mari. Acest ultim tip de scut a fost folosit de
Goliat, care avea un om care să-i poarte scutul (1 Samuel 17:7). Scuturile mai
mici erau purtate de arcaşi, cum au fost descendenţii lui Beniamin din armata
lui Asa (2 Cronici 14:8). Scuturile erau confecţionate de obicei dintr-o ramă
de lemn acoperită cu piele de animal care era unsă înainte de luptă (cf. 2
Samuel 1:21; Isaia 21:5). Scuturile de metal ofereau protecţie mai bună, dar
stânjeneau mişcările; pentru folosirea lor, vezi 1 Împăraţi 14:27. Ca un
compromis, scuturile de piele puteau fi ţintuite cu discuri de metal, pentru a
le mări eficienţa.
b. Coiful
Coifuri de metal au fost purtate de soldaţi sumerieni şi acadieni în
mileniul al 3-lea î.Cr. . Termenul ebraic qoba’/koba’ şi este probabil
de origine străină. Coifurile de metal erau scumpe şi greu de confecţionat şi
de aceea în unele perioade au fost folosite numai de regi şi de conducătorii
militari; Saul i-a oferit lui David propriul său coif de bronz pentru lupta cu
Goliat (1 Samuel 17:38). Versetul din 2 Cronici 26:14 ar putea fi interpretat
în sensul că în armata lui Iuda din vremea lui Ozia toţi soldaţii primeau
coifuri (din piele?). Potrivit cu 1 Macabei 6:35, în perioada Seleucizilor,
toată armata era dotată cu coifuri de bronz. Armata asiriană care a atacat
Palestina purta de obicei un coif conic, cu întăritură, având o prelungire care
să protejeze gâtul.
c. Platoşa
Platoşa a fost purtată pentru prima oară de luptătorii din carele de
război (cf. Ieremia 46:4) şi de arcaşi (cf. Ieremia 51:3), care nu se puteau
apăra cu scuturi. Platoşa de zale, asigurând o protecţie mai bună decât cea de
piele şi, în acelaşi timp, fiind mai uşoară decât platoşa masivă, era folosită
pe scară largă în Orientul Apropiat la jumătatea mileniului al 2-lea. Era
scumpă şi de aceea Tutmes III (1490-1436 î.Cr.) s-a bucurat când a capturat 200
de platoşe în prada luată de armata sa după lupta de la Meghido. Nuzi (secolul
al 15-lea î.Cr.) furnizează atât material cât şi dovezi scrise cu privire la
compoziţia platoşei. Un text menţionează o platoşă formată din 680 de zale, iar
un altul o platoşă din 1.035 de zale. Mărimea zalelor depinde de poziţia lor pe
platoşă; ele erau prinse pe piele sau pe ţesătură cu un fir de aţă trecut prin
nişte găuri făcute în zale tocmai pentru acest scop. Locul unde se îmbinau
mânecile era un punct slab, aşa cum se vede din întâmplarea cu Ahab (1 Împăraţi
22:34 ş.urm.) şi dintr-un basorelief cu un car de război din vremea lui Tutmes
IV. În ebraică termenul obişnuit este siryon, care probabil include
platoşa pentru piept şi pentru spate. O asemenea armură a avut Goliat (1 Samuel
17:5); platoşe au fost folosite şi de lucrătorii lui Neemia (Neemia 4:16).
Termenul grec echivalent este thorax, folosit şi în 1 Macabei
6:43 cu referire la armura pentru protejarea elefanţilor de luptă ai
Seleucizilor.
Traducerea de către Targum Onkelos’ a termenului tahra’ din Exod
28:32-39:32 cu cuvântul „platoşă" s-a dovedit a fi corectă, în lumina
folosirii cuvântului tahra’ în limba samariteană, care are tocmai acest
sens; vezi J. M. Cohen, VT, 24, 1974; p. 361-366.
d. Gambiere
În 1 Samuel 17:6 ni se spune că Goliat a purtat mishot (MT mishat)
de bronz pe picioare, iar LXX traduce acest termen cu termenul gr. knemides,
„gambiere" (armură pentru picioare). Cuvântul ebraic este un hapax
legomenon, dar sensul nu pare să fie în dubiu. Gambierele erau folosite în
mod obişnuit de soldaţii greci şi romani de mai târziu.
II. Arme (ofensive)
a. Sabia
Sabia (ebr. hereb) este arma cel mai des menţionată în Biblie.
În vechime săbiile erau de obicei drepte, cu două tăişuri, asemănătoare cu
pumnalele, şi erau folosite pentru a junghia (cf. săbiile găsite în Cimitirul
regal din Ur şi de la Dorak (Anatolia), datând din cca. 2500 î.Cr.). Pe la
mijlocul mileniului al 3-lea au început să fie folosite săbii încovoiate;
exemplare din perioade ceva mai târzii au fost găsite la Byblos, Sihem şi
Abydos . În prima jumătate a mileniului al 2-lea lamele erau încă destul de
scurte şi abia în vremea Regatului Nou din Egipt au început să fie folosite pe
scară largă săbiile cu lame lungi. Odată cu sosirea Oamenilor Mării, săbiile
drepte, cu lamă lungă, au ajuns să fie foarte răspândite; cf. sabia purtând
numele Faraonului Merenptah, descoperită la Ugarit (sfârşitul secolului al
13-lea î.Cr.). Sabia a avut un rol important în cucerirea Canaanului de către
israeliţi (cf. Iosua 10:11; 11:11; etc.). De obicei sabia era păstrată într-o
teacă, atârnată de centură (cf. 2 Samuel 20:8); mânerele erau deseori
ornamentate, dacă judecăm după săbiile descoperite în Egipt şi Mesopotamia.
Cuvântul cel mai des folosit în NT este machaira (cf. Matei
26:47). Rhomphaia, care apare numai o singură dată, în Apocalipsa, era o
sabie lată, folosită la început de traci. Asasinii revoluţionari evrei, sicarii,
purtau sub haine pumnale scurte, puţin curbate (Josephus, BJ 2. 255). În
amândouă Testamentele sabia este folosită adesea, prin metonimie, ca să descrie
războiul, sau ca un simbol al Cuvântului lui Dumnezeu (cf. Ezechiel 21:9;
Efeseni 6:17).
b. Suliţa şi lancea
Suliţa (ebr. hanit), confecţionată dintr-o coadă de lemn şi un
vârf metalic, iar în vremuri mai recente, din fier (cf. 1 Samuel 13:19; 17:7),
era folosită mult de sumerieni în mileniul al 3-lea. A rămas arma de bază a
infanteriei, în timp ce lancea, mai uşoară, era folosită de luptătorii din
carele de război (cf. practica din Egipt în timpul dinastiei a 19-a şi
următoarele). În limba ebraică există cuvântul romah (de ex. Judecători
5:8), prin care probabil că se înţelege o suliţă uşoară sau o lance (cf. Numeri
25:7). Cuvântul ebr. kidon a fost tradus de obicei „lance" (de ex.
1 Samuel 17:6), dar această traducere a fost contestată (cf. NEC, „pumnal"),
iar dovezile aduse de Sulurile de război de la Qumran confirmă sensul de
„sabie". În anumite circumstanţe suliţa era un simbol al autorităţii
regale (cf. 1 Samuel 22:6; 26:7). *Armata asiriană a folosit de asemenea furci
şi aruncătoare de lănci.
Cuvântul gr. longche din Ioan 19-34 este echivalent cu termenul
ebr. hanit. Unii au susţinut că termenul „isop" din Ioan 19:29 a
înlocuit un cuvânt din original care însemna „lance" (hyssopos în
loc de hyssos), dar avem motive puternice să reţinem textul tradiţional.
c. Arcul şi săgeata
Cuvintele ebr. de bază sunt qeset şi hes. Arcul antic a
avut probabil o singură curbură, sau poate că a fost dublu-convex (exemple de
acest fel provin din Egiptul predinastic). Confecţionarea arcului compus a dus
la o creştere considerabilă a forţei şi razei de acţiune şi poate explica în
parte superioritatea militară a acadienilor semitici asupra sumerienilor, în
ultima parte a mileniului al 3-lea î.Cr. Totuşi, a trecut încă aproape un
mileniu până când arcul compus a ajuns să fie folosit pe scară largă. Coarne şi
tendoane de animale erau legate cu fâşii de lemn pentru a forma rama arcului
(cf. descrierea arcului lui Anat în legenda ugaritică Aqhat); se poate să fi
fost folosit şi bronz pentru a conferi tărie (cf. Psalmul 18:34). Săgeţile erau
confecţionate de obicei din trestie iar la capăt aveau un vârf metalic ; ele
erau purtate în tolbe de piele, iar uneori şi carele de război erau dotate cu
tolbe. Într-o tolbă erau puse de obicei treizeci de săgeţi (Amarna, Nuzi) sau,
dacă tolba era ataşată la un car de război, ea conţinea cincizeci de săgeţi
(basoreliefuri asiriene). Pentru a lega arcul, extremitatea lui inferioară era
apăsată cu piciorul, iar cea superioară era îndoită ca să permită legarea
firului într-un locaş anume; de aici derivă expresia ebraică „a călca
arcul"; arcaşii erau numiţi „călcători de arcuri" (Ieremia 50:14).
Din poporul Israel, oamenii din seminţiile lui Beniamin, Ruben, Gad şi Manase
erau renumiţi pentru arcaşii lor (cf. 1 Cronici 5:18; 12:2; 2 Cronici 14:8).
d. Praştia
Praştia (qela) era purtată în principal de păstori (de ex.
David, 1 Samuel 17:40), pentru a abate animalele sălbatice de la turme sau
pentru a preveni împrăştierea animalelor din turmă. Era folosită ca armă de
război de către armatele egiptene, asiriene şi babiloniene , deşi în cazul
asirienilor dovezi grafice încep să fie găsite numai din secolul al 8-lea î.Cr.
Israeliţii au folosit de asemenea companii de prăştiaşi în armatele lor şi
oamenii din seminţia lui Beniamin, care foloseau la fel de bine ambele mâini,
erau cei mai pricepuţi mânuitori ai acestei arme (1 Cronici 12:2). Praştia era
confecţionată dintr-o bucată de pânză sau de piele, legată cu curele la
capetele opuse. Capetele curelelor erau ţinute în mână iar praştia încărcată
era rotită deasupra capului, până când una dintre curele era eliberată brusc.
Acest lucru este exprimat metaforic în Ieremia 10:18. Pietre de praştie (pietre
de râu, rotunde sau ascuţite) trase de asediatorii asirieni au fost găsite în
excavaţiile de la Lachiş.
e. Securea de război
Securea de război, la fel ca şi buzduganul, era menită pentru lupta
corp la corp şi avea diferite forme şi mărimi. Există puţine referiri biblice,
în Ieremia 51:20 moppeş (literal „zdrobitor", BDB) este tradus
„ciocan" în RSV şi „secure de război" în NEB. Un cuvânt similar apare
în expresia „unealtă de nimicire" (sau, „armă de măcel") în Ezechiel
9:2. (*ARMATĂ, *RĂZBOI.)
BIBLIOGRAFIE
Y. Yadin, The Scrolls of the War of the Sons of Light against the
Sons of Darkness, 1962; idem. An of Warfare in Biblical Lands in the
Light of Archaeological Discovery, 1963; K. Galing, SVT 15, 1966; p.
150-169.
R.P.G.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu