guvernare
GUVERNARE.
a. În Vechiul Testament
În perioada VT poporul lui Dumnezeu a avut diferite forme de
guvernare. Patriarhii ar putea fi numiţi seminomazi. Tatăl era capul familiei
şi preotul ei. Jurisdicţia lui se întindea nu numai asupra membrilor familiei
ci şi asupra tuturor celor care erau angajaţi de el sau care îi erau supuşi.
Acest tip de guvernare era asemănător cu cel întâlnit la beduinii nomazi din
Arabia. Capul familiei (adică, al clanului) deţinea putere de viaţă şi moarte
precum şi puterea de a lua diferite decizii (cf. Judecători 11:11 ş.urm.).
În Egipt urmaşii lui Iacov au fost în robie până când au
fost scoşi din ţară de către Moise. Moise a acţionat ca reprezentant al lui
Dumnezeu şi poporul a ascultat de el. În perioada aceasta au existat diferiţi
conducători oficiali ai poporului, deşi este greu să spunem cum au fost
organizaţi israeliţii în raport cu Egiptul. Organizarea de la Sinai a fost
unică prin faptul că triburile (seminţiile) au fost constituite ca o teocratic
(adică, „stăpânirea sau domnia lui Dumnezeu" - theos,
„dumnezeu" kratos, „putere", „stăpânire"). Esenţa acestui
tip de guvernare a fost prezentată prin revelaţie divină în Exod 19:5-6. În
esenţă a fost o domnie a lui Dumnezeu asupra unei naţiuni care trebuia să fie
sfântă şi să fie o împărăţie de preoţi.
În pustie Moise a fost ajutat în slujba sa de bătrânii
poporului. Le-a fost prezentat planul teocraţiei şi ei l-au acceptat. Dumnezeu
avea să conducă şi conducerea Lui avea să fie exercitată prin intermediul unui
om - judecător sau rege. Acest om trebuia „să domnească cu neprihănire",
adică, trebuia să ia decizii conforme cu dreptatea, iar în domnia sa trebuia să
dea dovadă de neprihănirea lui Dumnezeu. Poporul trebuia să fie separat de restul
lumii, pentru că era un popor sfânt, care îi aparţinea lui Dumnezeu.
Pentru o vreme poporul nu a fost gata să accepte
implicaţiile depline ale teocraţiei. Sub conducerea lui Iosua a fost necesar ca
ei să ia în stăpânire ţara care le-a fost promisă. Pentru o vreme au fost
conduşi de domnitori şi judecători, dar nu exista o organizare centrală.
Această situaţie i-a făcut să-şi dea seama că trebuie să aibă un rege. Totuşi,
cererea de a avea un rege a fost făcută într-un spirit neteocratic, deoarece ei
au vrut doar să fie ca şi celelalte popoare din jurul lor. Acesta este motivul
pentru care Samuel i-a mustrat că L-au respins pe Iahve Însuşi (1 Samuel 8:7).
De aceea, poporul a trebuit să înveţe nu numai că trebuie să
aibă un rege, ci şi că trebuie să aibă un rege potrivit. Primul rege ales a
fost un om care nu L-a urmat pe Iahve şi de aceea a fost lepădat. În persoana
lui David au găsit un om după inima lui Dumnezeu. David a luat el însuşi
deciziile mai importante, iar deciziile minore au fost lăsate în seama
subordonaţilor săi. Unii dintre aceştia sunt menţionaţi în Scripturi, de ex.
preoţii, slujbaşii casei, paharnicul, intendentul palatului (1 Împăraţi 4:6),
scribii, cronicarii, consilierii, şeful armatei şi şeful gărzii regelui (2
Samuel 8:18). Miniştrii (slujbaşii) regelui serveau pentru administrarea
problemelor statului (1 Împăraţi 4:2).
Solomon a împărţit regatul în douăsprezece districte şi
peste fiecare a fost pus un prefect care să asigure proviziile necesare pentru
rege şi pentru casa lui (1 Împăraţi 4:7 ş.urm.). Exilul a produs o întrerupere
a teocraţiei, care de fapt încetase de mult să mai fie o teocraţie adevărată.
După Exil evreii au fost supuşi Persiei şi Iudea a fost reconstituită ca un
stat-templu, al cărei conducător era marele preot. Regele Persiei era
reprezentat de un guvernator provincial care, uneori, se putea să fie evreu (de
ex. Neemia). Acelaşi aranjament a continuat şi în perioada grecilor, deşi în
vremea aceasta a fost introdus sfatul bătrânilor. Constituţia Templului a fost
abolită de Antiochus IV în 168 î.Cr., dar a fost restaurată de Hasmonei care,
însă, au deţinut în familia lor funcţiile de mare preot, şi pe cea de
conducător civil şi militar. Puterea seculară s-a încheiat odată cu cucerirea
romană în 63 î.Cr. dar (cu excepţia circumstanţelor speciale din timpul domniei
lui Irod cel Mare şi a lui Arhelau) marele preot era recunoscut de romani ca şi
conducătorul administraţiei interne a evreilor.
Punctul central al teocraţiei a fost Templul, care simboliza
locuinţa lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său. Astfel, Ierusalimul, cetatea
în care se afla Templul, a devenit cunoscut ca „cetatea sfântâ".
Desfiinţarea oficială a teocraţiei a avut loc atunci când Templul a fost ars în
anul 70 d.Cr.
E.J.Y.
F.F.B.
b. În Noul Testament
I. Situaţia în Palestina
Ţara a fost împărţită între mai multe state republicane (de
ex. Cezarea şi cetăţile din Decapolis). Acesta a fost un mijloc folosit de
puterile suzerane care s-au succedat, şi în special de romani, pentru a eleniza
populaţia şi pentru a stăvili în felul acesta naţionalismul evreiesc. Zonele
mai greu de stăpânit (de ex. Galilea) erau încredinţate prinţilor Irodieni, în
timp ce Ierusalimul şi localităţile învecinate erau sub conducerea
Sanhedrinului, un consiliu alcătuit din aristocraţia religioasă. Întregul
complex de guvernare era supravegheat de Cezari, în interesul securităţii
frontierelor romane, şi aceştia acţionau în diferite etape fie prin regii
Irodieni vasali, fie printr-un delegat personal care purta titlul de prefect sau
procurator. Naţionalismul evreiesc şi-a găsit exprimarea instituţională într-o
serie de secte religioase ale căror atitudini faţă de guvern se întindeau de la
terorism (Zeloţii) până la indiferenţă (Esenienii), pe de-o parte, şi până la
colaborare cu romanii (Saducheii), pe de altă parte, în felul lor, toţi aceştia
erau dedicaţi ţelului restaurării împărăţiei.
a. Lucrarea lui Isus
Isus a fost afectat foarte mult de confuzia aceasta cu
privire la guvernare. El a fost atacat la naştere (Matei 2:16), fiind
considerat o ameninţare pentru tronul lui Irod, iar mai târziu a fost condamnat
la moarte fiind acuzat că ar fi un pretendent la puterea regală (Ioan 19:21).
El a fost asaltat din toate părţile de presiuni de a adopta acest ţel.
Propunerile diavolului (Matei 4:9) au fost oglindite în entuziasmul poporului
(Ioan 6:15), în aroganţa obtuză a ucenicilor (Matei 16:22 ş.urm.) şi în
temerile celor care au grăbit arestarea Lui (Ioan 11:50). Fiind confruntat cu
atitea idei greşite, Isus a evitat în general revendicarea domniei, dar nu a
ascuns acest fapt de ucenicii Săi (Luca 22:29-30) şi la sfârşit l-a făcut
public (Ioan 18:36-37).
b. Învăţătura lui Isus
Pot fi scoase în evidenţă trei afirmaţii principale cu
privire la relaţia dintre Împărăţia cerurilor şi guvernele temporare. (i)
Împărăţia lui Isus nu este din aceeaşi categorie cu puterile temporare. Ea nu
este întemeiată ca o acţiune politică (Ioan 18:36). (ii) Puterea temporară nu
este autonomă: ea este deţinută numai cu permisiunea lui Dumnezeu (Ioan 19:11).
(iii) Puterea temporară are drepturile ei, la fel ca şi Dumnezeu (Luca 20:25):
amândouă puterile trebuie respectate.
c. Biserica din Ierusalim
După înviere ucenicii au primit din nou învăţături cu
privire la natura Împărăţiei (Faptele Apostolilor 1:3). Concepţia lor continua
să fie o concepţie politică îngustă (Faptele Apostolilor 1:6) şi chiar după
înălţare propovăduirea proslăvirii lui Isus la dreapta lui Dumnezeu (de ex.
Faptele Apostolilor 2:32-36) putea avea conotaţii politice (Faptele Apostolilor
5:31) şi este cert că a fost privită ca o provocare politică de către Sanhedrin
(Faptele Apostolilor 5:33 ş.urm.). Apostolii au sfidat o sentinţă
judecătorească prin care li se interzicea să predice şi s-au bazat pe temeiul
îndatoririi lor mai mari faţă de Dumnezeu (Faptele Apostolilor 5:29).
Acuzaţiile aduse lui Petru şi Iacov (Faptele Apostolilor 12:2-3) se poate să fi
fost politice, dar în cazul lui Ştefan (Faptele Apostolilor 6:11) şi Pavel
(Faptele Apostolilor 21:28) acuzaţiile au fost de ordin religios şi reflectă
transformarea Nazarenilor într-o sectă obişnuită a religiei iudaice, care se
distingea în principal prin întărirea suplimentară dată Legii de regalitatea
lui Isus (Iacov 2:5, 8).
II. Statele elenistice
Toate locurile din afara Palestinei unde au fost înfiinţate
biserici erau, la fel ca şi Roma însăşi, state republicane, state-satelit ale
Romei sau colonii romane. În felul acesta, creştinii au putut avea legături cu
administraţia locală (de ex. Faptele Apostolilor 16:19-21; 17:6, 22) sau cu
guvernatorii romani (de ex. Faptele Apostolilor 13:7; 18:12). Tendinţa de a
trimite cazurile dificile la autorităţile romane arată că atitudinea acelui
guvern a devenit de mare importanţă.
a. Sprijin pentru autorităţi
Singurul caz în care creştinii au fost acuzaţi de opoziţie
directă faţă de Cezari (Faptele Apostolilor 17:7) a fost o acuzaţie falsă
produsă de autorităţile răspunzătoare. În toate celelalte cazuri cunoscute
acuzaţiile nu au fost de ordin politic şi diferite autorităţi au arătat o
reţinere când a fost vorba să le dea curs. Scriitorii creştini au avut aceeaşi
atitudine respectuoasă de laissez-faire (Romani 13:1-7; 1 Timotei 2:2;
Tit 3:1): învăţătura lui Isus a fost dezvoltată pentru a arăta că
„stăpânirile" sau autorităţile guvernante (exousiai) aveau nu numai
autoritatea îngăduită de Dumnezeu ci erau în mod activ „slujitori ai lui
Dumnezeu" pentru pedepsirea răului; opunerea faţă de autorităţi însemna
opunere faţă de Dumnezeu. Această atitudine a fost păstrată chiar şi când tribunalele
au fost folosite pentru acuzaţii false (cum s-a întâmplat în timpul lui Nero;
legitimitatea guvernului a fost apărată cu sârg, iar victimele erau consolate
cu suferinţele nevinovate ale lui Cristos (1 Petru 2:11-25). Unii au susţinut
că acel care-l împiedică pe Anticrist (2 Tesaloniceni 2:6-8) este guvernul
roman.
b. Criticarea autorităţilor
Chiar şi Pavel a avut unele rezerve. Responsabilitatea
răstignirii revine „fruntaşilor veacului acestuia" (1 Corinteni 2:8).
Sfinţii nu trebuie să soluţioneze neînţelegerile lor la tribunalele civile,
deoarece destinul lor este „să judece lumea" (1 Corinteni 6:2). În
repetate rânduri este atrasă atenţia asupra domniei „singurului Stăpânitor,
Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor" (1 Timotei 6:15) şi asupra
cetăţeniei în ţara care trece peste toate barierele dintre statele pământeşti
(de ex. Efeseni 2:19). Puterile demonice (archai sau exousiai)
asupra cărora a triumfat Cristos (Coloseni 2:15) şi cu care ne luptăm noi în
prezent (Efeseni 6:12) pot fi concepute foarte bine ca şi forţele care stau
îndărătul guvernelor omeneşti. Aceasta este tema Apocalipsei, prezentată în
detaliu, arătând lupta pentru stăpânirea lumii, care are loc între Dumnezeu şi
puterile satanice. Aluziile la cultul domnitorului (Apocalipsa 13:15) par
suficient de clare pentru a-l identifica pe duşman cu Cezarii romani. De la
Pliniu (Ep. 10. 96) ştim că încercările de a-i face pe creştini să scape de
condamnare prin aducerea unei jertfe formale pentru împărat a fost întâmpinată
cu un refuz de neînduplecat. Probabil că ei au considerat că li se cerea să dea
Cezarului lucruri care erau ale lui Dumnezeu.
BIBLIOGRAFIE
A. H. M. Jones, The Greek City from Alexander to
Justinian, 1940; A. N. Sherwin-White, Roman Society and Roman Law in the
New Testament, 1963; O. Cullmann, The State in the New Testament,
1957; E. A. Judge, The Social Pattern of the Christian Groups in the First
Century, 1960; M. Avi-Yonah, The Holy Land from the Persian to the Arab
Conquest; a Historical Geography, 1966; D. R. Griffiths, The New
Testament and the Roman State, 1970; A. Richardson, The Political Christ,
1973; E. M. Smallwood, The Jews under Roman Rule, 1976.
E.A J.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu