căsătorie
CĂSĂTORIE.
Căsătoria este starea civilă în care un bărbat şi o femeie pot convieţui într-o
relaţie sexuală, care este aprobată de grupul lor social. Adulterul şi curvia
sunt relaţii sexuale pe care societatea nu le recunoaşte că ar constitui
căsătorie. Această definiţie este necesară pentru a arăta că în VT poligamia nu
este imorală din punct de vedere sexual, întrucât constituia o stare civilă de
căsătorie care era recunoscută; deşi în general s-a constatat că nu este
soluţia cea mai bună.
I. Statutul căsătoriei
Căsătoria este considerată un lucru normal şi în VT nu
există un termen echivalent cu „burlac". Relatarea creării Evei (Geneza
2:18-24) arată relaţia unică dintre soţ şi soţie şi serveşte ca o imagine pentru
relaţia dintre Dumnezeu şi poporul Său (Ieremia 3; Ezechiel 16; Osea 1-3),
dintre Cristos şi biserica Sa (Efeseni 5:22-23). Chemarea lui Ieremia de a
rămâne necăsătorit (Ieremia 16:2) este un semn profetic unic, dar în NT se
recunoaşte că celibatul se poate să fie chemarea specială dată de Dumnezeu unor
creştini, pentru un scop special (Matei 19:10-12; 1 Corinteni 7:7-9), deşi
căsătoria şi viaţa de familie sunt chemarea normală (Ioan 2:1-11; Efeseni 5:22
- 6:4; 1 Timotei 3:2; 4:3; 5:14).
Monogamia este implicită din istoria lui Adam şi Eva,
întrucât Dumnezeu a creat o singură soţie pentru Adam. Totuşi, poligamia a fost
adoptată încă din vremea lui Lameh (Geneza 4:19) şi nu este interzisă în
Scriptură. S-ar părea că Dumnezeu l-a lăsat pe om să descopere din propria
experienţă că instituţia originală a monogamici era relaţia potrivită. Se arată
că poligamia aduce necazuri şi adeseori are ca rezultat păcate, de ex. Avraam
(Geneza 21); Ghedeon (Judecători 8:29-9:57); David (2 Samuel 11; 13); Solomon
(1 Împăraţi 11:1-8). Având în vedere obiceiurile orientale, regii evrei au fost
avertizaţi împotriva poligamiei (Deuteronom 17:17). În familie se nasc gelozii
din cauza ei, cum a fost cazul celor două soţii ale lui Elcana, care erau
rivale (1 Samuel 1:6; cf. Levitic 18:18). Este greu să ştim în ce măsură a fost
practicată poligamia, dar judecind din punct de vedere economic, este probabil
că poligamia a fost întâlnită mai mult printre cei înstăriţi decât printre
oamenii de rând. Irod cel Mare a avut nouă soţii în acelaşi timp (Josephus,
Ant. 17.19). Poligamia continuă să fie practicată de evreii din ţările
musulmane.
Când era practicată poligamia, statutul şi relaţia dintre
soţii pot fi deduse atât din naraţiuni cât şi din lege. Era normal ca soţul să
fie atras mai mult spre una dintre soţii. Astfel, Iacov, care a ajuns poligam
printr-un şiretlic, a iubit-o pe Rahela mai mult decât pe Lea (Geneza 29).
Elcana a preferat-o pe Ana, în ciuda faptului ca nu avea copii (1 Samuel
1:1-8). În Deuteronom 21:15-17 se admite ca este posibil ca soţul să iubească
pe o soţie şi să o urască pe alta.
Întrucât copiii erau importanţi pentru a purta numele
familiei, o soţie fără copii îi putea permite soţului său să aibă copii cu
sclava ei. Acest lucru era legal în Mesopotamia civilizată (de ex. Codul lui
Hammurapi, 144-147) şi a fost adoptat de Sara şi de Avraam (Geneza 16), de
Rahela şi Iacov (Geneza 30:1-8), deşi Iacov a mers mai departe şi a acceptat-o
şi pe slujitoarea lui Lea, cu toate că Lea îi născuse deja copii (Geneza 30:9).
În aceste cazuri drepturile soţiei sunt protejate; ea este cea care îi dă
soţului său pe slujitoarea ei pentru o ocazie specifică. Este greu să definim
poziţia slujitoarei într-o asemenea relaţie; ea este mat curând o soţie
secundară, decât o a doua soţie, deşi dacă bărbatul continuă să aibă relaţii cu
ea, primeşte poziţia de concubină. Probabil că acesta este motivul pentru care
Bilha este numită „ţiitoarea" (concubina) lui Iacov în Geneza 35:22, în
timp ce Agar nu este enumerată printre ţiitoarele (concubinele) lui Avraam în
Geneza 25:6.
În mod normal, soţiile erau alese dintre evrei (de ex.
Neemia 13:23-28). Logodna şi căsătoria urmau apoi tiparul normal (vezi mai
jos). Uneori soţiile erau cumpărate ca sclave evreice (Exod 21:7-11; Neemia
5:5). Se susţine de obicei că stăpânul casei avea drepturi sexuale asupra
sclavelor sale. Nu încape îndoială că au existat exemple flagrante de asemenea
promiscuitate, dar Biblia nu spune nimic cu privire la ele. Este demn de
remarcat că Exod 21:7-11 şi Deuteronom 15:12 face distincţie între o sclavă
obişnuită, care trebuie să fie eliberată după 7 ani, şi o sclavă care a fost
cumpărată în mod deliberat ca soţie sau concubină şi care nu poate revendica
eliberarea în mod automat. Întrucât drepturile ei sunt în acest caz stabilite
de lege, capul familiei sau fiul lui trebuie să fi trecut printr-o ceremonie
oarecare, oricât de simplă, care să poată fi recunoscută de lege. Referindu-ne
la drepturile ei, acest pasaj nu le face să depindă de cuvântul ei, contra
cuvântului capului familiei, nici dacă ea i-a născut lui sau fiului său un
copil. Este greu să spunem care era statutul ei. Nu încape îndoială că statutul
ei era diferit, după cum ea era prima, a doua sau singura „soţie" a
capului familiei. Când ea era dată fiului stăpânului, se poate să fi primit
statutul de soţie a lui. Adevărul este că această lege, aşa cum arată
contextul, se ocupă cu drepturile ei ca sclavă şi nu, în primul rând, ca soţie.
Soţiile puteau fi luate şi dintre prizonierii de război, cu
condiţia să nu fie palestiniene (Deuteronom 20:14-18). Unii scriitori le
consideră pe aceste prizoniere ca pe concubine, dar legile din Deuteronom
21:10-14 le consideră ca pe soţiile obişnuite.
Nu există nici o lege care să se refere la concubine şi nu
ştim ce drepturi aveau. Este evident că ele aveau o poziţie inferioară faţă de
soţii, dar copiii lor puteau primi o moştenire după cum hotăra tatăl lor
(Geneza 25:6). Cartea Judecătorilor relatează preluarea puterii de către
Abimelec, fiul concubinei lui Ghedeon (Judecători 8:31-9:57) şi povesteşte de
asemenea întâmplarea tragică a levitului şi concubinei sale (Judecători 19).
Impresia dată de versetele 19:2-4 este că această concubină era liberă să-şi
părăsească „soţul", şi că bărbatul s-a bazat pe puterea lui de înduplecare
ca să o aducă acasă. David şi Solomon au copiat modelul monarhilor orientali
luându-şi multe soţii şi concubine (2 Samuel 5:13; 1 Împăraţi 11:3; Cântarea
Cântărilor 6:8-9). În ultimele două pasaje se pare că acestea erau luate din
clasa de jos a poporului.
În căsătoriile normale soţia mergea la casa soţului. Există,
însă, o altă formă de căsătorie în Judecători 14-15. Aceasta este practicată
între filisteni şi nu este descrisă la israeliţi. Citim aici că soţia lui
Samson a rămas în casa tatălui ei şi că Samson a vizitat-o. S-ar putea
argumenta că Samson a intenţionat să o ia acasă la el după nuntă, dar că a
plecat singur, supărat, după ce l-a înşelat. Totuşi, în 15:1 citim că ea
continua să se afle în casa tatălui său, cu toate că între timp fusese dată în
căsătorie unui filistean.
II. Obiceiuri de căsătorie
Obiceiurile de căsătorie din Biblie sunt legate de două
evenimente: logodna şi căsătoria.
a. Logodna
În Orientul Apropiat logodna (în limbaj talmudic ’erusin
şi qiddusin) este o relaţie care angajează aproape la fel de puternic ca
şi căsătoria. În Biblie femeia logodită era numită uneori „soţie" şi avea
aceeaşi obligaţie de fidelitate conjugală (Geneza 29:21; Deuteronom 22:23-24;
Matei 1:18, 20), iar bărbatul logodit era numit „soţ" (Ioel 1:8; Matei
1:19). Biblia nu stabileşte legi pentru ruperea logodnei, dar Codul lui
Hammurapi (159-160) prevede că dacă viitorul soţ rupe logodna, tatăl fetei
păstrează darul pentru mireasă; iar dacă tatăl se răzgândeşte, el trebuie să
plătească de două ori valoarea cadoului (vezi de asemenea Codurile de legi ale
Lipit-Ishtar, 29, şi Eshnunna, 25). Probabil că exista o declaraţie oficială,
dar publicitatea făcută depindea de mire. Astfel, Iosif a vrut să anuleze
logodna cu Maria pe ascuns (Matei 1:19).
Dragostea lui Dumnezeu şi credicioşia Lui faţă de poporul
Său sunt zugrăvite în termenii unei logodne în Osea 2:19-20. Logodna includea
următoarele etape:
(i) Alegerea unei soţii.
De obicei părinţii unui tânăr alegeau soţia pentru el şi aranjau căsătoria, aşa
cum a făcut Agar pentru Ismael (Geneza 21:21) şi Iuda pentru Er (Geneza 38:6).
Uneori tânărul făcea alegerea, iar părinţii negociau, cum a fost cazul lui
Sihem (Geneza 34:4, 8) şi al lui Samson (Judecători 14:2). Rareori se căsătorea
un bărbat împotriva voinţei părinţilor săi, aşa cum a făcut Esau (Geneza
26:34-35). Fata era întrebată uneori dacă accepta căsătoria, ca în cazul
Rebecăi (Geneza 24:58). Uneori părinţii fetei alegeau un bărbat care era
potrivit să-i fie soţ, cum a făcut Naomi (Rut 3:1-2) şi Saul (1 Samuel 18:21).
(ii) Schimbul de daruri.
Există trei tipuri de daruri care sunt asociate cu logodna în Biblie: 1.
Cuvântul mohar, tradus „cadou de căsătorie" sau „zestre"
(Geneza 34:12, pentru Dina; Exod 22:17, pentru o fecioară sedusă; 1 Samuel
18:25, pentru Mical). Termenul mohar nu este menţionat, dar este
subînţeles în pasaje cum sunt Geneza 24:53, pentru Rebeca; 29:18, cei 7 ani de
slujire ai lui Iacov pentru Rahela. Faptul că Moise a păscut oile socrului său
poate fi interpretat în acelaşi fel (Exod 3:1). Acesta era un cadou compensator
din partea mirelui pentru familia miresei, care pecetluia legământul şi lega
cele două familii. Unii cercetători au crezut că mohar era preţul
miresei, dar soţia nu era cumpărată ca şi o sclavă. 2. Zestrea. Aceasta
era un dar pentru mireasă sau pentru mire din partea tatălui ei, constând
uneori din slujitori (Geneza 24:59, 61, pentru Rebeca; 29:24, pentru Lea) sau
pământ (Judecători 1:15, pentru Acsa; 1 Împăraţi 9:16, pentru fiica lui Faraon,
soţia lui Solomon) sau alte proprietăţi (Tobit 8:21, pentru Tobias). 3.
Darul mirelui pentru mireasă consta uneori din bijuterii şi haine, cum au fost
cele aduse pentru Rebeca (Geneza 24:53). Exemple biblice de contracte verbale
sunt oferta lui Iacov de a sluji 7 ani lui Laban (Geneza 29:18) şi promisiunea
lui Sihem de a da cadouri familiei lui Dina (Geneza 34:12). În TB un contract
de logodnă este numit setar qiddusin (Moed Katan 18b) sau setar
’erusin (Kiddushin 9a). În zilele noastre, în Orientul Apropiat
contribuţia fiecărei familii este consemnată într-un contract de logodnă în
scris.
b. Ceremonii de nuntă
O trăsătură importantă a multora dintre aceste ceremonii era
recunoaşterea publica a căsătoriei. Se înţelege că nu toate etapele de mai jos
erau incluse în toate nunţile.
(i) Ţinuta miresei şi a mirelui. Uneori mireasa purta haine brodate (Psalmul 45:13-14),
bijuterii (Isaia 61:10), un brâu special (Ieremia 2:32) şi un voal (Geneza
24:65). Printre podoabele mirelui putea fi o ghirlandă (Isaia 61:10). Efeseni
5:27; Apocalipsa 19:8; 21:2 se referă în mod figurat la hainele albe ale
Bisericii în calitatea ei de Mireasă a lui Cristos.
(ii) Însoţitoarele miresei şi prietenii mirelui. Psalmul 45:14 vorbeşte despre fecioarele care însoţeau o
mireasă de rang regal şi se presupune că şi miresele de rang inferior aveau
fecioare care să le însoţească. Este cert că mirele avea grupul său de prieteni
(Judecători 14:11). Unul dintre aceştia corespunde cu naşul de la nunţile
noastre şi este numit „însoţitor" în Judecători 14:20; 15:2 sau „prietenul
mirelui" în Ioan 3:29. Se poate să fie acelaşi cu „nunul" din Ioan
2:8-9.
(iii) Procesiunea. În
seara zilei stabilite pentru căsătorie, mirele şi prietenii săi mergeau în grup
la casa miresei. Acolo se ţinea cina de nuntă: uneori lucrul acesta era forţat
de împrejurări (Geneza 29:22; Judecători 14), dar este posibil ca acesta să fi
fost un obicei destul de răspândit, întrucât Pilda celor zece fecioare
din Matei 25:1-13 este interpretată cel mai uşor în sensul că mirele merge la
casa miresei pentru cină. Totuşi, ne-am putea aştepta ca în mod obişnuit mirele
sa o escorteze pe mireasă înapoi acasă la el sau la casa părinţilor săi pentru
a servi cina, deşi singurele texte din Scripturi care menţionează acest lucru
sunt Psalmul 45:14 ş.urm.; Matei 22:1-14 (nunţi regale) şi probabil în Ioan 2:9
ş.urm.
Procesiunea putea fi însoţită de cântece, muzică şi dans
(Ieremia 7:34; 1 Macabei 9:39), iar seara iluminată de lămpi (Matei 25:7).
(iv) Ospăţul de nuntă.
Acesta avea loc de obicei la casa mirelui (Matei 22:1-10; Ioan 2:9), seara
(Matei 22:13; 25:6). Luau parte multe rudenii şi prieteni; aşa se face că vinul
se poate să se fi terminat (Ioan 2:3). Un administrator sau un prieten
supraveghea desfăşurarea ospăţului (Ioan 2:9-10). Refuzul invitaţiei de a
participa la un ospăţ de nuntă constituia o insultă (Matei 22:7). Oaspeţilor li
se cerea să poarte haine de sărbătoare (Matei 22:11-12). În împrejurări
speciale ospăţul putea fi ţinut la casa miresei (Geneza 29:22; Tobit 8:19).
Adunarea glorioasă a lui Cristos şi a sfinţilor Săi în cer este numită
figurativ „ospăţul nunţii Mielului" (Apocalipsa 19:9).
(v) Acoperirea miresei.
În două cazuri din VT (Rut 3:9; Ezechiel 16:8) bărbatul o acoperă pe femeie cu
poala hainei sale, poate ca un semn că o ia sub protecţia sa. D. R. Mace preia
ideea lui J. L. Burckhardt (Notes on the Bedouin, 1830, p. 264) când
spune că la nunţile arabe lucrul acesta este făcut de una dintre rudele
mirelui. J. Eisler, în Weltenmantel und Himmelszelt, 1910, spune că la
beduini mirele o acoperă pe mireasă cu o manta specială şi rosteşte cuvintele:
„De acum încolo nimeni în afară de mine nu te va acoperi". Textele biblice
sugerează că era urmat obiceiul al doilea.
(vi) Binecuvântarea.
Părinţii şi prietenii îi binecuvântau pe mire şi mireasă şi le urau de bine
(Geneza 24:60; Rut 4:11; Tobit 7:13).
(vii) Legământul. Un
alt element religios era legământul de credincioţie care este subînţeles în
Proverbe 2:17; Ezechiel 16:8; Maleahi 2:14. Din Tobit 7:14 aflăm că tatăl
miresei scria un contract de căsătorie, care în Mishnah este numit ketuba.
(viii) Camera miresei.
O cameră nupţială era pregătită în mod special (Tobit 7:16). Numele ebr. pentru
această cameră este huppa (Psalmul 19:5; Ioel 2:16), care a fost iniţial
un coviltir sau un cort, iar termenul gr. este nymphon (Marcu 2:19).
Cuvântul huppa continuă să fie folosit de evreii din zilele de astăzi
pentru baldachinul sub care mirele şi mireasa stau, pe scaun sau în picioare,
în timpul ceremoniei de căsătorie.
(ix) Consumarea căsătoriei. Mirele şi mireasa erau conduşi la această cameră, deseori
de părinţi (Geneza 29:23; Tobit 7:16-17; 8:1). Înainte de împreunare, pentru
care ebr. folosesc idiomul „a cunoaşte", era rostită o rugăciune pentru
soţ şi pentru soţie (Tobit 8:4).
(x) Dovada virginităţii.
O pânză sau o cămaşă pătată de sânge era arătată ca dovadă a virginităţii
miresei (Deuteronom 22:13-21). Acest obicei continuă să fie practicat în unele
locuri din Orientul Apropiat.
(xi) Festivităţile.
Festivităţile de nuntă continuau timp de o săptămână (Geneza 29:27, Iacov şi
Lea) sau uneori timp de 2 săptămâni (Tobit 8:20, Tobias şi Sara). Aceste
festivităţi erau însoţite de muzică (Psalmul 45; 78:63) şi glume, ca şi
ghicitoarea lui Samson (Judecători 14:12-18). Unii interpretează Cântarea
Cântărilor în lumina unui obicei al ţăranilor sirieni de a numi pe mire şi
mireasă „rege" şi „regină" în timpul festivităţilor de după nuntă şi
de a-i lăuda cu cântece.
III. Căsătorii interzise
Acestea sunt enumerate în detaliu în Levitic 18 şi mai sumar
în Levitic 20:17-21; Deuteronom 27:20-23. Ele sunt analizate în detaliu de
David Mace, Hebrew Marriage, p. 152 ş.urm. Presupunem că interdicţia era
valabila atât pentru o a doua soţie cât timp mai trăia prima soţie cât şi
pentru orice căsătorie care ar fi avut loc după moartea soţiei; excepţie face
căsătoria cu sora soţiei: Levitic 18:18 spune că un bărbat nu poate lua în
căsătorie pe sora soţiei sale cât timp îi trăieşte soţia, dar se subînţelege că
ea poate fi luată în căsătorie după moartea primei soţii.
Avraam (Geneza 20:12) şi Iacov (Geneza 29:21-30) s-au
căsătorit cu rudenii apropiate; căsătoria între asemenea rudenii a fost
interzisă mai târziu. Scandalul din biserica din Corint (1 Corinteni 5:1) se
poate să fi fost cauzat de căsătoria cu o mamă vitregă, după moartea tatălui
mirelui, dar întrucât femeia este numită „soţia tatălui" (şi nu văduva),
iar actul este numit curvie, este mai probabil că a fost vorba de o relaţie
imorală cu a doua soţie, mai tânără, a tatălui.
IV. Legea leviratului
Numele este derivat de la cuvântul lat. levir, care
înseamnă „fratele soţului". Când un bărbat căsătorit murea fără să aibă
copii, fratele său trebuia sa o ia în căsătorie pe văduvă. Copiii rezultaţi din
această căsătorie erau consideraţi copii ai primului soţ. Acest obicei este
întâlnit nu numai la evrei ci şi la alte popoare.
Obiceiul este subînţeles în povestea lui Onan, în Geneza
38:8-10. Onan a luat-o pe soţia fratelui său, dar a refuzat să aibă copii cu
ea, deoarece „sâmânţa aceasta n-are să fie a lui" (v. 9) şi copiii săi nu
aveau să fie moştenitorii principali. Acest verset nu emite nici o judecată cu
privire la măsurile anticoncepţionale ca atare.
Deuteronom 25:5-10 afirmă că legea se aplică la fraţii care
locuiesc împreună, dar îi lasă fratelui opţiunea de a refuza.
Cartea Rut arată că obiceiul mergea mai departe decât
fratele soţului. Aici o rudenie al cărei nume nu-l cunoaştem are datoria
primară şi numai după ce acesta refuză, numai după aceea Boaz se căsătoreşte cu
Rut. O extindere şi mai mare a obiceiului o vedem în faptul că Rut, şi nu
Naomi, se căsătoreşte cu Boaz, probabil pentru că Naomi era prea înaintată în
vârstă ca să mai poată avea copii. Copilul este numit „fiul lui Naomi"
(4:17).
Legea leviratului nu se aplica dacă soţii au avut fete, iar
reglementările pentru moştenirea fiicelor sunt date pentru fiicele lui Ţelofhad
în Numeri 27:1-11. Pare ciudat că v. 9-11 par să ignore, sau chiar să
contrazică, legea leviratului. S-ar putea argumenta că legea din Deuteronom
25:5-10 nu fusese promulgată încă. Pe de altă parte, când o lege se naşte
dintr-o ocazie specială, trebuie să cunoaştem circumstanţele exacte pentru a
şti la ce se referă legea. Legea leviratului nu ar fi contrazisă dacă soţia lui
Ţelofhad ar fi murit înaintea lui, iar legea se limitează aici la cazuri similare.
Numeri 27:8-11 s-ar aplica atunci când au avut numai fiice, când o femeie fără
copii a decedat înaintea soţului ei, când fratele soţului a refuzat să o ia în
căsătorie pe văduva fără copii, sau când soţia nu a avut copii nici după ce
fratele primului soţ a luat-o în căsătorie.
În Levitic 18:16; 20:21 unui bărbat i se interzice să ia în
căsătorie pe soţia fratelui său. În lumina legii leviratului, înseamnă că el nu
o poate lua de soţie, indiferent dacă a fost divorţată în timpul vieţii soţului
ei, sau dacă, la moartea soţului ei ea a rămas cu sau fără copii. Ioan
Botezătorul l-a mustrat pe Irod Antipa pentru că s-a căsătorit cu soţia
fratelui său Irod Filip (Matei 14:3-4); Irod Filip era încă în viaţă.
În NT legea leviratului a fost folosită de saduchei pentru a
ridica o problemă în legătură cu învierea (Matei 22:23 ş.urm.).
V. Divorţul
a. În Vechiul Testament
În Matei 19:8 Domnul Isus spune că Moise a „îngăduit"
divorţul datorită împietririi inimilor oamenilor. Aceasta înseamnă că Moise nu
a poruncit divorţul, ci a reglementat o practică existentă şi formularea legii
din Deuteronom 24:1;4 poate fi înţeleasă cel mai bine în sensul acesta. În
limba engleză traducerile AC şi VR implică o poruncă în a doua parte a v.1, dar
VSR urmează traducerea lui Keil, Delitzsch, S. R. Driver şi LXX, când face
conjuncţia „dacă" din propoziţia condiţională să se extindă până la
sfârşitul v.3 aşa încât v.4 conţine de fapt reglementarea. Orice traducere am
folosi, înţelegem din această secţiune că divorţul era practicat, că femeii i
se dădea un gen de contract şi că ea era liberă să se recăsătorească.
Temeiurile de divorţ sunt menţionate aici în termeni atât de
generali încât nu se poate da o interpretare precisă. Soţul găseşte „ceva
ruşinos" la soţia sa. Cuvintele ebr. ‘erwat dabar (literal,
„goliciunea unui lucru"), apar în alt loc numai ca o expresie, în
Deuteronom 23:14. La scurt timp înainte de vremea lui Cristos, şcoala lui
Shammai a interpretat că se referă numai la infidelitate, în timp ce şcoala lui
Hillel a aplicat-o la orice lucru care nu era pe placul bărbatului. Trebuie să
ţinem cont că aici Moise nu urmăreşte să arate temeiurile de divorţ, ci acceptă
un fapt existent.
Există două situaţii în care divorţul este interzis: când un
bărbat o acuză pe nedrept pe soţia sa de infidelitate premaritală (Deuteronom
22:13-19) şi când un bărbat a avut relaţii sexuale cu o fată şi tatăl fetei l-a
obligat să o ia în căsătorie (Deuteronom 22:28-29; Exod 22:16-17).
În două ocazii excepţionale s-a insistat asupra divorţului.
Aceasta s-a întâmplat când evreii exilaţi s-au întors după ce se căsătoriseră
cu femei păgâne (Ezra 9-10 şi probabil Neemia 13:23 ş.urm., deşi aici divorţul
este subînţeles, dar nu este exprimat direct). În Maleahi 2:10-16 unii bărbaţi
le-au îndepărtat pe soţiile lor evreice ca să se căsătorească cu femei păgâne.
b. În Noul Testament
Când examinăm cuvintele lui Isus din Matei 5:32; 19:3-12;
Marcu 10:2-12; Luca 16:18, observăm că el categoriseşte divorţul şi recăsătoria
ca adulter, dar nu spune că omul nu poate despărţi ceea ce Dumnezeu a unit. În
amândouă pasajele din Matei singurul temei pe baza căruia un bărbat poate
divorţa de soţia sa este curvia, dar Marcu şi Luca nu pun o asemenea condiţie.
Curvia este înţeleasă de obicei ca fiind echivalentă cu adulterul; în mod
asemănător, purtarea poporului Israel, în calitate de soţie a lui Iahve, este
calificată atât ca adulter (Ieremia 3:8; Ezechiel 23:45) cât şi curvie (Ieremia
3:2-3; Ezechiel 23:43); în Eclesiasticul 23:23 se spune despre o femeie infidelă
că a comis adulter în curvie (cf. şi 1 Corinteni 7:2, unde în gr. cuvântul este
„curvie").
Cauza omiterii clauzei de excepţie din Marcu şi Luca poate
fi că nici un evreu, roman sau grec nu punea la îndoială că adulterul
constituia temei pentru divorţ şi evangheliştii au considerat că lucrul acesta
era de la sine înţeles. În mod similar când Pavel se referă, în Romani 7:1-3,
la legea evreiască şi romană, el ignoră posibilitatea divorţului pentru
adulter, întrucât amândouă legile prevedeau această posibilitate.
Au fost emise alte teorii cu privire la înţelesul cuvintelor
lui Isus. Unii consideră că curvia se referă la infidelitatea premaritală, pe
care soţul o descoperă după căsătorie. Alţii au sugerat că soţii descoperă că
s-au căsătorit încălcând interdicţia cu privire la gradele de rudenie, lucru
care probabil că s-a întâmplat prea rar ca să constituie subiectul unei
excepţii speciale în cuvintele lui Cristos. Catolicii susţin că aceste cuvinte
aprobă separarea, dar nu şi recăsătoria. Este greu să excludem permisiunea de
recăsătorie din Matei 19:9; la evrei nu exista un asemenea obicei de separare
fără permisiune de recăsătorie.
Unii au pus la îndoială autenticitatea textului din Marcu
10:12, întrucât femeia evreică nu putea să divorţeze de soţul ei. Dar soţia
putea da în judecată pe soţul ei dacă o maltrata, iar judecătorul îl putea
obliga pe soţ să divorţeze. Mai mult de atât, se poate ca Cristos să fi avut în
vedere legea gr. şi rom., care permitea soţiei să divorţeze de soţul ei, aşa
cum Irodiada a divorţat de primul ei soţ.
Între protestanţi şi romano-catolici există o părere că 1
Corinteni 7:10-16 oferă un alt temei pentru divorţ. Aici Pavel repetă
învăţătura pe care a dat-o Domnul când a fost pe pământ şi apoi, sub călăuzirea
Duhului, dă o învăţătură care merge mai departe decât cea dată de Domnul,
întrucât s-a ivit o situaţie nouă. Când unul dintre soţi dintr-o familie pagină
este covertit la Cristos, soţul sau soţia nu trebuie să-l părăsească pe
celălalt partener. Dar dacă partenerul acela insistă asupra despărţirii, „în
împrejurarea aceasta, fratele sau sora nu sunt legaţi". Această ultimă
condiţie nu înseamnă doar că ei pot fi părăsiţi, ci trebuie să însemne că ei
sunt liberi să se recăsătorească. Acest motiv de divorţ, care are o aplicabilitate
limitată, este cunoscut sub numele de „Privilegiul paulin”.
În învălmăşeala de căsătorii, divorţuri şi recăsătorii din
zilele noastre, biserica creştină - având de-a face cu convertiţi şi cu membri
care se pocăiesc - este silită deseori să accepte situaţia aşa cum este. Un
convertit care a fost divorţat anterior - pe baza unor motive suficiente sau
insuficiente - şi care s-a recăsătorit, nu se poate întoarce la partenerul
original şi căsătoria prezentă nu poate fi considerată adulter (1 Corinteni
6:9,11).
BIBLIOGRAFIE
W. R. Smith, Kinship and Marriage in Early Arabia,
1903; E. A. Westermarck, The History of Human Marriage, 3 vol., 1922; H.
Granquist, Marriage Conditions in a Palestinian Village, 2 vol., 1931,
1935; M. Burrows, The Basis of Israelite Marriage, 1938; E. Neufeld, Ancient
Hebrew Marriage Laws, 1944; D. R. Mace, Hebrew Marriage, 1953; J.
Murray, Divorce, 1953; D. S. Bailey, The Man-Woman Relation in
Christian Thought, 1959; R.deVeux, Ancient Israel 1961; E. Stauffer, TDNT
1, p. 648-657; W. Günther ş.a. NIDNTT 2, p. 575-590; M. J. Harris, C. Brown,
MDWTT 3, p. 534-543.
J.S.W.
J.T.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu