căderea
CĂDEREA.
I. Relatarea biblică
Istoria Căderii omului, prezentată în Geneza 3, descrie
felul în care primii părinţi ai omenirii, fiind ispitiţi de şarpe, au încălcat
porunca precisă a lui Dumnezeu de a nu mânca din rodul pomului cunoştinţei
binelui şi răului. În acest prim păcat este prezentă esenţa oricărui păcat:
după ce a fost ispitit să pună la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu („Oare a zis
Dumnezeu cu adevărat...?), omul este condus la necredinţă („Nu vei muri")
şi apoi la neascultare (ei „au mâncat"). Păcatul este rebeliunea omului
împotriva autorităţii lui Dumnezeu şi mândria cauzată de propria sa mulţumire
de sine („veţi fi ca Dumnezeu"). Păcatul are două consecinţe: mai întâi,
conştiinţa vinovăţiei şi separarea imediată de Dumnezeu (ei „s-au
ascuns"), cu care au avut până atunci părtăşie zilnică nestânjenită; în al
doilea rând, blestemul, condamnarea la trudă, necaz şi moarte pentru om şi, în
mod inevitabil, pentru toată creaţiunea a cărei coroană este omul.
II. Efectul asupra omului
De atunci încoace omul este o creatură pervertită. Prin
faptul că s-a revoltat împotriva scopului existenţei sale, care este să
trăiască şi să acţioneze în totalitate pentru gloria Creatorului său suveran şi
binevoitor şi să împlinească voia Lui, omul a încetat să fie cu adevărat om.
Adevărata caracteristică a omului este asemănarea cu chipul lui Dumnezeu după
care a fost creat. Acest chip al lui Dumnezeu este manifestat în capacitatea
originală a omului de a avea părtăşie cu Creatorul său; în faptul că s-a
bucurat numai de ceea ce este bine; în caracterul său raţional care face
posibil ca numai el, dintre toate creaturile, să audă şi să primească Cuvântul
lui Dumnezeu; în cunoaşterea adevărului şi în libertatea pe care o asigură acea
cunoaştere; în ascultare de mandatul lui ca şi lider al creaţiei lui Dumnezeu
de a avea stăpânire peste orice făptură vie şi de a supune pământul.
Cu toate acestea, oricât de mult s-ar răzvrăti împotriva
chipului lui Dumnezeu care a fost imprimat în el, omul nu-l poate şterge,
deoarece face parte din însăşi constituţia lui ca om. Acest chip este evident,
de exemplu, în căutarea cunoaşterii ştiinţifice, în strunirea forţelor naturii
şi în dezvoltarea culturii, artei şi civilizaţiei. Dar în acelaşi timp,
eforturile omului căzut sunt blestemate cu nemulţumire. Această nemulţumire
este ea însăşi o dovadă a caracterului pervers al inimii umane. Istoria arată
că însăşi progresul şi descoperirile care au promis cel mai mult omenirii, au
adus un rău şi mai mare prin folosirea lor greşită. Omul care nu-L iubeşte pe
Dumnezeu nu-i iubeşte nici pe semenii săi. Este animat de motive egoiste.
Chipul lui Satan, marele duşman al lui Dumnezeu şi al omului, se imprimă în el.
Rezultatul Căderii este că acum omul cunoaşte binele şi răul.
Efectele psihologice şi etice ale Căderii nu sunt descrise
nicăieri mai plastic decât în Romani 1:18 ş.urm. Toţi oamenii, indiferent cât
de păcătoşi sau de nelegiuiţi ar fi, cunosc adevărul despre Dumnezeu şi despre
ei înşişi; dar ei suprimă acest adevăr cu răutate (v. 18). Şi acesta este un
adevăr de netăgăduit întrucât „puterea veşnică şi Dumnezeirea" Creatorului
sunt manifestate atât în oameni, prin însăşi faptul că sunt creaturi ale lui
Dumnezeu, făcute după chipul Lui, cât şi în jurul lor, în ordinea creată din
univers, care depune mărturie elocventă că este creaţia lui Dumnezeu (v. 19 ş.urm.;
cf. Psalmul 19:1 ş.urm.). În esenţă, deci, starea omului nu este una de
ignorantă ci de cunoaştere. Condamnarea lui se datorează faptului că iubeşte
întunericul şi nu lumina. Refuzul lui de a-L glorifica pe Dumnezeu ca Dumnezeu
şi lipsa lui de recunoştinţă l-au dus la vanitate intelectuală şi la
zădărnicie. În mod arogant s-a declarat înţelept şi de fapt a ajuns nebun
(Romani 1:21 ş.urm.). După ce s-a îndepărat în mod intenţionat de Creator,
singurul în care poate fi găsit sensul existenţei, omul trebuie să caute sensul
în altă parte, deoarece finitudinea sa de creatură face să-i fie imposibil să
înceteze de a mai fi o creatură religioasa. Căutarea omului devine tot mai
nesăbuită şi mai degradantă. Îl duce până la iraţionalitatea crasă a
superstiţiei şi idolatriei, la răutate şi la vicii nenaturale şi la toate
relele sociale şi universale care dau naştere la ura şi mizeria care
desfigurează lumea noastră. Pe scurt, Căderea a răsturnat adevărata demnitate a
omului (Romani 1:23 ş.urm.).
III. Doctrina biblică
Se va vedea că doctrina biblică despre Cădere contrazice
total concepţia modernă despre om ca o fiinţă care, printr-un proces încet de
dezvoltare evoluţionistă, a reuşit să se ridice din teama primitivă şi din
ignoranţa oarbă a originii sale umile, ajungând pe culmile semeţe ale
sensibilităţii şi înţelegerii religioase. Dar Biblia nu descrie un om care s-a
ridicat, ci unul care a căzut, un om aflat într-o situaţie cât se poate de
disperată. Numai în contextul acesta capătă semnificaţia adecvată acţiunea mântuitoare
a lui Dumnezeu în Cristos. Când îşi însuşeşte în mod recunoscător prin credinţă
lucrarea ispăşitoare a lui Cristos, omul primeşte din nou ceea ce a pierdut
prin Cădere: îi este redată demnitatea adevărată care îi era destinată,
primeşte din nou un scop în viaţă, chipul lui Dumnezeu este restaurat şi se
deschide din nou o cale către paradisul părtăşiei intime cu Dumnezeu.
IV. Dezvoltarea istorică
În istoria Bisericii, controversa clasică cu privire la
natura Căderii şi efectele ei este cea purtată de Augustin, la începutul
secolului al 5-lea, cu adepţii ereziei Pelagiene. Aceştia din urmă susţineau că
păcatul lui Adam l-a afectat numai pe el însuşi şi nu întreaga rasă umană, că
fiecare individ se naşte liber faţă de păcat şi în stare, prin puterea sa, să
trăiască o viaţă fără păcat, şi că există oameni care au reuşit să facă lucrul
acesta. Controversa şi implicaţiile ei pot fi studiate în scrierile
anti-pelagiene ale lui Augustin. Pelagianismul, cu proclamarea întregii
capacităţi a omului, a reapărut în învăţăturile Socinianismului din secolul al
16-lea şi al 17-lea, şi continuă să existe sub masca religiei umaniste moderne.
O poziţie de mijloc este adoptată de Biserica
Romano-Catolică, a cărei învăţătură afirmă că prin Cădere omul a pierdut darul
supranatural al neprihănirii originale care nu i-a aparţinut de drept fiinţei
sale umane, ci a fost ceva dat de Dumnezeu în plus (donum superadditum),
iar consecinţa este că, în urma Căderii, omul a rămas în starea sa naturală în
care a fost creat (in puris nacuralibus): el a suferit o nenorocire cu
caracter negativ şi nu pozitiv; el a suferit privare şi nu depravare. Această
învăţătură deschide uşa pentru afirmarea capacităţii omului şi a necesităţii ca
omul neregenerat (nenăscut din nou) să contribuie prin faptele sale bune la
realizarea mântuirii sale (semi-pelagianism, sinergism), o trăsătură
caracteristică a teologiei romano-catolice despre om şi despre har. Pentru o
expunere a concepţiei romano-catolice, vezi H. J. Richards, „The Creation and
Fall", în Scripture 8, 1956, p. 109-115.
Deşi reţine concepţia despre om ca o fiinţă căzută, teologia
liberală contemporană neagă istoricitatea evenimentului Căderii. Orice om,
afirmă ea, este propriul său Adam. În mod asemănător, anumite forme de
filozofie existenţialistă modernă - care este în esenţă o respingere a
obiectivismului istoric - sunt gata să folosească termenul „cădere" sau
„stare de cădere" pentru a descrie starea subiectivă în care se găseşte
omul în mod pesimist. Dar un concept nedefinit, care nu este legat de
evenimentul istoric, nu explică nimic. Este cert că NT consideră Căderea ca un
eveniment precis din istoria umană - un eveniment cu consecinţe atât de
importante pentru întreaga rasă umană încât este pus alături şi explică
celălalt eveniment crucial din istorie, anume, venirea lui Cristos pentru a
mântui lumea (vezi Romani 5:12 ş.urm.; 1 Corinteni 15:21 ş.urm.). Omenirea,
împreună cu restul creaţiei, aşteaptă evenimentul al treilea şi ultimul din
istorie, a doua venire a lui Cristos, la sfârşitul epocii prezente, când
efectele Căderii vor fi abolite definitiv, necredincioşii vor fi judecaţi
pentru veşnicie - iar creaţia nouă, împreună cu cerurile noi şi cu un pământ
nou în care va locui neprihănirea, va fi instaurată potrivit cu scopul neschimbător
al Dumnezeului atotputernic (vezi Faptele Apostolilor 3:20 ş.urm.; Romani 8:19
ş.urm.; 2 Petru 3:13; Apocalipsa 21-22). Astfel, prin harul lui Dumnezeu, tot
ce a fost pierdut prin Adam, şi încă mult mai mult decât atât, este restaurat
în Cristos. (*PĂCAT.)
BIBLIOGRAFIE
N. P. Williams, The Ideas of the Fall and of Original Sin,
1927; J. G. Machen, The Christian View of Man, 1937, cap. 14; J. Murray,
The Imputation of Adam’s Sin, 1959.
P.E.H.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu