cetate
CETATE.
I. În Vechiul lestament
Cuvântul ir apare de 1.090 de ori în VT şi descrie o
diversitate de aşezări permanente. Se pare că nu ţine seamă de mărime sau de
drepturi (cf. Geneza 4:17; 19:29; 24:10; Exod 1:11; Levitic 25:29, 31; 1 Samuel
15:5; 20:6; 2 Împăraţi 17:6; Ieremia 51:42-43, 58; Iona 3:3; Naum 3:1).
Există alte cuvinte folosite în Biblie pentru a desemna
cetate. Dintre cuvintele evreieşti remarcăm qirya (Ezra 4:10), qirya
(Ezra 4:15, etc.), qeret (Iov 29:7; Proverbe 8:3; 9:3, etc.), sa’ar,
literal „poartă", dar folosit frecvent în Deuteronom în sensul de cetate
sau oraş (5:14; 12:15; 14:27-28).
Cetatea putea să fie cu ziduri sau fără ziduri. Spionilor pe
care i-a trimis Moise în Canaan li s-a cerut să observe acest lucru (Numeri
13:19, 28). În raportul lor ei au vorbit despre cetăţi care erau „înconjurate
cu ziduri şi erau foarte mari" (cf. Deuteronom 1:28, „mari şi întărite
până la cer"). Multe dintre cetăţile canaanite pe care le-au întâlnit
israeliţii în timpul Cuceririi au fost cetăţi înconjurate cu ziduri.
Excavaţiile moderne ale câtorva cetăţi antice ne dau informaţii cu privire la
natura exactă a zidurilor şi a teritoriului închis de ele. În fiecare caz ar
trebui consultate rapoartele de excavaţie pentru cetăţi specifice.
Cuvântul haser pare să fie folosit în mod special
pentru satele deschise, pentru a le deosebi de ir, care erau înconjurate
cu ziduri. Pentru a fi şi mai concreţi, o cetate apărată de structuri solide
era numită ‘ir mibsar, cetate întărită (Ieremia 34:7).
În cetăţile obişnuite exista o zonă centrală unde se
desfăşura comerţul şi judecăţile şi de jur împrejur erau „suburbiile" (migras,
„păşuni") unde lucrau ţăranii (Numeri 35:2; Iosua 14:4; 1 Cronici 5:16;
6:55; Ezechiel 48:15,17). Se pare că au existat sate şi în apropierea oraşelor
mai mari, şi erau numite „fiice" (banot), probabil localităţi fără
ziduri (Numeri 21:25; 32:42; 2 Cronici 28:18; Neemia 11:25-31). Când cetatea
centrală avea ziduri ea era un loc de adăpost pentru toată populaţia din
împrejurimi în vremuri de pericol (*FORTIFICAŢII ŞI ASEDIERI). În vremurile
preisraelite multe dintre aceste ţinuturi cu cetăţile lor întărite erau mici
oraşe-state conduse de un „rege", melek, în relaţie de vasalitate
cu o putere mai mare cum era Egiptul.
În VT există numeroase referiri la cetăţi ne-israelite,
printre cele mai faimoase fiind Pitom şi Ramses, cetăţile-magazii ale
faraonului (Exod 1:11), cetăţile filistenilor, care erau de fapt oraşe-state de
tip grecesc (1 Samuel 6:17-18), Damasc, capitala Siriei, *Ninive, „o cetate
foarte mare, cât o călătorie de trei zile" (Iona 3:3), *Babilonul cel mare
(Daniel 4:30; Ieremia 51:37, 43, 58), *Susa (Shushan), capitala Persiei (Estera
1:2). Excavaţiile şi cercetările arheologice generale au scos la lumină multe
informaţii importante despre unele dintre aceste cetăţi. Astfel, Ninive a fost
înconjurată de ziduri cu o circumferinţă de aproape 16 km. În apropiere erau
alte două cetăţi asiriene, Khorsabad şi Nimrud (*CALAH), amândouă de aceeaşi
mărime. În plus, existau numeroase sate în regiunea aceea. Mărimea cetăţii pe
care a avut-o în gând scriitorul cărţii lui Iona se poate să nu fie clară în
zilele noastre, dar avem motive serioase să credem că era o „cetate foarte
mare". Babilonul, de asemenea, a fost o cetate remarcabilă cu fortificaţii
şi palate măreţe.
În interiorul zidurilor oricăreia dintre aceste cetăţi
antice se găseau casele locuitorilor, poate casele mari ale nobililor şi chiar
un *palat. Excavaţiile din Palestina ne-au arătat destul de clar planul de
construcţie al acestor cetăţi. Porţile cetăţii, multe dintre care au fost
excavate în prezent (de ex. Meghido, Haţor, Ghezer, Telel Sheba) erau un loc
unde se desfăşura comerţul şi judecăţile şi aici şedeau judecătorii ca să ia
deciziile (Geneza 19:1; 2 Samuel 15:2-6; 1 Împăraţi 22:10; Amos 5:10,12, 15).
Numărul porţilor era variabil. În Ierihon se pare că a existat numai o singură
poartă, dar în alte cetăţi se poate să fi fost mai multe. Cetatea ideală a lui
Ezechiel avea 12 porţi (Ezechiel 48:30-35; cf. Apocalipsa 21:12-13). Zona din
spatele zidurilor era de obicei planificată cu grijă, cu un drum de centură
care înconjura cetatea; lângă acest drum erau case şi din el porneau alte
drumuri care duceau spre interior. Casele, clădirile publice, altarele sau
templele şi locurile libere pot fi observate în planurile excavatorilor.
Uneori cetăţile au avut o destinaţie specială. Cetăţile
egiptene Pitom şi Ramses au fost cetăţi-magazii (Exod 1:11) sau cetăţi
„visterii". Solomon a avut cetăţi „pentru care şi călăreţi" (1
Împăraţi 4:26; 9:19) cât şi cetăţi-magazii. Credem că acestea erau destinate
pentru apărare şi pentru înmagazinarea grânelor. Excavaţiile de la Meghido au
fost deosebit de instructive în privinţa aceasta, deoarece au arătat că acest
oraş a avut cândva un siloz imens pentru grâne, cu o capacitate de vreo 500.000
de litri. Excavaţiile au arătat că de obicei hambarele erau aproape de poartă
(de ex. Tell Sheba).
Uneori cetăţile erau folosite în negocierile dintre state şi
când erau încheiate tratate şi erau ajustate graniţele se făcea deseori un
transfer de cetăţi de la un stat la altul (1 Împăraţi 9:10-14; 20:34). Alteori
cetăţile făceau parte din zestre (1 Împăraţi 9:16). De asemenea, oamenii din
statele învecinate erau dornici să aibă acces la pieţele vecinilor lor şi să
„facă străzi" în cetăţile lor (1 Împăraţi 20:34), unde să poată face
comerţ.
În orice discuţie despre termenul „cetate" folosit în
Biblie, *Ierusalimului ar trebui să i se acorde un loc special, deoarece între
cetăţile lui Israel Ierusalimul a ocupat un loc proeminent ca cetate de scaun a
casei lui David şi ca centru al vieţii religioase a naţiunii. Este numit
„cetatea lui David" şi „cetatea lui Dumnezeu", termeni care au o
strânsă asociere cu închinarea pre-exilică din Israel şi cu regele Israelului,
fapt care este reflectat în mulţi psalmi. Aspectul Ierusalimului în ultimele
zile ale regilor a fost dezvăluit în mare măsură prin lucrarea lui Kathleen
Kenyon, care a făcut excavaţii pe versanţii de E ale cetăţii antice, în dreptul
văii Chedronului; versanţii erau terasaţi şi pe ei erau construite şiruri de
case. A existat o prăbuşire masivă în timpul atacului lui Nebucadneţar. Zidul
de V al cetăţii din vremea aceea a fost descoperit recent.
Ierusalimul a zăcut în ruine timp de aproape un secol
înainte de construirea cetăţii noi. La început a fost o cetate fără ziduri, dar
sub conducerea lui Neemia a fost protejată iarăşi de un zid ale cărui urme pot
fi văzute până în zilele noastre. Când VT a fost tradus în greacă, termenul
evreiesc ‘ir a devenit polis în LXX. Dar în timp ce termenul
grecesc polis avea un sens politic şi însemna „stat" sau
„organizaţie politică" şi nu doar „cetate", termenul evreiesc era
apolitic. Dintre scriitorii evrei de mai târziu numai Philo a folosit termenul
polis într-un sens politic.
BIBLIOGRAFIE
„Cetăţi" în S. M. Paul şi W. G. Dever, Biblical
Archaeology, 1973, p. 3-26.
J.A.T.
II. În Noul lestament
În NT termenul polis este întâlnit frecvent. În
evanghelii are un sens ne-politic mai cuprinzător şi înseamnă „sat", etc.,
reprezentând cadrul lucrării lui Isus printre evrei. În Faptele Apostolilor
este folosit pentru diferite cetăţi heleniste din Asia Mică şi Europa, dar nu
se referă la structura lor politică. În Romani 16:23 găsim că vistiernicul sau
administratorul (termenul este cunoscut din inscripţii) cetăţii Corint făcea
parte din biserica creştină: afară de Faptele Apostolilor 21:39, unde Pavel se
laudă cu originea sa, acesta este singurul loc din NT unde găsim o aluzie
distantă la structura politică a cetăţii. Este tentant, însă, să considerăm
cuvintele din Faptele Apostolilor 15:28 edoxen to pneumati to hagio kai
hemin, o expresie după modelul formulei civice edoxen te boule kai to
demo. Chiar dacă ar fi aşa, oricât de atrăgătoare şi sugestivă ar fi ideea
că aici Duhul Sfânt ia locul conciliului şi apostolii iau locul adunării
cetăţenilor, este clar că nici apostolii şi nici Luca nu au intenţionat să
forţeze această analogie. Este important să observăm că termenul parresia
(„îndrăzneala" creştină sau „libertatea de exprimare") are o
conotaţie politică concretă, referindu-se la libertatea cuvântului cetăţenilor
din adunare.
Verbul politeuomai înseamnă în NT „a trăi viaţa, a se
purta" (Faptele Apostolilor 23:1; Filipeni 1:27). Substantivul politeia,
„federaţie" sau „organizaţie politică" este folosit cu referire la
drepturile şi privilegiile Isrelului (Efeseni 2:12). Cuvântul politeuma
este folosit în Filipeni 3:20 şi unii încearcă să-l interpreteze în sensul
tehnic de „colonie" şi să traducă versetul: „Noi suntem o colonie a
cerului" (o expresie potrivită pentru Filipi). Totuşi, pentru a traduce în
felul acesta trebuie să restructurăm propoziţia şi sugestia aceasta trebuie
respinsă. Aici întâlnim fie termenul mai puţin specific „cetăţenie" (cf.
Filon, Concerning the Confusion of Tongues 78, Epistle to Diognetus
5. 9) sau termenul foarte general „mod de viaţă", în care caz vezi 2
Corinteni 4:18. Ierusalimul continuă să aibă pentru scriitorii NT titlul de
„cetate sfântă" şi era preţuit de Isus ca cetatea marelui Rege (Matei
5:35). Până în anul 70 d.Cr. a continuat să fie un centru de influenţă creştină
şi un loc preţuit. Totuşi, despre Ierusalim se spune de asemenea că este o
cetate de oameni păcătoşi care au persecutat şi au omorât pe profeţi, o cetate
pentru care Isus plânge când vede că judecata ei se apropie. Această
ambivalenţă spirituală o remarcăm în Apocalipsa. Ierusalim este cetatea
preaiubită (20:9), obiectul promisiunilor lui Dumnezeu, centrul domniei
mileniale; dar în cap. 11, cetatea sfântă este numită Sodoma şi Egipt unde
Domnul a fost răstignit; este folosit şi termenul „cetatea cea mare", o
expresie rezervată de obicei pentru adversarii lui Dumnezeu (vezi cap. 16 şi
18) întrucât în vremea aceea Ierusalimul era reprezentativ pentru aceste fapte.
În Galateni 4:24-26 putem face o comparaţie a contrastului celor două
Ierusalimuri prezentate de Pavel.
Pentru scriitorul Epistolei către evrei şi pentru cititorii
săi (oricine şi oriunde s-ar fi aflat evreii), accentul este pus asupra
Ierusalimului ceresc. Acesta este scopul lor, viziunea care i-a întărit pe
sfinţii din vechime în căutarea lor. Prin venirea Fiului i s-a dat în sfârşit
unui Om să şadă alături de Dumnezeu, ca fraţii Lui să vină la cetatea
Dumnezeului viu şi cei neprihăniţi să fie făcuţi desăvârşiţi (12:22-23; 11:40).
Dar împlinirea este încă de domeniul viitorului; va avea loc la vremea
sfârşitului pe care scriitorul o aşteaptă cu nerădbare. Există aici afinităţi
cu Filon (de ex. loc. cit. mai sus), dar Epistola către evrei continuă să fie fidelă
ideilor kerygmatice de criză legate de prima şi de a doua venire a lui Isus.
Ierusalimul ceresc, Noul Ierusalim, constituie subiectul în
Apocalipsa 21-22. Aşa cum a revelat şi subliniat un studiu recent al
Apocalipsei, descrierea aceasta este tributară mai multor surse. În primul
rând, Ezechiel 40-48 este de cea mai mare importanţă pentru planul cetăţii, iar
Isaia şi Zaharia furnizează o mare parte a limbajului folosit pentru a descrie
beneficiile şi binecuvântările acelui loc şi acelei stări. Asemenea speranţe
pot fi întâlnite frecvent şi în scrierile apocaliptice evreieşti. În al doilea
rând, de când au fost făcute studii comparate ale şcolii de exegeţi
specializaţi în istoria religiilor, a existat tendinţa să se pună accent pe
relaţia dintre descriere şi astronomia şi astrologia din antichitate. Cele
douăsprezece pietre preţioase din temelie sunt echivalente bine cunoscute ale
celor douăsprezece semne ale zodiacului: amestecul de pietre preţioase şi perle
reflectă cerurile înstelate de deasupra, iar străzile simbolizează Calea
Lactee; dimensiunile cubice ale cetăţii şi mărimea ei imensă sunt luate după
modelul imensităţii spaţiului. Chiar şi zidul ceresc îşi are originea în
stâlpii cerului. În al treilea rând, pot fi făcute multe comparaţii între această
descriere şi aceea a cetăţilor elene (şi a Babilonului, un model posibil pentru
acestea) făcută de geografi şi oratori greci. În aceste scrieri găsim un plan
tetragonal, o stradă centrală, un râu flancat de străzi sau presărat cu insule
de lemn, viziunile unor cetăţi împodobite cu pomi frumoşi, cetăţi salubre
datorită aşezării lor naturale şi datorită florei din ele. Există totuşi un
contrast remarcabil, în cetăţile elene existau multe temple; în Noul Ierusalim
nu există nici un templu şi nici nu este nevoie de vreun templu. Nici o scriere
nu le exclude în mod necesar pe celelalte; cunoaşterea tuturor (scrierilor)
scoate la lumină înţelesul spiritual al acestei vedenii. La sfârşitul hotărât,
când Dumnezeu este Totul în toţi, vedem împlinirea speranţelor Israelului,
realizarea promisiunii lui Dumnezeu faţă de el; manifestarea, într-o cetate
care are gloria lui Dumnezeu, a realităţii proclamate deja de ceruri şi de
stele; răspunsul la toate năzuinţele estetice şi aspiraţiile naţionale într-un
loc unde regii pământului aduc gloria lor. Cei născuţi din nou sunt cetăţeni ai
acestei cetăţi şi spre ea tind toţi pelerinii credinţei. Cetatea este descrisă
de asemenea ca Mireasa Mielului; este un alt aspect al Bisericii Sale pentru
care ajnurit El, modelul şi ţelul oricărei societăţi umane. În ultimă analiză,
oamenii sunt cei care formează cea mai importantă dintre cetăţile scripturale
şi nu zidurile: numai oameni făcuţi perfecţi, cetatea Dumnezeului cel viu
BIBLIOGRAFIE
R. de Vaux, Ancient Israel, 1961, p. 229-240; M. du
Buit, Géographie de la Terre Sainte, 1958; R. S. Lamon şi G. M. Shipton,
Megiddo I, 1939; G. Loud, Megiddo II, 1948, p. 46-57; R. de Vaux,
articole despre excavaţiile de la Tell el-Far’a în Revue Biblique
1947-52; TWBR, s.v.; W. M. Ramsay, The Cities of St. Paul, 1907; E. M.
Blaiklock, Cities of the NT, 1965; D. H. McQueen, The Expositor
(Seria a 9-a. 2, 1924, p. 221-226; R. Knopf, Festschrift für G. Heinrich,
1914, p. 213-219; W. Bousset, R. H. Charles, C. B. Caird, G. R. Beasley-Murray,
comentarii despre Apocalipsa în loc. cit.
J.N.B.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu