episcop
EPISCOP.
I. Folosirea termenului
În greaca clasică atât zeii cât şi oamenii pot fi descrişi
ca episkopoi sau „supraveghetori", într-un sens general,
nespecific; inscripţii şi papirusuri cu circulaţie largă folosesc cuvântul
pentru a desemna magistraţi, care par să fi administrat uneori veniturile de la
templele păgâne; Plutarch (Numa 9) îl numeşte pe pontiful roman episkopos
al Vestalelor Virgine; cuvântul poate fi folosit de asemenea cu privire la
filozofi, în special la cei din Şcoala Cinicilor care acţionau ca îndrumători
spirituali. LXX foloseşte acelaşi termen pentru a descrie pe supraveghetori sau
pe ofiţeri (Neemia 11:9; Isaia 60:17), iar episkope se referă la o
vizită a lui Dumnezeu (Geneza 50:24; cf. Luca 19:44). În NT numele este folosit
în mod special pentru Cristos (1 Petru 2:25), apoi pentru slujba apostolică
(Faptele Apostolilor 1:20, citând Psalmul 109:8) şi, în fine, pentru liderii
unei adunări locale (Filipeni 1:1).
II. Calităţi şi funcţii
Este improbabil ca folosirea creştină a termenului să fi
fost copiată din surse păgâne sau iudaice; a fost preluat ca o descriere
generală a unei funcţii de răspundere, iar sensul a fost definit potrivit cu
calităţile cerute de Biserică. Acestea sunt enumerate în 1 Timotei 3:1 ş.urm.
şi în Tit 1:7 ş.urm.: caracter moral ireproşabil, capacitate de a învăţa pe
alţii, ospitalier, răbdător, om cu experienţă, capabil să conducă, om de integritate
desăvârşită, sau, cu alte cuvinte, calităţile cerute unui bun învăţător, pastor
şi administrator. Este aproape cert că termenii „episcop„ şi *„prezbiter"
sunt sinonimi în NT. În Faptele Apostolilor 20:17, 28 Pavel îi descrie pe
presbiterii de la Efes ca episkopoi; el spune că Duhul Sfânt i-a făcut
supraveghetori ai turmei şi am putea spune că aceasta ne dă de înţeles că abia
acum, în absenţa lui, aveau ei să preia îndatoririle episcopale pe care le-a
îndeplinit până atunci Pavel; dar folosirea termenului în altă parte, ca un
termen obişnuit, contrazice această interpretare. Astfel, în Tit 1:5, Tit este
îndemnat să ordineze presbiteri şi, imediat după aceea (v. 7), referindu-se în
mod evident la aceleaşi persoane, sunt descrise calităţile unui episcop; şi
aici verbul episkopein este folosit pentru a descrie funcţia
presbiterilor în 1 Petru 5:2, şi în timp ce 1 Timotei 3 se limitează la
episcopi şi diaconi, menţionarea presbiterilor în 5:17 sugerează că prezbiter
este un alt nume pentru episcop. Au existat mai mulţi episcopi în biserica de
la Filipi (Filipeni 1:1) şi de aici putem trage concluzia că ei au funcţionat
ca un comitet de conducere.
III. Formarea episcopatului monarhic
În NT nu există nici o urmă de conducere de către un singur
episcop; poziţia lui Iacov la Ierusalim (Faptele Apostolilor 15:13; 21:18;
Galateni 2:9, 12) a fost o excepţie şi a fost rezultatul relaţiei sale
personale cu Cristos; dar influenţa este un lucru diferit de o funcţie. Dintre
Părinţii apostolici, Ignatius este singurul care insistă asupra episcopatului
monarhic, dar nici chiar el nu afirmă că aceasta ar fi o instituţie divină; un
argument care ar fi fost hotărâtor, dacă l-ar fi avut la dispoziţie ca să-l
folosească. Jerome, într-un comentariu despre Tit 1:5, notează că supremaţia
unui singur episcop a apărut „prin obicei şi nu printr-o rânduială stabilita de
Domnul", ca o modalitate de a preveni schismele în Biserică (cf. Ep. 146).
Pare mai probabil ca episcopatul monarhic să fi apărut în biserici locale
atunci când un om înzestrat a obţinut conducerea permanentă a comitetului de
presbiteri-episcopi, sau când biserica s-a extins şi presbiterii au fost
împrăştiaţi la adunările noi, lăsând doar unul singur dintre ei în biserica
mamă. Harnack crede că presbiterii formau grupul conducător, în timp ce
episcopii şi diaconii reprezentau conducătorii liturgici şi administratorii
folosiţi de ei. Alţii au văzut originea episcopatului de mai târziu în poziţia
deţinută de adjuncţii lui Pavel, Timotei şi Tit; dar aceştia nu sunt numiţi niciodată
episcopi şi în scrisorile adresate lor nu găsim nici o prevedere dară pentru
numirea unor succesori personali. Oricare ar fi fost motivele pentru formarea
episcopatului monarhic, efectul acestuia a fost împărţirea sarcinilor şi
atribuţiilor presbiterului-episcop, unele sarcini revenind episcopului, iar
altele presbiterului.
Nu ştim cum au fost instalaţi în funcţie episcopii la
început; dar accentul pe alegerea poporului în Faptele Apostolilor 6, Clement
din Roma şi Didache sugerează că acesta a fost un obicei vechi; nu
încape îndoială că a fost urmat de rugăciune şi punerea mâinilor (*CONDUCEREA
BISERICII).
BIBLIOGRAFIE
Vezi de asemenea *SLUJIRE şi *PRESBITER.
G.S.M.W.
R.T.B.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu