Cartea lui Iov
CARTEA LUI IOV
I. Schiţa conţinutului
Capitolele 1 şi 2 (în proză) ne prezintă o întâlnire
cerească între Dumnezeu şi Satan şi efectele acestei întâlniri pe pământ.
Capitolul 3 este marele „De ce?" al lui Iov; Elifaz îşi spune părerea în
cap. 4-5 iar Iov răspunde în cap. 6-7. Bildad continuă în cap. 8 şi Iov răspunde
în cap. 9-10. Prima serie de discuţii se încheie cu cuvântarea lui Ţofar în
cap. 11 şi răspunsul lui Iov în cap. 12-14. În a doua serie îl ascultăm pe
Elifaz (15), Bildad (18) şi Ţofar (20), iar răspunsurile lui Iov sunt în cap.
16-17, 19, 21. În textul pe care-l avem noi (vezi III. mai jos) a treia
serie de cuvântări este incompletă şi iau cuvântul numai Elifaz (22) şi Bildad
(25), iar Iov răspunde în cap. 23-24 şi 26- 27. După un interludiu de laudă la
adresa înţelepciunii (28), Iov rezumă dezbaterea (29-31). Urmează intervenţia
lui Elihu în cap. 32-37 şi apoi răspunsul dat de Dumnezeu lui Iov în cap.
38-42:6. Cartea se încheie cu un epilog în proză care relatează restaurarea
prosperităţii lui Iov (42:7-17).
II. Autorul şi data scrierii
Cartea este anonimă. Tradiţia talmudică „oficială",
acceptată de mulţi dintre scriitorii creştini mai vechi, afirmă că această
carte a fost scrisă de Moise (Baba Bathra 14b, seq.), dar
continuarea pasajului şi alte afirmaţii arată că aceasta era doar o afirmaţie pioasă,
bazată probabil pe un sentiment de potrivire şi nu trebuia luată în serios.
Adevărul este că nu avem nici o dovadă obiectivă care să ne îndrume în privinţa
autorului sau datei scrierii. Dovezile pentru o dată foarte timpurie se bazează
în cea mai mare măsură pe faptul că nu sunt menţionate detalii din istoria
israelită, dar lucrul acesta poate fi explicat suficient de bine de dorinţa
autorului de a discuta problema centrală în afara cadrului legământului. Alte
dovezi, cum sunt menţionarea haldeilor ca triburi nomade care jefuiesc (1:17)
şi termenul arhaic qesita (42:11) indică doar vechimea povestirii şi nu
data scrierii. Cercetătorii moderni au datat cartea din vremea lui Solomon până
prin 250 î.Cr., cele mai populare date fiind între 600 şi 400 î.Cr., deşi
există o tendinţă crescândă de a prefera date mai târzii. O dată Solomonică,
acceptată de Franz Delitzsch şi E. J. Young, este cea mai veche pe care o putem
adopta în mod rezonabil. Argumentele bazate pe subiect, limbaj şi teologie
probabil că indică o dată mai târzie, dar întrucât cartea este sui generis
în literatura ebr. şi întrucât limbajul este atât de distinctiv (unii consideră
că este o traducere din aramaică sau consideră că autorul a trăit în afara
Israelului), iar teologia este valabilă în orice vreme, orice dogmatism derivă
din subiectivism sau din idei preconcepute.
III. Textul
Faptul că avem de-a face cu una dintre cele mai dificile
scrieri poetice din VT şi că în vocabular întâlnim vreo 110 cuvinte (W. B.
Stevenson, The Poem of Job, p. 71) care nu sunt găsite în altă parte, a
făcut ca sarcina scribului să fie foarte dificilă. Din nefericire traducerile
nu sunt de mare ajutor pentru verificarea textului ebr. Traducerea LXX trebuie
folosită cu multă precauţie. În forma ei mai veche a lipsit aproximativ 17-25
la sută din textul ebr. probabil pentru că traducătorii au fost intimidaţi de
sarcina lor; iar traducerea este adesea liberă şi parafrazată, şi nu rareori
este incorectă.
Problemele textuale principale sunt în cap. 26-27. Aceste
capitole sunt răspunsul lui Iov la a treia cuvântare a lui Bildad. Nu se poate
face nici o obiecţie la faptul că Ţofar nu vorbeşte a treia oară; lucrul acesta
este în armonie cu caracterul său şi ar fi dovada cea mai evidentă că Iov a
triumfat asupra prietenilor săi. Nu încape îndoială că îl ascultăm pe Iov
vorbind în 27:2-6, dar în contextul dat este aproape imposibil să-i atribuim
lui şi versetele din 27:7-23. Probabil că acestea fac parte din a treia
cuvântare a lui Ţofar sau poate din cuvântarea lui Bildad. Dacă este aşa, nu a
fost sugerată nici o reconstituire satisfăcătoare a textului şi s-ar putea ca o
parte a manuscrisului original să fi fost pierdută - ceva ce se poate întâmpla
uşor cu un sul fragil de papirus.
IV. Integritatea
Majoritatea cercetătorilor separă prologul şi epilogul în
proză de poezia din 3:1-42:6. Atunci când faptul acesta este interpretat că
proza este mai veche decât poezia şi că autorul a transformat miezul povestirii
vechi într-o poezie magnifică, nu se pot ridica obiecţii şi este posibil ca
teoria să fie corectă. Nu există dovezi obiective care să sugereze că proza a
fost adăugată mai târziu la poezie de către un alt autor, sau că ar fi o
compoziţie mai veche sau mai nouă. În scrierile lui W. B. Stevenson (op. cit.)
această teorie a fost folosită pentru a impune o interpretare nenaturală a
cărţii.
Foarte mulţi cercetători consideră că anumite porţiuni au
fost inserate mai târziu. În ordinea descrescândă a importanţei, cele mai
importante pasaje sunt: cuvântările lui Elihu (32-37), lauda înţelepciunii (28)
şi anumite părţi din răspunsul lui Dumnezeu (39:13-18; 40:15-24; 41:1-34). În
orice caz, argumentele lingvistice sunt foarte şubrede. Argumentele bazate pe
conţinutul lor riscă să izoleze pasajele. Aranjarea actuală a cărţii poate fi
apărată foarte rezonabil.
V. Cartea lui Iov ca şi scriere poetică
R. H. Pfeiffer, IOT, 1948, p. 683 ş.urm., spune foarte bine:
„Dacă poetul nostru poate fi pus alături de cei mai mari scriitori ai omenirii,
fapt de care nu ne îndoim, geniul lui creator nu a trebuit neapărat să se
bazeze pe modele mai vechi pentru structura generală a lucrării sale... O putem
socoti ca pe una dintre cele mai originale lucrări poetice ale omenirii. Atât
de originală, de fapt, încât nu se încadrează în nici o categorie standard
stabilită de critica literară... nu este în exclusivitate lirică... nici
epică... nici dramatică... nici didactică, nici reflectivă... decât dacă
reducem poezia ca să o încadrăm într-o anumită categorie". În mod
convenţional cartea lui Iov face parte din literatura poetică ebr. şi stă
alături de Proverbe şi Eclesiastul, iar compararea ei cu anumite scrieri de
„înţelepciune" egip. şi bab. este justificată numai dacă reţinem
avertismentul lui Pfeiffer. Este clar că Iov şi prietenii lui sunt descrişi şi
vorbesc ca şi membri ai categoriei înţelepţilor, iar Elihu li se adresează ca
atare (34:2).
În Israel înţelepţii au căutat că-L înţeleagă pe Dumnezeu şi
căile Sale prin studierea uniformităţilor mari din experienţa umană, prin
raţiunea iluminată de „frica de Domnul". Cartea Proverbelor este un
exemplu tipic al modului în care au înţeles ei viaţa. Cartea lui Iov este un
protest înfocat, nu atât împotriva conceptului fundamental al Proverbelor că o
viaţă trăită în frică de Dumnezeu aduce prosperitate, şi că nelegiuirea aduce
suferinţă şi distrugere, cât împotriva ideii că prin acestea pot fi cunoscute
pe deplin căile lui Dumnezeu. Iov nu este un caz tipic; el este excepţia care
contrazice presupunerea că prin experienţa obişnuită pot fi înţelese pe deplin
adâncurile înţelepciunii şi lucrării lui Dumnezeu.
VI. Problema lui Iov
Poezia este atât de bogată în idei, atât de amplă în sfera
sa, încât în ea se oglindeşte o mare parte a experienţei umane şi a misterelor
ei. Totuşi, în cea mai mare parte s-a considerat că se ocupă cu problema
suferinţei umane. Deşi W. B. Stevenson a exagerat poziţia sa (op. cit., p. 34
ş.urm.) el a arătat clar că în poem există mult mai puţine aluzii la suferinţa
fizică a lui Iov decât s-a presupus. Iov se ocupă mai puţin de suferinţa fizică
şi mai mult de felul în care este tratat de rudenii, de concetăţeni, de gloată
şi, în fine, de prieteni. Dar acestea sunt doar dovezi că Dumnezeu l-a părăsit.
Cu alte cuvinte, problema lui Iov nu este problema durerii, nici măcar problema
mai vastă a suferinţei, ci o problemă teologică: de ce nu a acţionat Dumnezeu
aşa cum ar fi fost de aşteptat pe baza teoriei şi a experienţei sale
anterioare? Fiind un fiu al epocii sale, el şi-a clădit viaţa pe teoria că
dreptatea lui Dumnezeu implică egalitatea dintre bunătate şi prosperitate.
Dacă sunt scoase din context, cuvintele prietenilor săi şi
ale lui Elihu sunt mai acceptabile decât multe dintre vorbele pripite ale lui
Iov. Dar ele sunt respinse de Dumnezeu (42:7) nu pentru că sunt neadevărate ci
pentru că sunt prea înguste. Lucrul acesta este arătat deosebit de clar în
discuţia despre soarta celor răi. În ciuda exagerărilor lui Iov recunoaştem
imediat că prietenii săi produc un tablou a priori al sorţii pe care ar
trebui să o aibă cei răi. Ei crează tabloul lui Dumnezeu numai printr-o alegere
atentă a dovezilor. Suferinţa lui Iov este cauzată de o prăbuşire a concepţiei
sale teologice despre lume şi viaţă.
Aceasta explică punctul culminant aparent nesatisfăcător în
care Dumnezeu nu răspunde la întrebările sau acuzaţiile lui Iov şi, cu toate că
El proclamă măreţia atotputerniciei Sale, nu a eticii sale, Iov este
satisfăcut. El îşi dă seama că ideea sa despre Dumnezeu s-a prăbuşit pentru că
a fost prea mică; problema lui dispare atunci când îşi dă seama de măreţia lui
Dumnezeu. Cartea nu îşi propune să răspundă la problema suferinţei ci să
proclame un Dumnezeu atât de mare încât nu este necesar nici un răspuns,
deoarece dacă ar fi dat, ar transcende mintea finită; acelaşi principiu se
aplică la problemele ridicate pe parcurs.
BIBLIOGRAFIE
S. R. Driver şi G. B. Gray, The Book of Job, ICC,
1921; G. Hölscher, Hiob, 1937; J. C. Rylaarsdam, Revelation in Jewish
Wisdom Literature, 1946; W. B. Stevenson, The Poem of Job, 1947; H.
L. Ellison, From Tragedy to Triumph, 1958; E. Dhorme, The Book of Job,
1967; H. H. Rowley, Job, NCB, 1970; F. I. Andersen, Job, TOTC,
1976.
H.L.E.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu