Iuda (1)
IUDA (1).
I. Fiul lui Iacov
Al patrulea fiu al lui Iacov şi Lea (Geneza 29:35) a fost
numit Iuda (yehuda) - numele este explicat acolo că înseamnă
„lăudat", fiind derivat de la rădăcina ydh, „a lăuda". Geneza
49:8 conţine un joc de cuvinte bazat pe acest înţeles. Această derivare este în
general respinsă, dar nici o altă etimologie sugerată nu a fost acceptată
unanim (pentru bibliografie, vezi KB). Iuda a luat un rol de conducere între
fraţii săi, aşa cum se vede în întâmplarea cu Iosif (Geneza 37:26-27; 43:3-10;
44:16-34; 46:28). Deşi Geneza 38 aruncă lumină asupra începuturilor tribului
lui Iuda, poziţia pe care o ocupă capitolul face un contrast între caracterul
lui Iuda şi al lui Iosif. Deşi Geneza 49:8-12 nu este o promisiune strictă că
Iuda va deveni rege, ci mai degrabă o promisiune că va avea o poziţie de
conducere, victorie şi stabilitate tribală, promisiunea despre *Şilo implică în
ultimă analiză poziţia de rege. Genealogiile urmaşilor lui Iuda se află în 1
Cronici 2-4.
II. Alte persoane cu acelaşi nume
După exilul babilonian numele Iuda a devenit unul dintre
numele favorite ale evreilor. În VT sunt menţionaţi cinci bărbaţi cu acest
nume: un levit, strămoşul lui Cadmiel (Ezra 3:9), tatăl sau poate fiul lui
Hodavia (Ezra 2:40); un levit care s-a întors cu Zorobabel (Neemia 12:8); un
levit, contemporan cu Ezra (Ezra 10:23); un Beniamit de frunte din subordinea
lui Neemia (Neemia 11:9); un preot din subordinea lui Neemia (Neemia 12:36). În
Neemia 12:34 probabil că prin „Iuda" se refera la membrii tribului în
general. În NT numele este prezent în forma elenizată (în limba română există o
singură formă, în comparaţie cu cele două forme: Judah şi Judas din limba
engleză, n.tr.)
III. Tribul lui Iuda
a. De la Exod până la Saul
Iuda nu a avut un rol special în povestea Exodului şi în
călătoriile prin pustie, deşi trebuie remarcat că a fost liderul avangardei
(Numeri 2:9). Nu există o diferenţă semnificativă între rezultatele celor două
recensăminte din perioada aceasta (Numeri 1:27; 26:22).
Acan, un membru al acestui trib, a fost cauza înfrângerii
Israelului la Ai (Iosua 7). Acesta se poate să fie motivul pentru care tribul
lui Iuda a primit misiunea specială să conducă un atac independent împotriva
canaaniţilor (Judecători 1:1-2). Nu este dată nici o explicaţie, dar este clar
că teritoriul lui Iuda nu a fost stabilit prin tragere la sorţi la Silo (Iosua
18:1-10), ci a fost stabilit înainte de cucerire (Judecători 1:3); cf.
asemănarea cu împărţirea pentru Efraim şi jumătatea lui Manase (Iosua 16-17).
Teritoriul era mărginit la N de porţiuni din teritoriul lui Dan şi Beniamin, şi
mergea pe direcţia E-V de la capătul de N al Mării Moarte, la S de Ierusalim şi
de tetrapolisul gabaonit, până la Mediterana. Graniţele de V şi de E erau
constituite de Marea Mediterană şi Marea Moartă, iar spre S se întindea până
acolo unde era posibilă cultivarea plantelor (cf. Iosua 15).
Iuda a ocupat la început cea mai mare parte a câmpiei de
coastă, care a fost ocupată curând după aceea de către filisteni (Judecători
1:18); se pare că Iuda s-a retras repede din luptă (Judecători 1:19; 3:3; Iosua
11:22; 13:2-3). Întrucât Iuda a cedat de bună voie pentru tribul lui Simeon cea
mai bună parte a teritoriului care i-a revenit (Iosua 19:1, 9), este logic să
presupunem că Iuda a sperat că Simeon va fi o zonă tampon între Iuda şi câmpia
de coastă care nu era cucerită.
Istoria cuceririi părţii de S a ţării în Judecători 1:1-17 a
fost interpretată în sensul că Iuda (şi alte triburi) au intrat în ţară dinspre
S înainte de invazia condusă de Iosua (cf. H. H. Rowley, From Joseph to
Joshua, 1950, p. 4 ş.urm., 101 ş.urm., 110 ş.urm., şi bibliografia), dar
descoperirile arheologice moderne par să fie nefavorabile acestei teorii, care
este neacceptabilă şi pe alte temeiuri generale.
Faptul că Iuda nu a reuşit să menţină stăpânirea asupra
Ierusalimului (Judecători 1:8, 21), combinat cu existenţa unui tetrapolis
gabaonit semi-independent (Iosua 9; 2 Samuel 21:1-2) a creat o barieră
psihologică între Iuda şi celelalte triburi. Deşi nu au existat bariere în
comunicare (cf. Judecători 19:10-13), Iuda şi-a îndreptat privirile tot mai
mult înspre S, spre Hebron, şi nu spre sanctuarul de la Silo. Deşi Iuda a dat
primul judecător, Otniel (Judecători 3:9-11) şi a participat la acţiunea
împotriva lui Beniamin (Judecători 20:18), se pare că nu s-a aşteptat să
participe la lupta împotriva lui Iabin şi Sisera (Judecători 5). Ca urmare,
când Iuda a devenit tributar filistenilor (Judecători 15:11), se pare că nu a
apelat la celelalte triburi, iar acestora se pare că nu le-a păsat.
Realitatea acestei diviziuni se pare că a fost recunoscută
în general, deoarece pe vremea lui Saul găsim că un contingent din Iuda este
enumerat separat (1 Samuel 11:8; 15:4; 17:52; 18:16).
b. Sub David şi Solomon
După moartea lui Saul separarea aceasta a fost perpetuată
prin încoronarea lui David ca rege peste Iuda la Hebron (2 Samuel 2:4). A.
Probabil că Alt are dreptate când afirmă („The Formation of the Israelite State
in Palestine", în Essays on Old Testament History and Religion,
1966, p. 216 ş.urm.) că încoronarea lui David ca rege peste „tot Israelul"
(2 Samuel 5:1-5) l-a făcut rege al unui regat dual în care Iuda şi-a păstrat
identitatea separată. Este cert că în timpul rebeliunii lui Absalom Iuda pare
să-şi fi păstrat neutralitatea, în timp ce triburile din N l-au urmat pe rebel.
Nu există nici o dovadă că Solomon ar fi favorizat în vreun
fel Iuda în comparaţie cu celelalte triburi; expresia: „Era un singur
îngrijitor în ţara aceasta" (1 Împăraţi 4:19) se referă la Iuda.
IV. Regatul Iuda
a. Relaţiile cu Israelul
Dacă părerea lui A. Alt este corectă, prin faptul că Iuda şi
Israelul au acceptat regi diferiţi au acţionat în conformitate cu drepturile
lor de entităţi politice separate. În afară de Ieroboam, se pare că regii lui
Israel nu au urmărit distrugerea regatului Iuda (cf. 2 Împăraţi 14:13-14) iar
profeţii nu au pus niciodată la îndoială dreptul Israelului de a exista, deşi
ei au prevestit o vreme când avea să se întoarcă la loialitate faţă de
„David".
Moştenirea bogăţiilor lui Solomon se pare că a dat lui Iuda
un avantaj când s-a dezbinat regatul, în ciuda terenului mai puţin fertil şi a
populaţiei mai mici în comparaţie cu regatul de N. În ciuda unor afirmaţii
făcute, nu există nici o dovadă că Roboam ar fi nesocotit mai târziu porunca
lui Şemaia (1 Împăraţi 12:22-24) şi l-ar fi atacat pe Ieroboam. Sugestia că
atacul lui Şişac împotriva lui Iuda (1 Împăraţi 14:25-26) a fost în sprijinul
lui Ieroboam, care era aliat, este lipsită de dovezi care să o confirme. Deşi
Israelul a avut de asemenea de suferit de pe urma atacului lui Şişac, pierderea
avuţiei pe care o adunase Solomon a însemnat că Iuda avea să fie de acum încolo
în permanenţă într-o poziţie de inferioritate materială în comparaţie cu
Israelul. Dovezile sugerează că pentru propria sa prosperitate, Iuda avea
nevoie ca Israelul să prospere.
Un test adecvat al prosperităţii absolute şi nu relative a
lui Iuda a fost capacitatea sa de a exercita controlul asupra Edomului, măcar
atât cât era necesar pentru protejarea rutei comerciale spre Golful Aqabah.
Roboam nu a făcut nici un efort să menţină stăpânirea precară a tatălui său
asupra acelei regiuni, Iosafat a supus complet Edomul (1 Împăraţi 22:47), dar
mai târziu a trebuit să instaleze un rege vasal (2 Împăraţi 3:9). Edomul şi-a
redobândit independenţa în timpul domniei fiului său Ioram (2 Împăraţi
8:20-22). Amaţia, cam o jumătate de secol mai târziu, a recucerit Edomul (2
Împăraţi 14:7). De data aceasta cucerirea a fost mai eficientă şi Edomul a
reuşit să se elibereze abia în perioada de tulburare din domnia lui Ahaz, 60 de
ani mai târziu (2 Împăraţi 16:6). După aceea se pare că Iuda nici măcar nu a
încercat să cucerească Edomul.
Numai o victorie decisivă a lui Abia (sau Abiam) a reşit să
restaureze paritatea între cele două regate (2 Cronici 13). Asa, confruntat cu
Baeşa, un rege capabil, a putut menţine paritatea numai prin alianţa sa cu
Ben-Hadad, regele Damascului (1 Împăraţi 15:18-20). Dinastia lui Omri,
tulburată de creşterea puterii Damascului şi de ameninţarea şi mai mare din
partea *Asiriei, a făcut pace cu Iuda şi a pecetluit-o prin căsătoria Ataliei,
fiica lui Ahab, sau poate sora lui (2 Împăraţi 8:26), cu Ioram. Se susţine în
general că în perioada aceasta Iuda a fost vasalul lui Israel. Lucrul acesta nu
pare să fie adevărat; dimpotrivă, dovezile sugerează că Iosafat a folosit
Israelul ca o zonă tampon între Iuda şi Asiria. Aceasta este explicaţia cea mai
plauzibilă pentru motivul pentru care Iuda nu apare în lista lui Salmanaser cu
duşmanii înfrânţi în bătălia de la Qarqar şi nici pe „Obeliscul Negru". Se
pare că el a stat în expectativă, numai cu excepţia bătăliei de la Ramot Galaad
(1 Împăraţi 22:1-38), în timp ce Israelul şi Damascul se sfâşiau reciproc. De
aceea, către sfârşitul domniei sale îndelungate el s-a simţit suficient de
puternic încât să refuze cererea lui Ahazia de a participa la o expediţie spre Ofir,
după ce prima a eşuat (1 Împăraţi 22:48-49 comparat cu 2 Cronici 20:35-37).
Egalitatea relativă dintre cele două regate în perioada aceasta se vede în
faptul că Iehu, deşi l-a omorât pe Ahazia, regele lui Iuda (2 Împăraţi 9:27),
nu s-a aventurat să extindă campania sa anti-Baal în Iuda, iar, pe de altă
parte, Atalia nu a încercat să răzbune omorârea fiului ei.
În secolul de la urcarea lui Iehu pe tron şi până la moartea
lui Ieroboam II şi Ozia, soarta lui Iuda se pare că a fost similară cu a
Israelului, atât în suferinţă cât şi în prosperitate. Probabil că prosperitatea
a venit mai greu în S, iar limitările prosperităţii sale au fost revelate ceva
mai târziu decât în Israel.
b. Primele campanii în străinătate
Până la prăbuşirea Israelului, istoria lui Iuda nu este
influenţată de ameninţări din străinătate. Invazia lui Şişac a fost ultima
răbufnire a puterii antice a Egiptului până când înaintarea Asiriei a impus
regatului Iuda să ia măsuri de apărare. Filistenii au slăbit atât de mult încât
îi întâlnim ca agresori numai atunci când Iuda era foarte slab, adică, în
timpul lui Ioram (2 Cronici 21:16) şi Ahaz (2 Cronici 28:18). La apogeul
puterii lui Hazael, când aproape că a distrus Israelul, Ioas a fost silit să
devină tributar Damascului, dar nu pentru multă vreme. De fapt, singurele
ameninţări majore în perioada aceasta veneau din partea mişcărilor bruşte ale
nomazilor şi seminomazilor din deşert. Zerah „Cuşitul" (2 Cronici 14:9)
este probabil să fi fost arab (cf. Geneza 10:7) şi nu etiopian sau sudanez. A
doua ameninţare venea din partea mişcărilor bruşte ale locuitorilor din stepa
Transiordaniei (2 Cronici 20:1,10).
c. Iuda şi Asiria
Aşa cum am spus mai sus, primele avansuri ale Asiriei se
pare că nu au afectat regatul Iuda. Când Damascul şi Israelul l-au atacat pe
Ahaz (2 Împăraţi 16:5), a fost o ultimă încercare disperată de a uni rămăşiţele
Apusului pentru a opri înaintarea lui Tiglat-Pileser III. Nu avem temeiuri să
credem că regatul Iuda a fost ameninţat de asirieni, deoarece până când au vrut
să atace Egiptul ei nu au vrut să-i alarmeze prin înaintarea prematură ia
graniţa din deşert. Prin acceptarea suzeranităţii Asiriei Ahaz a pecetluit
soarta lui Iuda. Pe de-o parte, Iuda a rămas regat vasal până când a fost
prevăzută apropierea sfârşitului Asiriei (612 î.Cr.); pe de altă parte, regatul
Iuda a fost prins în intrigile provocate de Egipt şi a avut de suferit pentru
aceasta. Revolta lui Ezechia din anul 705 î.Cr., înăbuşită de Sanherib 4 ani
mai târziu, a făcut ca Iuda să fie doar o umbră a vechii glorii, întrucât cel
puţin două treimi din populaţia sa a murit sau a fost dusă în robie, iar o mare
parte a teritoriului său a fost pierdut. Pentru detalii, vezi J. Bright, A
History of Israel, 1972, p. 282-286, 296-308; DOTT, p. 64-70.
d. Renaşterea şi căderea
O renaştere a sentimentului religios şi naţional a avut loc
în timpul domniei tânărului Iosia, la scurtă vreme după moartea lui Asurbanipal
(631 î.Cr.), când slăbiciunea Asiriei era deja evidentă. Etapele reformei
indicate în 2 Cronici 34:3, 8 sugerează cât de strâns se împleteau religia şi
politica, deoarece fiecare etapă a fost în sine o respingere a stăpânirii
religioase şi politice a Asiriei. La apogeul reformei în 621 î.Cr. Iosia era de
fapt independent, deşi probabil continua să figureze ca tributar faţă de
Asiria. Cu sau fără aprobarea suzeranilor săi formali asirieni el a preluat
stăpânirea provinciilor asiriene Samaria şi Galilea de E (2 Cronici 34:6) şi nu
încape îndoială că a recuperat teritoriul pe care l-a pierdut Ezechia ca pedeapsă
pentru rebeliunea sa. Nu există nici o dovadă credibilă cu privire la faptul că
atacurile sciţilor, care au contribuit atât de mult pentru a da Asiriei
lovitura mortală, ar fi afectat sau ar fi ajuns până în Iuda.
Nu există nici un indiciu că Iosia s-ar fi opus expediţiei
Faraonului Psammetichus care a mers în ajutorul Asiriei în 616 î.Cr., dar când
Faraonul Neco a repetat expediţia în 609 î.Cr. Iosua a considerat că în noua
situaţie internaţională singura lui şansă de a menţine independenţa regatului Iuda
era să lupte, dar el a murit în bătălia de la Meghido care a urmat. Nu există
nici o dovadă care să sugereze că el ar fi acţionat în alianţă cu *Babilonul
care era în ascensiune, deşi această posibilitate nu trebuie respinsă.
Egiptul şi-a marcat victoria prin detronarea fiului lui
Iosia, Ioahaz, şi înlocuirea lui cu fratele său Ioiachim, care însă a trebuit
să accepte suzeranitatea babiloniană la scurtă vreme după victoria lui
Nebucadneţar la Carchemiş (605 î.Cr.) (Daniel 1:1; 2 Împăraţi 24:1). În anul 601
î.Cr. Nebucadneţar a fost oprit de Neco în bătălia din apropiere de frontiera
egipteană şi în urma retragerii la Babilon Ioiachim s-a răzvrătit. Iuda a fost
devastat de trupele babiloniene şi de dările impuse (2 Împăraţi 24:2). Ioiachim
a murit în obscuritate în luna decembrie a anului 598 î.Cr., mai înainte ca să
primească pedeapsa deplină pentru rebeliunea sa, iar Ioiachin, fiul său în
vârstă de 18 ani, a predat Ierusalimul lui Nabucadneţar în 16 martie 597 î.Cr.
Unchiul său Zedechia a devenit ultimul rege al lui Iuda, dar
s-a răzvrătit în 589 î.Cr. În luna ianuarie a anului 588 î.Cr. armatele
babiloniene erau în faţa zidurilor Ierusalimului. În iulie 587 î.Cr. zidurile
au fost străpunse şi Zedechia a fost prins şi a avut parte de soarta unui
trădător (2 Împăraţi 25:6-7); o lună mai târziu cetatea a fost arsă iar
zidurile au fost rase de pe faţa pământului.
e. Religia în timpul Monarhiei
Religia populară din Iuda probabil că a fost la fel de
degradată ca şi cea din Israel datorită conceptelor din religia naturală, dar
izolarea relativă şi deschiderea către deşert a făcut să fie mai puţin
influenţată de formele religioase canaanite. Lipsa unor sanctuare (păgâne)
majore - ne sunt cunoscute numai cele de la Hebron şi Beer-Şeba, şi Gabaon, în
Beniamin - a mărit influenţa Ierusalimului şi a Templului lui Solomon. Este
îndoielnic că vreun rege al lui Israel ar fi putut încerca reforme
centralizatoare ca şi cele ale lui Ezechia şi Iosia. Legământul davidic (2
Samuel 7:8-16), mai mult decât atmosfera generală din „Semiluna fertilă”, a
făcut ca regele să fie liderul necontestat al religiei naţionale, chiar dacă nu
îi era permis să îndeplinească funcţii cultice (2 Cronici 26:16-21).
Puterea regelui putea fi folosită pentru bine, ca în cazul
reformelor, dar când politica naţională părea să ceară acceptarea închinării la
Baal, ca în vremea lui Ioram, Ahazia şi Atalia, sau recunoaşterea zeităţilor
astrale asiriene, ca în vremea lui Ahaz şi Manase, nu exista nici o forţă
suficient de puternică să se împotrivească voinţei regale. Autoritatea regală
în probleme de religie ar fi putut ajuta de asemenea ca să facă din cultul
oficial un simplu ritual exterior.
f. Exilul
(597-538 î.Cr.)
În afară de un număr necunoscut de oameni de rând destinaţi
sclaviei, Nebucadneţar a deportat crema populaţiei în anul 597 î.Cr. (2
Împăraţi 24:14; Ieremia 52:28; diferenţa dintre numere se datorează fără
îndoială faptului că sunt luate în considerare categorii diferite de
prizonieri). Puţini dintre aceştia, inclusiv familia regală, au devenit
„oaspeţi" ai lui Nebucadneţar în Babilon; alţii, de ex. Ezechiel, au fost
aşezaţi în comunităţi din Babilonia unde se pare că au avut libertate deplină,
cu excepţia libertăţii de a-şi schimba domiciliul; meşteşugarii au devenit
parte din forţa de muncă mobilă folosită de Nebucadneţar pentru construcţii.
Distrugerea Ierusalimului a adăugat la numărul general al prizonierilor (2
Împăraţi 25:11) şi Ieremia 52:29 arată că a existat un alt grup destinat
deportării. Omorârea lui Ghedalia, pe care Nebucadneţar l-a făcut guvernator al
lui Iuda, a dus la o fugă în masă în Egipt (2 Împăraţi 25:25-26; Ieremia
41:1-43:7). Această fugă, la rândul ei, a fost urmată în 582 î.Cr. de o altă
deportare în Babilon care a avut, evident, un caracter punitiv (Ieremia 52:30).
Ca rezultat al deportării şi refugierii, ţara lui Iuda a
rămas practic nelocuită (vezi W. F. Albright, The Archaeology of Palestine,
1954, p. 140-142). Se pare că teritoriul de la S de linia dintre Bet-Ţur şi
Hebron a fost separat de regatul Iuda în 597 î.Cr.; în acest teritoriu s-au
mutat treptat edomiţii. Ca urmare, această zonă a fost pierdută de Iuda până
când a fost cucerită de Ioan Hyrcanus după anul 129 î.Cr., când populaţia a
fost iudaizată în mod forţat. Restul teritoriului a fost pus sub conducerea
guvernatorului Samariei şi a fost păstrat în mod deliberat practic nelocuit; nu
există nici o dovadă de infiltrare a altor popoare. Se poate presupune că
Nebucadneţar a intenţionat să urmeze practica normală asiro-babiloniană de a
aduce colonişti din alte ţinuturi cucerite (cf. 2 Împăraţi 17:24), dar pentru
un motiv oarecare nu a făcut lucrul acesta.
V. Iuda în perioada post-exilică
a. Restaurarea
Babilonul a căzut în mâinile lui Cirus în 539 î.Cr. şi în
anul următor el a poruncit reconstruirea Templului din Ierusalim (Ezra 6:3-5);
el a permis de asemenea celor deportări şi urmaşilor lor să se întoarcă (Ezra
1:2-4). Lista numelor din Ezra 2, cuprinzând în total vreo 43.000 de persoane,
se poate să se refere la perioada 538-522 î.Cr., dar nu există motive temeinice
pentru a pune la îndoială că a existat o reacţie imediată şi semnificativă la
decretul lui Cirus.
Şeşbaţar, un membru al familiei regale a lui David, pare să
fi fost trimisul lui Cirus însărcinat cu supravegherea reconstruirii Templului;
el s-a întors (sau a murit?) după punerea temeliilor (Ezra 5:14,16). Nu există
nici o dovadă că regatul Iuda ar fi fost separat politic de districtul Samariei
până în vremea lui Neemia; titlul de „guvernator" dat lui Şeşbaţar este o
redare prea specifică a termenului peha. Se paie că Zorobabel, care
probabil că a fost moştenitorul firesc al casei regale, nu a deţinut nici o
funcţie oficială, iar titlul peha din Hagai 1:1; 2:21 este probabil un
titlu onorific; trebuie remarcat că el nu apare în Ezra 5:3-17. În deceniile
care au urmat alţi lideri evrei numiţi de perşi au purtat titlul de peha.
Pe vremea lui Ezra, în a doua jumătate a secolului al 4-lea,
a devenit evident pentru cei mai mulţi că independenţa politică şi restaurarea
monarhiei davidice nu mai era decât o speranţă pentru viitorul îndepărtat. Ezra
i-a transformat pe evrei dintr-un stat naţional într-o „biserică", făcând
din respectarea Torei scopul existenţei lor. Lipsa de însemnătate politică a
Iudeii sub stăpânirea persană şi condiţiile relativ paşnice din ţară au
favorizat instruirea consecventă a maselor pentru a cunoaşte Tora. Singura
tulburare politică din această perioadă se poate să fi fost cauzată de o
deportare în Babilon şi Hyrcania, deşi mulţi se îndoiesc (cf. Jos. Contra
Apionem, 1.194).
b. Sfârşitul lui Iuda
Campaniile lui Alexandru cel Mare au afectat prea puţin
Iudea, dar întemeierea de către el a cetăţii Alexandria a constituit un centru
pentru regruparea în apus a evreilor împrăştiaţi în mare parte în mod voluntar,
centru care avea să rivalizeze curând cu cele din Babilon şi Persia ca număr şi
care avea să le întreacă prin bogăţia şi influenţa sa. Împărţirea imperiului
lui Alexandru între generalii săi a făcut ca Palestina să devină câmpul de
bătălie între Siria şi Egipt. Până în anul 198 î.Cr. a fost de obicei în
mâinile Ptolomeilor egipteni, iar apoi a făcut parte din Imperiul Seleucid
sirian.
Extravaganţa claselor superioare elenizate din Ierusalim, în
mare parte preoţi, şi eforturile neechilibrate ale lui Antiochus Epiphanes (175-163
î.Cr.) de a eleniza imperiul său - care l-au făcut să interzică tăierea
împrejur precum şi respectarea Sabatului şi de asemenea să ceară închinarea la
zeităţile greceşti - a creat o alianţă între zelul religios şi naţionalismul
latent. Pentru prima oară din vremea lui Iosia evreii au obţinut mai întâi
autonomia religioasă şi apoi libertatea politică (140 î.Cr.). În anul 76 î.Cr.
graniţele lor se întindeau practic până la limitele tradiţionale, de la Dan la
Beer-Şeba. Cu privire la această ascensiune meteorică şi prăbuşire bruscă, vezi
*ISRAEL.
Când romanii au distrus ultimele vestigii de independenţă
politică în anul 70 d.Cr. şi în special după înfrângerea revoltei lui
Bar-Kokhba în 135 d.Cr., Iudea a încetat să mai fie o ţară iudaică, dar numele
Iuda - conţinut în numele locuitorilor, iudei - a devenit titlul tuturor celor
împrăştiaţi în lume şi care respectau legea lui Moise, indiferent de originea
lor tribală sau naţională.
BIBLIOGRAFIE
Descoperirile arheologice au făcut ca majoritatea
abordărilor acestui subiect să fie considerate depăşite într-o măsură mai mică
sau mai mare. John Bright, A History of Israel, 1972, face o prezentare
actuală şi echilibrată a celor mai importante scrieri, vezi A. R. Miliard, „The
Meaning of the Name Judah", ZAW 86, 1974, p. 246 ş.urm. Cu privire la
textul cărţilor Regilor, vezi J. A. Montgomery şi H. S. Gehman, The Books of
Kings, ICC, 1951. Pentru texte extra-biblice care menţionează Iuda, vezi J.
B. Pritchard, ANET, 1969; şi DOTT. Pentru perioada post-exilică, vezi W. O. E.
Oesterley, A History of Israel, 2, 1932; F. F. Bruce, Israel and the
Nations, 1963.
H.L.E.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu