fortificaţii şi tehnica asedierii
FORTIFICAŢII ŞI TEHNICA ASEDIERII.
I. Apărarea militară în lumea antică
a. Locul şi mărimea fortăreţei
În majoritatea perioadei biblice cuvintele „cetate" şi
„fortăreaţă" (mibsar, ş.a.) au fost practic sinonime în Palestina.
Uneori termenul „cetate întărită" pune accentul pe acest aspect defensiv
al oraşului, în contrast cu satele lipsite de ziduri de apărare. Relatarea
reconstruirii Ierusalimului sub conducerea lui Neemia demonstrează că zidurile
constituiau cetatea.
Ori de câte ori era posibil se alegea în amplasarea unei
cetăţi o poziţie naturală uşor de apărat, deşi o sursă de apă era de asemenea
esenţială. Un deal abrupt şi izolat, cum este cazul Samariei, sau un pinten
impregnabil al unui deal, cum este Ophel, locul unde a fost Ierusalimul lui
David, constituiau locuri foarte bune. Unele cetăţi, însă, au fost amplasate
datorită unei planificări strategice regionale, pentru a apăra şosele şi căi de
comunicaţie, sau, în cazul Betelului, datorită faptului că era disponibilă o
sursă de apă. Aceste locuri şi cetăţile din locuri mai joase care au fost
înfiinţate atunci când populaţia a depăşit limitele cetăţii de pe deal a
necesitat un sistem artificial de apărare.
De obicei termenul „fortăreaţă" a însemnat un perimetru
limitat de apărare. În Palestina o cetate de mărime medie sau un oraş aveau o
suprafaţă de 2-4 hectare. Unele erau mai mici, altele erau mai mari. De
exemplu. Ierusalimul din vremea lui David şi Meghido ocupau 4,5-5,3 hectare, în
timp ce cetatea canaanită Haţor ocupa vreo 81 de hectare. Capitalele Egiptului,
Asiriei, Babiloniei, Persiei şi Roma au fost de mărimi excepţionale şi s-au
deosebit de cetăţile obişnuite prin alte caracteristici cum sunt fântânile (de
ex. *NINIVE, *CALAH, *BABILON).
Zidurile cetăţilor se deosebeau mult în ce priveşte
grosimea, înălţimea şi arhitectura. Zidurile solide aveau o grosime medie de 3
m, dar puteau fi de două-trei ori mai groase la bază. Zidurile de cazemată, un
sistem dublu de ziduri, aveau o grosime medie de 1,5 m. Înălţimea zidurilor era
între 6 şi 9 m. De obicei fundaţiile erau din piatră şi zidul propriu zis era
din piatră, din cărămizi de lut sau din cărămizi arse ridicate deasupra unui
număr variabil de straturi de piatră. Apărarea putea fi întărită prin adăugarea
unui zid exterior la o distanţă de zidul principal egală cu distanţa la care se
putea trage cu arcul.
b. Dezvoltarea sistemelor de apărare ale cetăţilor
Deşi lupta în câmp deschis era preferată, o armată aflată în
apărare se putea retrage în cetate dacă era necesar. Zidurile şi fortificaţiile
asociate erau necesare atât pentru a împiedica intrarea duşmanilor în cetate
cât şi pentru a oferi o platformă de atac pentru apărători. Se foloseau ziduri
şi metereze independente sau ataşate de zid, bastionane, turnuri şi parapete
crenelate erau folosite în diferite vremuri.
Excavaţiile au scos la lumină rămăşiţele unei cetăţi
întărite din Siria-Palestina din mileniul al 3-lea î.Cr., dezvoltată probabil
sub influenţă mesopotamiană. Aceasta este separată în timp de o perioadă
îndelungată de cele mai vechi fortificaţii cunoscute. În Ierihonul neolitic din
perioada anterioară tehnicii ceramicii au fost descoperite câteva ziduri de
piatră necioplită, precum şi un turn circular cu un diametru de 13 m, cu o
scară interioară cu 22 de trepte. Acestea, împreună cu un şanţ cu apă lat de 9
m, săpat în stâncă, datează din 7000-6000 î.Cr., cu peste 4000 de ani înainte
de Avraam. Satele deschise, fără fortificării, au fost succedate prin 3000 î.Cr.
de câteva cetăţi fortificate - Ierihon, Meghido, Ghezer, Ai, etc. Au fost
folosite o diversitate de ziduri de piatră şi/sau cărămizi, cu bastioane şi
metereze. Au fost descoperite de asemenea turnuri semicirculare sau pătrate la
colţurile zidului.
În perioada care a urmat, Epoca Medie a Bronzului (de la Patriarhi până la Iosif), au fost făcute câteva schimbări importante la ziduri şi la porţi, legate în parte de folosirea carelor de război şi poate a berbecilor de asalt. Prin 1700 î.Cr., când dinastia Hiksos a pătruns în Egipt (*CRONOLOGIA VT), un val masiv de pământ bătut a fost adăugat la zidurile existente sau au fost construite metereze de sine stătătoare. Uneori era ridicat un zid peste îndiguire. Zidurile masive de piatră apar mai târziu (*SIHEM). Meterezele sau „taluzurile" - o consolidare specială îndreptată spre o pantă - erau acoperite adesea cu tencuială sau cu calcar pentru a-i conferi impermeabilitate şi se poate să fi fost introduse pentru a contracara introducerea berbecilor de asalt (EAEHL, p. 113). Meterezele nu formau un perimetru pentru care de război şi pentru războinicii lor, ci extindeau perimetrul cetăţilor (*HAŢOR). Faraonii din dinastia Hyksos sunt cei care au introdus acest sistem nou de apărare, deşi locuitorii Canaanului locuiau deja în cetăţi. În fine, în faţa meterezelor se afla un şanţ sau un canal cu apă, iar materialul excavat era folosit pentru întăritura de pământ bătut (CAH, 2, 1, p. 77-116). Iosua a pătruns în Canaan către sfârşitul Epocii Bronzului, în secolul al 13-lea î.Cr. Excavaţiile au scos la lumină prea puţine dovezi cu privire la sistemele de apărare din această epocă. Au existat puţine elemente noi şi sistemele de apărare din Epoca Bronzului au continuat să fie folosite sau au fost reconstruite în acelaşi stil. Acest fapt poate explica lipsa aparentă a unor ziduri ale *Ierihonului care să poată fi atribuite perioadei lui Iosua. Până în prezent nu au fost descoperite fortificaţii israelite mai vechi de perioada lui Saul şi David.
În vremea împărăţiei unite au fost construite ziduri de
cazemată în mai multe cetăţi. Acestea constau din două ziduri paralele subţiri
(în medie 1,5 m) separate cam la 2 m, unite la intervale regulate de ziduri
transversale. Spaţiile lungi şi înguste formate între ziduri puteau fi folosite
pentru locuinţe (Iosua 2:15). Asemenea ziduri erau mai ieftine şi cu toate
acestea ofereau o soliditate rezonabilă. Zidurile de cazemată au fost folosite
începând din cca. 1600 î.Cr. până în secolul al 2-lea î.Cr. Capitala lui Saul
la Ghibea era o fortăreaţă de 52 m pe 35 m, cu turnuri la colţuri şi cu ziduri
de cazemată. Erau folosite şi alte ziduri. La Beer-Şeba erau două ziduri
paralele subţiri, urmate de un zid solid gros de 4 m, care puteau fi atribuite
perioadei lui David şi Solomon. Cetăţile lui Solomon au folosit tipuri diferite
de fortificaţii, deşi o caracteristică a fortificaţiilor sale, cum se vede la
*Meghido, *Haţor şi *Ghezer, este folosirea zidurilor de cazemată şi o poartă
cu trei seturi de stâlpi şi două turnuri. În tot restul perioadei VT au fost
folosite atât ziduri solide cât şi ziduri de cazemată şi uneori cu un zid
exterior şi unul interior (*LACHIS).
Fortăreţele regale, cum este Ghibea lui Saul, au fost
construite în timpul Epocii Fierului. O serie de forturi, de formă dreptunghiulară
sau neregulată, construite în Negheb între secolele al 10-lea şi al 6-lea î.Cr.
marchează limita de S pentru Israel. Citadela de la *Arad a fost o fortăreaţă
regala de frontiera importantă. Forturi romane au fost construite de asemenea
în Negheb, Araba şi Transiordania.
Excavaţiile de la *Ierusalim au scos la lumină câteva dintre
sistemele ei de apărare din cursul vremii. Kathleen Kenyon a dezgropat secţiuni
din două ziduri aflate destul de adânc în Valea Chedronului care au fost
folosite până în secolul al 7-lea î.Cr. şi un zid nou construit în secolul
acela, distrus de Nebucadneţar în 586 î.Cr. Se pare că un zid în partea de E pe
creasta Ofelului, mult mai sus decât aceste ziduri, a fost construit de Neemia,
întrucât el nu a putut da la o parte toate dărâmăturile lăsate de distrugerea
babiloniană. În partea de V, la 275 m de platforma Templului, un zid de peste
40 m, gros de 7 m, construit din pietre mari este probabil o prelungire a
zidurilor Ierusalimului adăugată de Ezechia (2 Cronici 32:5).
În perioada intertestamentală şi în NT cetăţile erau
înconjurate de obicei cu unu sau două ziduri masive din piatră. La Maresa zidul
aproape pătrat al oraşului a avut contraforturi şi turnuri în comun. Zidul
roman excelent de la Samaria, construit se pare de Irod, a cuprins o suprafaţă
de 69 hectare. Irod cel Mare a fost cel mai prolific constructor din toată
istoria Palestinei. Lucrările lui la Ierusalim pot fi văzute în zidul masiv de
reţinere al platformei Templului, în special în zonele excavate de B. Mazar şi
în colţul de SE. Secţiunile sistemului de apărare hasmonean şi cele trei ziduri
ale *Ierusalimului din vremea NT stat scoase la lumină în excavaţii care au loc
în prezent. În citadela de lângă poarta din Iafa, o parte din „primul
zid", baza masivă a unui turn Hasmonean şi Turnul Phasael al palatului lui
Irod (Turnul lui David) sunt caracteristice pentru sistemele de apărare care
sunt descoperite.
c. Poarta cetăţii
Cel mai slab punct al fortificaţiilor unei cetăţi a fost
poarta. Au fost conceţmte mai multe moduri de a apăra poarta mai bine. Între
acestea se află turnurile, căile de acces în unghi şi porţile interioare cu mai
multe seturi de stâlpi. Turnurile erau folosite în ziduri pentru a apăra
unghiul mort de la baza zidului, la fel ca şi „taluzurile". Majoritatea
cetăţilor construite pe movile aveau o poartă principală sau o poartă
interioară şi o poartă exterioară. Cetăţile mari, cum era Ierusalimul, aveau
mai multe porţi. Până prin 1000 î.Cr. mai multe porţi laterale, porţi mici uşor
de apărat, le permiteau soldaţilor să iasă sau să intre repede în cetate,
deoarece era preferată lupta în câmp deschis.
Înainte de introducerea intrărilor drepte pentru carele de
război, porţile în unghi, cu două uşi, stânjeneau asaltul duşmanilor. Odată cu
introducerea carelor de război în cca. 1700 î.Cr., turnurile şi o poartă
complexă cu mai mulţi stâlpi ofereau o protecţie mai mare. Turnurile şi
camerele de sus le permiteau apărătorilor să tragă în duşmanii care înaintau.
Una dintre camerele de sus se poate să fi fost o cameră regală specială, cum
sugerează basoreliefurile din camera Porţii Mari de la Medinet Habu (cf. 2
Samuel 18:33). În epoca patriarhală porţile aveau două seturi de stâlpi; la fel
erau şi porţile din vremea lui Solomon, deşi turnurile de la intrare şi
zidurile au creat trei încăperi pentru păzitorii porţii. Înainte şi după vremea
lui Solomon au fost folosite două planuri pentru camerele de gardă. La Dan şi
Tell en-Nasbeh intersecţia zidurilor forma un pătrat gol în spatele căruia era
amplasată poarta. La en-Nasbeh un turn mare situat în partea dreaptă (zidul
exterior) putea asigura apărarea din trei părţi. Băncile de piatră din faţa
porţii, cât şi dintre poarta exterioară şi cea interioară de la Dan, probabil
că au fost de asemenea o bază pentru aşezarea tronului şi o canopie, marcând
locul judecăţii (Rut 4:1-2; 2 Samuel 19:8). Poarta cetăţii era închisă cu uşi
duble din lemn masiv. Aceste uşi se sprijineau pe stâlpi înfipţi în pământ care
se roteau pe pietre scobite special pentru acest scop. Descoperirea acestor
pietre arată ca numai un set de uşi era folosit la fiecare poartă. Când era
închisă lângă pragul de piatră, poarta era blocată cu o bârnă fixată în stâlpii
porţii. Întrucât duşmanii încercau să dea foc porţilor, acestea erau acoperite
adesea cu plăci de metal.
d. Citadele şi forturi mici
Poarta de intrare sub formă de turn era practic o fortăreaţă
sau o citadelă. Termenul „turn" (migdol, s. a.) poate însemna de
asemenea citadelă interioară, palat sau templu (*BAAL BERIT în Sihem), care
furniza o fortăreaţă interioară pentru o a doua zonă de apărare dacă zidurile
erau străpunse. Uneori cetatea era împărţită în mai multe secţiuni, tot din
motive de apărare. „Turnul" se poate referi şi la o fortăreaţă mică pe
care o putem numi „casă fortificată". Lanţul de forturi din Negheb şi
Transiordania sunt asemenea exemple.
e. Problema alimentării cu apă
Numai zidurile şi poarta cetăţii erau mai importante decât
sursa de apă. Până la inventarea tencuielii impermeabile pentru a lipi
cisternele, fiecare cetate avea nevoie de un izvor sau de un râu în apropiere.
Cisternele le-au permis fortăreţelor să reziste la asedii prelungite, cum a
fost cazul la Masada . Cetăţile de pe movile, însă, aveau nevoie de acces la
izvorul de la baza dealului. În secolul al 10-lea şi mai târziu, au fost săpate
tuneluri şi canale din interiorul cetăţii, oferindu-le acces la apă în timp ce
ieşirile din afară erau blocate. Asemenea canale au fost folosite la Meghido,
Haţor, Ghezer, Gabaon şi Ierusalim (tunelul *SILOAM). Aceste sisteme de
alimentare cu apă dau dovadă de cunoştinţe şi tehnici inginereşti avansate.
Apărătorii încercau să reducă rezervele de apă ale invadatorilor prin umplerea
cisternelor, golirea bazinelor şi acoperirea izvoarelor atunci când era
posibil. Rezervele de alimente erau de asemenea vitale pentru a rezista la
asedii şi de aceea în interiorul cetăţilor se găsesc grânare şi magazii.
II. Metode de atac
Cea mai puţin costisitoare metodă de cucerire a unei cetăţi
era, desigur, să-i convingă pe apărători să capituleze fără luptă. Regele
asirian Sanherib a folosit această metodă în zadar împotriva Ierusalimului.
Alte metode de cucerire a unei cetăţi făceau apel la şiretlic sau la elementul
de surpriză, aşa cum a cucerit David Ierusalimul. Ioab a intrat în cetate,
probabil prin tunelul de apă. De obicei, însă, cetăţile mari trebuia să fie
cucerite prin asalt sau prin asedii îndelungate.
a. Asaltul
Într-un asalt direct invadatorii puteau încerca să se urce
pe zid folosind scări, puteau încerca să spargă zidurile cu unelte de săpat sau
cu berbeci de asalt, puteau încerca să spargă poarta dându-i foc sau lovind-o
cu berbecii, sau puteau săpa un tunel pe sub zid. Acolo unde meterezele,
şanţurile de apărare sau coasta dealului făcea ca un atac direct să fie dificil,
era folosită o rampă de asalt. O parte a şanţului de apărare era umplută cu
pământ sau cu dârâmături şi era construită o rampă până la zidul cetăţii. O
rampă asiriană descoperită la Lachiş în 1977 a fost formată în întregime din
pietre mari de pe câmp. Basoreliefurile asiriene de la Ninive care descriu
asaltul lui Sanherib asupra cetăţii *Lachiş (Isaia 37:33) arată rămpi acoperite
cu lemn. Trupele de asalt protejate de scuturi mari şi berbeci de asalt
acoperiţi cu scuturi înaintau pe rampe, sub apărarea arcaşilor şi aruncătorilor
cu praştia. Bârnele de lemn ale berbecului aveau un cap de fier ascuţit ca un
topor. Când capul berbecului penetra în zidul de cărămizi era împins în lateral
pentru a desface cărămizile. Un turn în partea din faţă a berbecului era
folosit de arcaşi pentru a trage în apărătorii de pe ziduri. Puteau fi aduse şi
turnuri mobile pentru a ataca zidurile, şi catapulte care aruncau pietre erau folosite împotriva
secţiunilor superioare ale zidului şi împotriva apărătorilor. Pentru a împiedica
fuga celor asediaţi, în jurul cetăţii era construit un val de pământ (Ieremia
6:6; Ezechia 17:17). Apărătorii aruncau săgeţi, lănci, pietre, apă clocotită şi
torţe aprinse pentru a aprinde berbecii de asalt. Uneori ei făceau incursiuni
din cetate pentru a distruge echipamentul de asediu şi pentru a ataca trupele
care îl apărau.
b. Asediul
Când o cetate era prea puternică pentru un asalt direct sau
când, din alte motive, asediatorul prefera să aştepte se practica un asediu
prelungit. Prin încercuirea cetăţii asediatorii încercau să taie alimentarea
cetăţii şi ajutoarele din afară, până când apărătorii erau forţaţi să se
predea. Un val de pământ şi taberele fortificate erau necesare pentru a apăra
armata invadatoare mai pasivă. Asediile puteau dura câţiva ani, cum a fost
asediul asirian împotriva Samariei (2 Împăraţi 17:5).
c. Cucerirea şi distrugerea
După ce o cetate era cucerită, de obicei era jefuită şi
arsă. Majoritatea cetăţilor, însă, erau reconstruite şi erau folosite din nou.
Apărătorii care supravieţuiau puteau fi deportaţi, luaţi robi sau puşi să
plătească tribut, iar conducătorii lor erau torturaţi, omorâţi sau luaţi
prizonieri. Cea mai faimoasă distrugere din vremea VT a fost distrugerea de
către Nebucadneţar a cetăţilor din Iuda, inclusiv Ierusalimul, în 588-587 î.Cr.
Distrugerea Ierusalimului de către Titus în anul 70 d.Cr. a fost la fel de
completă, deşi în vremea romanilor cetăţile de importanţă mai mică erau
distruse mai puţin.
BIBLIOGRAFIE
Y. Yadin, The Art of Warfare in Biblical Lands in the
Light of Archaeological Study, 1963; S. M. Paul şi W. G. Dever, Biblical
Archaeology, 1973; EAEHL; A. Neghev, Archaeological Encyclopaedia of the
Holy Land, 1972.
G.G.G.
Care a fost grosimea zidului ierihonului
RăspundețiȘtergere