bani
BANI.
I. În Vechiul Testament
Înainte de introducerea monedelor către sfârşitul sec. al
8-lea î.Cr. (vezi c., mai jos), mijlocul de schimb în tranzacţiile
comerciale a fost o formă modificată de troc (schimb în natură). Pretutindeni
în Orientul Apropiat bunurile de larg consum, atât cele care erau perisabile,
cum sunt lâna, orzul, grâul şi curmalele, cât şi cele neperisabile, între care
se includ metalele, lemnul, vinul, mierea şi animalele, serveau ca „bunuri de
schimb". Textele vechi arată că încă din cele mai vechi timpuri s-au făcut
periodic încercări de a stabiliza valoarea acestor bunuri, unele în raport cu
altele. Astfel, bogăţia era măsurată prin posedarea de vite (Iov 1:3) şi metale
preţioase. Avraam era „foarte bogat în vite, în argint şi în aur" (Geneza
13:2).
a. Metalele ca şi bunuri de schimb
Întrucât argintul (ebr. kesep) era cel mai obişnuit
metal preţios în Palestina (precum şi în Asiria şi în Babilon), se pare că a
fost folosit cel mai frecvent (kesep este tradus deseori ca „bani",
de ex. Geneza 17:13). În tranzacţiile obişnuite cuvântul „argint" este
omis adesea, fiind considerat de la sine înţeles; Solomon a cumpărat care de
război cu 600 (sicli greutate de argint) şi cai cu 150 (1 Împăraţi 10:29; cf.
Levitic 5:15). Venitul lui a fost calculat în talanţi de argint (1 Împăraţi
10:14; *GREUTĂŢI ŞI MĂSURI), deoarece argintul era la fel de obişnuit în
Ierusalim ca şi pietrele (1 Împăraţi 10:27). Până în vremurile post-exilice
„siclul" are sensul literal de *greutate şi nu indică o monedă.
Argintul era folosit pentru a cumpăra bunuri imobile, cum a
fost ogorul cumpărat de Ieremia la Anatot cu 17 sicli de argint (Ieremia 32:9),
peştera Macpela cumpărată de Avraam cu 400 de sicli de argint (Geneza
23:15-16), satul şi dealul Samariei cumpărat de Omri cu 2 talanţi de argint (1
Împăraţi 16:24) şi aria de treierat a lui Aravna, cumpărată de David cu 50 de
sicli (2 Samuel 24:24). Argintul era de asemenea baza zestrei (Exod 22:17) sau
a preţului de cumpărare a miresei (Osea 3:2).
Aurul fiind obţinut mai rar, este menţionat adesea după
argint în plata tributului. Astfel, Ezechia i-a plătit lui Sanherib în anul 701
î.Cr. 300 de talanţi de argint şi 30 de talanţi de aur (2 Împăraţi 18:14), iar
Menahem i-a cumpărat pe asirieni cu 1000 de talanţi de argint (2 Împăraţi
15:19). Aurul juca un rol important în tranzacţiile de graniţă între state şi
Hiram i-a plătit 120 de talanţi de aur lui Solomon pentru satele pe care acesta
i le cedase (1 Împăraţi 9:10-14).
În multe tranzacţii plata în bunuri putea fi şi un supliment
sau un substitut pentru metalele preţioase. Meşa, regele Moabului, a oferit oi
şi lână (2 Împăraţi 3:4); potrivit analelor asiriene, Sanherib a primit pietre
preţioase de la Ezechia, în afară de aur şi argint, iar tributul lui *Iehu
pentru Salmanasar III a inclus bucăţi de antimoniu, plumb, vase de aur şi
fructe rare. Orzul (Osea 3:2), mirodeniile (2 Împăraţi 20:13) sau îmbrăcămintea
(2 Împăraţi 5:23) puteau reprezenta o parte din preţul hotărât. Cuprul
(„arama") era un alt metal folosit ca valută (Exod 35:5; 2 Samuel 21:16),
dar avea valoare mai scăzută decât aurul (Isaia 60:17).
Pentru a controla folosirea metalelor ca valută acestea
trebuiau cântărite (ebr. sql, de aici derivă „siclu") de cumpărător
şi verificate de vânzător în prezenţa unor martori (Geneza 23:16; Ieremia
32:9-10). Standardul de greutate folosit era standardul local, numit „argintul
cetăţii X" sau „argint care mergea la orice vânzător" (Geneza 23:16;
bab. kaspum sa tam-qarim). La acest standard se face referire şi în
afirmaţia că argintul era cântărit „după greutatea lui" (Geneza 43:21).
Astfel, negustorii erau „cei care cântăreau argintul". Calitatea metalului
era verificată şi prin marcarea locului de origine. Aurul de Ofir (1 Împăraţi
10:11) sau Parvaim (2 Cronici 3:6) era foarte apreciat, iar uneori aurul sau
argintul era clasificat ca fiind „curăţit prin foc" (rafinat, pur).
b. Forme de valută
Pentru a permite transportul metalului folosit ca valută,
acesta era păstrat fie sub formă de bijuterii (adesea ca brăţări), fie sub
formă de obiecte de uz zilnic sau de forme caracteristice. Astfel, Avraam i-a
dat lui Rebeca un inel de aur (cântărind) o jumătate de siclu şi brăţări de 10
sicli (Geneza 24:22). Aurul era transportat adesea sub forma unor bare subţiri
sau plăci ca nişte icuri (ebr. „limbă"), cum a fost placa de 50 de sicli
găsită de Acan la Ierihon (Iosua 7:21) sau „(lingouri de) aur de Ofir"
(Isaia 13:12). Aurul şi argintul erau păstrate de asemenea sub formă de
lingouri, vase, pulbere (Iov 28:6) sau bucăţi mici, şi puteau fi topite şi
folosite imediat pentru diverse scopuri. Iosif a mărit în felul acesta venitul
Egiptului (Geneza 47:14).
În timpul unei călătorii bucăţile mici de metal erau purtate
într-o pungă de piele sau de pânză („legături de argint", Geneza 42:35;
Proverbe 7:20), iar dacă punga era spartă banii puteau fi pierduţi uşor (Hagai
1:6). Pentru un talant de argint se pare că era nevoie de doi saci (2 Împăraţi
5:23). Pentru a evita pierderile, pungile de bani erau puse adesea în
interiorul altor saci sau a altor obiecte (Geneza 42:35). Argintul era turnat
de asemenea sub forma unor stropi mici sau mărgele (1 Samuel 2:36, ‘agora)
sau sub forma unor bulgări. Probabil că jumătatea de siclu de argint folosită
pentru plată la sanctuar era un bulgăre de argint care nu era bătut în forma
unei monede (Exod 30:13; 2 Împăraţi 12:9-16), deşi de obicei taxa pentru templu
putea fi plătită cu argint sau în natură (Deuteronom 26; Neemia 5:10).
Cuprul, fiind mai puţin preţios decât aurul şi argintul, era
transportat ca discuri circulare şi de aceea termenul kikkar
(„rotund", „pâine lată şi rotundă", asir. kakkaru) a fost
folosit pentru „talant", cea mai mare măsură de greutate.
c. Introducerea monedelor
Monedele, bucăţi de metal imprimate cu un sigiliul care să
le autentifice titlul şi greutatea aşa încât să fie acceptate la vedere, au apărut
pentru prima oară în Asia Mică pe la jumătatea sec. al 7-lea î.Cr. Deşi
Sanherib (cca. 701 î.Cr.) vorbeşte despre „baterea ca monedă? bucăţilor de o
jumătate de siclu", nu există nici o dovadă că aceasta s-ar referi la
altceva decât la o tehnică de turnare a bronzului, deoarece până în prezent nu
au fost găsite în Asiria, Siria sau Palestina monede datând din această
perioadă veche. Primele monede cunoscute au fost confecţionate în Lidia din
electrum (un aliaj natural de aur şi argint). Herodot (1. 94) atribuie
introducerea monedelor lui Croesus, regele Lidiei (561-546 î.Cr.), monedele lui
de argint fiind numite „Croesides". S-ar părea că monedele au fost
introduse în Persia de Darius I (521 -486 î.Cr.), al cărui nume a fost folosit
pentru a desemna moneda groasă de aur, daric, pe care regele este arătat
de la brâu în sus sau îngenunchiat, cu arc şi săgeată; pe verso moneda era
marcată cu o stanţă (vezi Herodot 4. 166). Acest daric cântărea 130
grame, iar un siglos sau siclu de argint cântărea 86 1/2 grame. S-a
sugerat (PEQ 87, 1955, p. 141) că Hagai 1:6 (520 î.Cr.) este cea mai veche
referire biblică la bani sub formă de monede.
Daricul („dram") a fost cunoscut de evrei în exil (Ezra
2:69; 8:27; Neemia 7:70-71) iar referirea la daric în timpul lui David (1
Cronici 29:7) arată că textul de aici a dat echivalentul din vremea când a fost
compilată această relatare. Trecerea la plata lucrătorilor cu monede, în loc de
plată în natură este atestată de textele Vistieriei de la Persepolis (cca. 450
î.Cr.), care confirmă raportul de 13:1 aur faţă de argint. Se pare că
răspândirea folosirii monedelor în Iuda a avut loc încet, poate din cauza
imaginilor care erau imprimate pe ele. De aceea, nu este sigur dacă siclii de
argint din Neemia 5:15; 10:32 au fost greutăţi, ca în perioada veche, sau
monede.
Negustorii fenicieni au preluat repede folosirea monedelor
şi monetarii funcţionau în secolele al 5-lea şi al 4-lea î.Cr. la Aradus,
Byblos, Tit şi Sidon. Monedele cetăţilor din Asia Mică şi Grecia, şi cele ale
regilor din dinastia Ptolomeilor din Egipt şi a Seleucizilor din Siria, au
intrat în Iuda şi au circulat alături de monedele regilor persani.
Guvernatorilor evrei aprobaţi de regii persani li s-a permis să emită monede
mici de argint de pe la anul 400 î.Cr. Modelul acestor aproximativ 6 monede a
copiat modele ateniene, dar include cuvântul yhd, „Iuda". O monedă
poartă numele lui Ezechia, probabil Marele preot din vremea lui Alexandru cel
Mare.
După înfiinţarea statului evreu independent, Simon Macabeul
a primit dreptul să emită monede (1 Macabei 15:6), dar se pare că nu a folosit
acest drept (s-a dovedit că monedele care i-au fost atribuite în trecut aparţin
perioadei Primei şi celei de-a Doua Revolte, 67-70 d.Cr, 132-5). Alexandru
Iannaeus (103-76 î.Cr.) probabil că a fost primul domnitor evreu care a emis
monede. Acestea erau monede mici de bronz cu diferite modele, cu numele lui în
greacă şi ebraică, şi uneori cuvintele „Yehonatan marele preot şi comunitatea
iudeilor". Regii care au urmat au continuat să bată monede mici de bronz,
în timp ce stăpânirea romană a reţinut prerogativul de a emite monede de
argint. Numai în timpul revoltelor evreieşti au fost emise monede locale de
argint.
BIBLIOGRAFIE
R. de Vaux, Ancient Israel, 1961, p. 206-209; E. S.
G. Robinson, „The Beginnings of Achaemenid Coinage" în Numismatic
Chronicle (Seria a 6-a) 18, 1958, p. 187-193; Y. Meshorer, Jewish Coins of
the Second Temple Period, 1967.
D.J.W.
II. În Noul Testament
În vremea NT au circulat în Palestina monede provenind din
trei surse. Erau monedele imperiale oficiale, emise după standardul roman;
monedele provinciale emise la Antiohia şi Tir, care urmau în mare măsură
standardul grec vechi, şi care circulau în principal printre locuitorii din
Asia Mică; şi monedele evreieşti locale, emise probabil la Cezarea. Unele
cetăţi şi unii regi vasali primeau de asemenea dreptul să emită propriile lor
monede de bronz. Dat fiind numărul mare de monede diferite în circulaţie, este
evident că era nevoie de schimbători de bani la Ierusalim, în special la
sărbători, când evreii veneau din toate părţile ca să plătească darea lor
pentru visteria Templului. Cu aceste ocazii schimbătorii de bani îşi mutau
tejghelele în Curtea Neamurilor, de unde i-a scos afară Isus (Ioan 2:15; Matei
21:12; Marcu 11:15; Luca 19:45 ş.urm.) datorită avariţiei lor.
Matei 10:9 ne aminteşte că în zilele acelea, ca şi în zilele
noastre, monedele erau confecţionate din trei metale principale: aur, argint şi
cupru, bronz sau aramă. Bronzul (gr. chalkos) este folosit ca un termen
general pentru „bani" în Marcu 6:8 şi 12:41, dar întrucât numai monedele
de valoare mai mică, moneda romană las (gr. assarion) şi moneda
evreiască lepton, erau bătute în bronz, termenul mai obişnuit pentru
bani în vremea NT este „argint" (gr. argyrion vezi Luca 9:3;
Faptele Apostolilor 8:20; etc.). Cele mai obişnuite monede de argint menţionate
în NT sunt tetradrahma greacă şi denarius-ul roman. Termenul gr. chrysos,
aur, este folosit cel mai frecvent pentru a indica metalul pro-priuzis, cu
excepţia textelor din Matei 10:9; Faptele Apostolilor 3:6, poate şi în Faptele
Apostolilor 20:33; 1 Petru 1:18; Iacov 5:3; Matei 23:16 ş.urm., deşi în aceste
cazuri ar putea să se refere la fel de bine la vase şi ornamente de aur.
Alţi termeni generali folosiţi pentru bani în NT sunt
cuvântul gr. obişnuit chrema, care înseamnă proprietate sau bogăţie, sau
bani (Faptele Apostolilor 4:37; 8:18, 20; 24:26); kerma, sau mărunţiş
(de al gr. keiro, „eu tai"), folosit în Ioan 2:15 şi indicând
aproape întotdeauna monede de cupru; şi nomisma, sau bani introduşi în
folosinţa obişnuită prin lege (nomos). Acest ultim termen este întâlnit
numai în Matei 22:19, unde expresia nomisma tou kensou înseamnă moneda
legală pentru plata taxei.
a. Monede evreieşti
În 141-140 î.Cr. Antioh VII i-a acordat permisiunea lui
Simon Macabeul „preotul şi etnarhul iudeilor... să bată monede proprii ca bani
pentru ţara lui" (1 Macabei 15:6) şi de atunci au fost emise monede
evreieşti, în special de bronz, în timp ce cetăţile învecinate produceau din
abundenţă monede de argint. Primele monede evreieşti au ţinut cont de porunca a
doua şi de aceea modelele s-au limitat strict la ornamente horticole sau
obiecte neînsufleţite. Monedele emise în timpul Irozilor arată una sau două
abateri de la a ceasta regulă, întrucât au prezentat uneori portretul
împăratului roman care domnea, iar uneori au avut te revers portretul Irozilor
(vezi Wiseman, IBA, p. 86). În timpul Primei Revolte (66-70 d.Cr.) evreii au
emis cu mândrie pentru prima oară monede proprii de argint: monede de un siclu,
de un sfert şi de o jumătate de siclu, cât şi monede de bronz. După această
revoltă, vistieria Templului a fost capturată, şi de aceea evreu nu au mai avut
rezerve de metal pentru a bate monede de argint în timpul celei de-a Doua Revolte
(132-135 d.Cr.). De aceea ei au sărbătorit independenţa ştanţând pe vechile
monede străine inscripţia „izbăvirea Ierusalimului".
Singura monedă evreiască menţionată în NT este leptonul
de bronz (de la gr. leptos - „mic, fin"). „Gologanul" văduvei
din Marcu 12:42; Luca 21:2, numit „bănuţ" în Luca 12:59, reprezintă cea
mai mică monedă posibilă. Era echivalent cu o jumătate de quadrans
roman, şi de aceea o optime de assarion (vezi mai jos). Asemenea monede
erau emise pe plan local de procurator sau de tetrarh, iar *Pilat se pare că a
imprimat modele pe monedele sale, ca să-i jignească pe evrei.
b. Monede greceşti
Moneda greacă de bază era cea de argint, numită drachme.
100 de drahme valorau o mna, sau o mină, iar 6.000 de drahme erau un
talant. În jurul anului 300 î.Cr. drahma era preţul unei oi, iar un bou costa 5
drachmai (Demetrius Phalereus).
Drachme este menţionată
numai în Luca 15:8 ş.urm., „monedă de argint", în româneşte: „lei de
argint", pe care femeia din pildă probabil că a purtat-o ca un ornament.
Era aproximativ echivalent cu un denarius roman (vezi mai jos).
Didrachmon sau
moneda de 2 drahme era folosită de evrei pentru plata jumătăţii de siclu cerută
ca taxă anuală pentru Templu (Matei 17:24). Această reglementare era derivată
din plata pentru ispăşire prescrisă în Exod 30:11-16 care, potrivit lui
Maimonides, a ajuns mai târziu să devină o taxă anuală obişnuită (vezi
Josephus, Ant. 16.100). După căderea Ierusalimului şi distrugerea Templului
această taxă a trebuit să fie plătită la vistieria romană (Josephus, BJ 7.
217). Pare mai probabil ca monedele folosite pentru această taxă să fi fost
cele emise în Tir, deoarece Legea Talmudului interzicea folosirea banilor
antiohieni pentru visteria templului, nu pentru vreun motiv religios special, ci
pentru că nu conţineau suficient argint.
Moneda de 4 drahme, stater, tetradrachmon este
întâlnită numai în Matei 17:27 unde este moneda cu care Petru avea să plătească
birul la Templu pentru Isus şi pentru sine. Întrucât era o monedă mai obişnuită
decât didrahma, s-ar părea că evreii se asociau câte doi ca să plătească birul
folosind tetradrahma. Aceasta era emisă la Antiohia, Cezarea în Capadocia şi în
Tir. Pompei a fixat rata de schimb pentru tetradrahmele din Antiohia şi Tir la
4 denarii (prin 65 î.Cr.), iar Josephus se referă la aceeaşi rată de
schimb pentru tetradrahma din Tir din vremea sa (.BJ 2. 592). Tetradrahmele
antiohiene au fost folosite în schimburile imperiale, dar rata de schimb era
numai 3 denarii. Majoritatea numismaţilor sunt de acord că aceasta a fost
moneda cu care lui Iuda i s-au plătit cei treizeci de arginţi (Matei 26:15).
Folosirea termenului argyria hikana, „bani mari de argint", în
trad. rom. „mulţi bani", în Matei 28:12-13, a fost considerată de unii că
ar sugera statirii mari de argint şi nu drahmele sau dinarii mai mici,
deşi este posibil ca adjectivul să se refere la cantitate şi nu la mărime.
Termenul mna, tradus „pol" sau „mină",
apare în pilda din Luca 19:11-27.
„Talantul" nu era o monedă, ci o unitate de calcul
monetar. Valoarea talantului era ridicată, dar varia în funcţie de metalul în
discuţie şi în funcţie de standardele monetare. Talantul roman-atenian? era
echivalent cu 240 de aurei (vezi mai jos). Este folosit de Isus în două pilde:
în Matei 18:24 „zece mii de talanţi" este o expresie figurativă pentru o
sumă foarte mare de bani, iar în pilda talanţilor din Matei 25:15-28, în v. 18
este numit argyrion, care poate sugera că Domnul S-a referit la talantul
de argint.
c. Monede romane
Moneda romană de bază, menţionată mai sus, a fost denarius,
din argint. Un aureus de aur valora 25 de denarii. Greutatea unui
aureus a fost fixată de Iuliu Cezar în anul 49 î.Cr. la 126,3 grame, dar
devalorizarea monedei în timpul lui Cezar August şi a succesorilor săi a dus la
scăderea greutăţii la 115 grame în timpul lui Nero.
Moneda quadrans (gr. kodrantes) era un sfert
dintr-un as de cupru (vezi mai jos). Este menţionată atât de Horaţiu
(Satire 2.3.93) cât şi de Iuvenal (7.8) ca fiind cea mai mică monedă romană; în
Marcu 12:42 se spune că cei 2 bănuţi (lepta) ai văduvei (vezi a.,
mai sus) erau echivalenţi cu un quadrans. Matei 5:26 foloseşte quadrans
pentru cea mai mică monedă, care trebuie plătită pentru a achita complet
datoria, în timp ce textul paralel din Luca (12:59) foloseşte termenul lepton,
cu excepţia Textului Apusean, care este identic cu cel din Matei.
Un as de cupru (gr. assarion) era un sfert
dintr-un sestertius de bronz şi o şaisprezecime dintr-un denarius
de argint. Termenul apare în Matei 10:29 şi Luca 12:6, unde este tradus
„ban", preţul cu care erau vândute două vrăbii (în Luca se spune cinci
vrăbii cu 2 bani).
Dinarul lat. denarius, (gr. denarion) şi-a
primit numele (deni = zece dintr-o dată) de la faptul că la început era
echivalentul în argint a 110 aşi de cupru. Începând din anul 217 î.Cr. a
valorat 16 aşi, iar greutatea unui as a fost stabilită la 28 grame. În
limba română a fost tradus „leu" (vezi Matei 18:28).
Din pilda din Matei 20:1-16 s-ar părea că un denarius
era plata unui muncitor pe o zi, iar 2 denarii a fost suma plătită de
Samariteanul milostiv hangiului (Luca 10:35): aceste exemple ne permit să
înţelegem puterea de cumpărare a unui denarius. În Apocalipsa 6:6 „un
sfert de măsură de grâu pentru un denarius (leu) şi trei sferturi de
măsuri de orz pentru un denarius" este un indiciu al preţurilor în
timp de foamete (*GREUTĂŢI ŞI MĂSURI).
Din Matei 22:19; Marcu 12:15; Luca 20:24 aflăm că aceasta a
fost moneda folosită pentru a-L prinde pe Isus în cursă cu întrebarea despre
birul Cezarului. Au fost descoperiţi denarii de argint din vremea aceea,
având imprimat pe avers capul împăratului Tiberius, iar pe revers pe mama sa,
Livia, în rolul zeiţei Pax, ţinând o ramură şi un sceptru (vezi IBA, p. 87,
fig. 90). Aureus sau denarius aureus (dinar de aur), a fost o monedă
de aur introdusă de Iuliu Cezar în cadrul reformei financiare din anul 49 î.Cr.
Nu este menţionat în Biblie, dar este menţionat în Josephus, Ant. 14. 147; s-ar
putea să fie indicat de termenul „aur", în Matei 10:9.
BIBLIOGRAFIE
K. A. Jacob, Coins and Christianity, 1959; R. G.
Bratcher, „Weights, Money, Measures and Time", The Bible Translator
10, Nr. 4, Oct. 1959, p. 165 ş.urm.; Garnet R. Halliday, Money Talks about
the Bible, 1948; G. F. Hill, Catalogue of Greek Coins in the British
Museum, vol. despre Palestina, 1914; E. Rodgers, A Handy Guide to Jewish
Coins, 1914; Paul Romanoff, Jewish Symbols on Ancient Jewish Coins,
1944; F. A. Banks, Coins of Bible Days, 1955; A. Reifenberg, Israel’s
History in Coins from the Maccabees to the Roman Conquest, 1953; D. Kanael,
BA 26, 1965, p. 38-62; E. W. Klenkowsky, On Ancient Palestinian and Other
Coins, 1974; Y. Meshorer, Jewish Coins of the Second Temple Period,
1967.
D.H.W.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu