călătoriile în vremurile biblice
CĂLĂTORIILE ÎN VREMURILE BIBLICE. Călătoriile în vremurile biblice erau determinate de
accesibilitatea căilor terestre şi navale. La începuturile istoriei antice a
Orientului Apropiat, în special în Mesopotamia şi în Egipt, râurile şi zonele
de coastă ale mărilor au constituit cele mai bune mijloace pentru călătorii şi
comerţ. Pentru a lega satele s-au făcut drumuri pentru călăreţi; la răscruci de
drumuri au început să apară noi sate şi astfel acestea au continuat să se
dezvolte în paralel. Popoarele care aveau acces la Mediterana erau privilegiate
în ceea ce priveşte călătoriile maritime datorită climatului, structurii
coastei şi accesului la alte zone (cf. 1 Împăraţi 9:26 ş.urm.; călătoriile lui
Pavel). Palestina a constituit un cap de pod vital între Eurasia şi Africa atât
pentru călătoriile pe uscat cât şi pentru cele pe mare, şi de aceea a jucat un
rol important în comunicaţii şi în *comerţ. O dată cu instaurarea păcii romane
şi a sistemului de drumuri, călătoriile în lumea biblică au fost uşurate foarte
mult şi au avut un rol important în răspândirea Evangheliei.
I. În vremea Vechiului Testament
În prima perioadă a VT, călătoriile pe uscat au fost destul
de limitate şi principalele grupuri care se deplasau pe uscat erau caravanele
şi forţele militare. Deşi oamenii aveau tendinţa să rămână în ţinutul natal ca
să nu-şi piardă poziţiile sociale, există dovezi de migraţii în grup la
jumătatea Epocii Bronzului. Imperiul comercial de la *Ebla, destul de întins în
ultima parte a mileniului al 3-lea, de la Mediterana până la Golful Persic,
arată comunicaţii destul de bune şi posibilitatea călătoriilor în Orientul
Apropiat încă înainte de epoca patriarhală.
Mai multe cuvinte ebr. sunt folosite pentru drumuri sau căi.
Dintre acestea, derek, calea bătătorită cu picioarele, şi mesillah,
nivelarea şi umplerea unei urme, sugerează cel mai bine caracterul drumurilor
antice. Deşi dovezile nu sunt încă definitive, se pare că înainte de sistemul
roman de drumuri nu se cunoştea tehnica de construcţie corectă a drumurilor.
Până atunci drumurile au fost căi urmate cu regularitate de oameni şi animale.
Unele căi erau întreţinute mai bine, cum erau cele care duceau la centre
provinciale sau la cetăţile de refugiu (Deuteronom 19:3), dar prin aceasta se înţelegea
în esenţă curăţirea pietrelor şi o nivelare limitată (cf. Isaia 40:3; 62:10).
Tiglat-Pileser I (1115-1077 î.Cr.), regele *Asiriei, a folosit ingineri pentru
a construi poduri şi drumuri nivelate pentru carele de război şi maşinile de
asediu . Un scriitor egiptean din secolul anterior a descris drumurile din
Palestina ca fiind „pline de bolovani şi pietre... acoperite de trestii, spini
şi mărăcini" (ANET, p. 478a). Asemenea scrieri se referă la drumuri
nepavate dar care puteau fi întreţinute. Chiar şi drumurile regale ale
perşilor, inclusiv artera principală dintre Sardis şi Susa, lungă de 2.600 km,
probabil că nu a fost pavată decât, poate, în imediata vecinătate a oraşelor.
Străzile pavate se pare că au fost limitate la unele oraşe (de ex. Ninive, Babilon).
Călătorii, caravanele, mesagerii oficiali şi armatele foloseau aceste căi, iar
călătorii mergeau de obicei cu caravanele ca să fie în siguranţă (cf.
Judecători 5:6).
De obicei călătorii mergeau pe jos, deşi asinii erau
folosiţi încă din cele mai vechi timpuri atât pentru călărit cât şi ca animale
de povară. Căruţele şi caii erau folosiţi pentru scopuri militare. Carul cu boi
transporta greutăţi mari şi poate oameni (Geneza 46:5). În vremurile mai
recente au fost folosite şi cămilele. Traficul riveran şi maritim a rămas unul
dintre cele mai importante moduri de călătorie. Se cunosc prea puţine lucruri
cu privire la locurile de odihnă, dar se pare că înainte de vremurile romane
călătorii trebuiau să se îngrijească de mâncare şi adăpost (Iosua 9:3-14).
Oamenii călătoreau în principal pentru a face comerţ, uneori pentru a participa
la sărbători religioase. În unele cazuri întâlnim migraţii cauzate de război,
foamete sau alte motive similare.
Drumurile pot fi clasificate ca drumuri internaţionale sau
interne. Deseori drumurile locale făceau legătura între drumurile
internaţionale, cum erau drumurile din Palestina care mergeau de la E la V,
între „calea mării" (Isaia 9:1; aşa-numita Via Maris) şi „Drumul
împărătesc" (Numeri 20:17). Via Maris mergea din Egipt de-a lungul coastei
Palestinei până când cotea spre Meghido unde se împărţea, deşi drumul principal
continua spre N până la Damasc şi apoi spre Mesopotamia. * „Drumul
împărătesc" mergea tot pe direcţia N-S, între Bozrah în Edom şi Damasc,
legând Arabia şi Egiptul cu ţinuturile din N. Drumuri mai puţin importante din
Palestina mergeau paralel cu valea Iordanului şi cu culmile munţilor din
centru. Numeroase drumuri de la E la V făceau legătura între aceste şosele,
inclusiv drumul de la Ierusalim la Ierihon (vezi LOB). Călătoriile pe mare nu
reprezentau ceva obişnuit în Israel, deşi unele corăbii au traversat coasta
Palestinei venind de la Eţion-Gheber din Golful Aqabah. Fuga lui Iona arată că
unii oameni călătoreau pe corăbii de transport în vremea VT (*CORĂBII ŞI BĂRCI;
*COMERŢUL ŞI SCHIMBURILE ECONOMICE).
Drumurile internaţionale pe uscat făceau legătura între
cetăţile importante din Egipt, Mesopotamia, Siria şi Asia Mică. Cele două
şosele care treceau prin Palestina legau Arabia şi Egiptul cu Damascul. De aici
un drum mergea spre Babilon, prin Tadmor (2 Cronici 8:4) şi Mari; un alt drum
mergea spre N, la Carchemiş, spre V, la Haran şi Asur, apoi spre S la Babilon
şi spre Golful Persic. În fine, un drum de la N de Carchemiş făcea legătura cu
cetatea hitită Kanish din Asia Mică.
II. În vremurile Noului Testament
În vremea NT pacea şi autoritatea romană au făcut
călătoriile relativ sigure şi constante. Lucrul acesta este demonstrat de
simplul fapt că în evanghelii şi în Faptele Apostolilor călătoriile scurte şi
lungi erau considerate normale. Deşi unii scriitori clasici dau impresia că în
vremea aceea călătoriile, în special pe mare, trebuiau evitate, cei care
cunoşteau cu adevărat lumea din zilele lor, cum sunt Pliniu şi Filon, confirmă
tabloul din NT. Oamenii făceau planuri pentru călătorii întinse pe uscat şi pe
mare şi le duceau la îndeplinire şi dădeau asigurări de întoarcere în ciuda
distanţelor mari implicate (de ex. Romani 15:24-25; Faptele Apostolilor 15:36;
18:18-21). Aceste călătorii aveau loc în interiorul Imperiului roman:
călătoriile în ţări străine, deşi nu erau necunoscute, constituiau o excepţie.
Evangheliile indică deplasări regulate ale oamenilor în
Palestina, inclusiv vizite anuale la Ierusalim cu ocazia Paştelor (Luca 1:39;
2:3-5, 41 ş.urm.; propovăduirea lui Isus). Aceste călătorii erau făcute de
obicei, pe jos şi ţineau mai multe zile, de ex. 5 zile de la Nazaret la
Ierusalim. Întrucât sistemul de drumuri romane nu a fost extins în Palestina
decât în ultima parte a secolului 1 d.Cr., călătoriile interne trebuie să fi
avut loc pe drumurile vechi (IEJ 1, 1950, p. 54 ş.urm.). Oamenii călătoreau de
asemenea spre Palestina sau din Palestina (Matei 2:1, 13-15). Cele mai
importante sunt călătoriile lui *Pavel. El a folosit la maxim accesul liber la
călătorie în interiorul lumii romane. Subvenţiile stăpânirii romane pentru
transporturi maritime, faptul că Cezar August a exterminat piraţii de pe mare
şi bandiţii de pe uscat, sistemul extensiv de drumuri care duceau la Roma,
toate acestea i-au ajutat pe primii creştini care călătoreau. De fapt,
creştinismul s-a răspândit la început de-a lungul drumurilor principale care
duceau la Roma. Călătoria spre E, cu abaterea în Macedonia în urma călăuzirii
divine (Faptele Apostolilor 16:6-10), ilustrează lucrul acesta; drumul trecea
prin Cezarea, prin Antiohia Siriei, Tars, Derbe, Iconia, Antiohia Pisidiei,
Laodicea, Efes, pe mare spre Corint şi apoi spre Brundisium sau Puteoli, şi pe
uscat, pe Via Appia, până la Roma.
Via Appia a fost prima şosea romană importantă ; construcţia
ei a început în 312 î.Cr. Aceste drumuri, bine planificate şi construite,
mergând pe cât posibil în linie dreaptă, au oferit condiţii de călătorie
neegalate până la construirea căilor ferate, multe secole mai târziu. Drumurile
principale erau pavate şi aveau o lăţime de 6-8 m; drumurile secundare
acoperite cu nisip sau pietriş, aveau şanţuri pe margini, la o distanţă de 6
sau 3 m, şi aveau suprafaţa curbată. Datorită importanţei strategice, aceste
drumuri erau construite de obicei de armată, deşi în anul 22 î.Cr. Cezar August
a numit o comisie permanentă care să se ocupe de drumuri. Josephus scrie că
Vespasian a avut topometri care au însoţit armata sa în timpul primei revolte a
evreilor (BJ 3.118). Pietre de hotar la fiecare 1.000 de paşi (1480 m) marcau
distanţa de la capătul drumului până la oraşul cel mai apropiat. Acestea sunt
surse de informaţii importante în zilele noastre. Hărţi ale drumurilor şi liste
cu locuri de odihnă şi distanţe pe uscat şi pe mare erau puse la dispoziţia călătorilor
ca să-şi poată planifica itinerariul. Au fost descoperite asemenea itinerarii,
mai mult sau mai puţin complete, datând din perioade care au urmat după
perioada NT, dar ele trebuie să fi existat cu mult înainte întrucât este
evident că Strabo (64 î.d.Cr-19 d.Cr.) şi alţi geografi au extras informaţii
din ele.
În afară de armată, sistemul de drumuri era folosit de poşta
imperială şi de alţi călători. Serviciul de curieri regali transporta nu numai
mesaje ci şi persoane oficiale. Călătorii de rând trebuiau să se îngrijească
singuri de felul în care aveau să călătorească, la fel ca şi persoanele
particulare care doreau să trimită scrisori altora, ca în cazul lui Pavel.
Locuri de odihnă cu cai odihniţi erau pregătite în oraşe sau la fiecare 25 de
mile romane. Şi acestea erau rezervate numai pentru curieri şi persoane
oficiale. Călătorii de rând puteau sta la hanuri particulare. Unele hanuri
asigurau mâncare şi cazare; altele asigurau numai un loc de dormit. Hanurile
din provinciile de E se pare că erau de calitate superioară, dar imaginea
generală pe care o avem despre hanuri şi hangii sugerează un standard în
general scăzut. Multe hanuri nu se deosebeau prea mult de nişte case de
toleranţă. De aceea se pune accent în scrierile creştine vechi pe *ospitalitate.
Distanţele obişnuite parcurse într-o zi erau 16 mile, pe jos, sau circa 25 de
mile pe cal sau cu căruţa. În unele ocazii curierii sau persoanele oficiale au
parcurs 100 de mile într-o zi, iar pe de altă parte, scrisorile către Cicero
din Siria au ajuns în 50 şi, respectiv, 100 de zile. Lunile de iarnă limitau
sau opreau complet călătoriile, în special în regiunile de munte sau de podiş,
la fel cum navigaţia înceta între mijlocul lunii noiembrie şi mijlocul lunii
martie; având loc, de preferinţă, navigaţia între 26 mai şi 14 septembrie
(Faptele Apostolilor 27:9 ş.urm.). Vânturile dominante determinau de asemenea
cursul urmat de corăbii. Pavel a folosit corăbii comerciale, a căror deplasare
era reglementată în funcţie de încărcătură, şi se pare că a evitat corăbiile
care erau rezervate în mod special pentru evreii din Diaspora pentru a-i
transporta la Ierusalim de Paşte (Faptele Apostolilor 20:1 ş.urm.). Ultima lui
călătorie la Roma a avut loc cu două corăbii de transportat grâne (*CORĂBII ŞI
BĂRCI).
Călătoriile pe uscat erau similare cu cele din vremurile VT.
Majoritatea oamenilor călătoreau pe jos. Persoanele oficiale care aveau un
permis special puteau folosi sistemul de curieri - atât caii cât şi căruţele.
Erau folosite diferite căruţe uşoare (cf. Faptele Apostolilor 8:29 - o căruţă
de călătorie?) şi unii călători de rând călătoreau în căruţe grele trase de
boi, fie că erau acoperite, fie descoperite. Exista chiar un fel de căruţă pe
care să o conduci singur, numită essedum! Calul, acoperit cu o pânză,
dar fără şa, era folosit de mesageri, de trupe (vezi Faptele Apostolilor 23:23
ş.urm., 32) şi de unii călători; asinul a continuat să fie un animal de povară,
ca şi în zilele noastre. În vremea NT era obişnuit ca oamenii să călătorească
atât singuri cât şi în grup. Oamenii care călătoreau în imperiu erau
oficialităţi guvernamentale, comercianţi, lucrători care căutau de lucru, mai
ales în oraşele mari, studenţi care mergeau spre centrele de studiu şi infirmi
care căutau sanctuarii unde să fie vindecaţi. Grupuri mari de oameni călătoreau
ca să participe la jocuri sau la sărbători religioase importante. Acestea
includeau nu numai sărbătorile evreieşti ci şi evenimentele majore din Grecia
şi Italia. Printre călători trebuie, de asemenea menţionaţi şi primii creştini
care au folosit mijloacele romane ca să răspândească Evanghelia şi ca să
menţină corespondenţă unii cu alţii.
BIBLIOGRAFIE
LOB; M. Avi-Yonah, „The Development of the Roman Road System
in Palestine", IEJ 1, 1950-1; C. Singers.a. (ed.), A History of Technology,
1, 1967; 2, 1972; D. Baly, The Geography of the Bible, 1967; L. Casson, Travel
in the Ancient World, 1974.
G.G.G.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu