împăcare

împăcare

  00:10    

---

ÎMPĂCARE. În NT există patru pasaje importante care tratează lucrarea de împăcare făcută de Cristos, şi anume: Romani 5:10 ş.urm.; 2 Corinteni 5:18 ş.urm.; Efeseni 2:11 ş.urm.; Coloseni 1:19 ş.urm. Cuvintele gr. importante sunt katallage şi verbele katallasso şi apokatallasso. Împăcarea propriu-zisă nu se aplică la relaţii bune în general ci se referă la îndepărtarea duşmăniei, la potolirea unei certe. Ea implică faptul că părţile care se împacă au fost anterior ostile una faţă de alta. Biblia ne spune răspicat că păcătoşii sunt „duşmani" ai lui Dumnezeu (Romani 5:10; Coloseni 1:21; Iacov 4:4). Nu trebuie să minimalizăm seriozitatea acestor pasaje şi a altora similare. Duşman nu este cineva faţă de care aproape că ai avea sentimente de prietenie. Duşmanul este în tabăra adversă. El este cu totul împotrivitor. NT îl descrie pe Dumnezeu într-o poziţie adversă faţă de tot ce este rău.

Modul de a birui duşmănia este să îndepărtăm cauza neînţelegerii. Putem să ne cerem scuze pentru un cuvânt pripit, putem plăti banii pe care îi datorăm, putem restitui sau repara ceea ce se cere reparat. Dar în orice caz, calea împăcării constă în abordarea cauzei de bază a duşmăniei. Cristos a murit pentru a şterge păcatul nostru. În felul acesta El a soluţionat problema duşmăniei dintre om şi Dumnezeu. El a îndepărtat-o. El a deschis calea pentru ca oamenii să se întoarcă la Dumnezeu. Lucrarea aceasta este descrisă prin termenul „împăcare".

Este interesant că nici un pasaj din NT nu spune că Isus Cristos L-a împăcat pe Dumnezeu cu omul. Întotdeauna accentul este pus pe faptul că omul este împăcat. Lucrul acesta este important pentru înţelegerea cazului. Păcatul omului este cel care a cauzat duşmănia. Problema care trebuie rezolvată este păcatul omului. Omul poate fi chemat cu cuvintele din 2 Corinteni 5:20, să se „împace cu Dumnezeu". Unii cercetători se bazează pe acest text şi sugerează că lucrarea de împăcare a lui Cristos se ocupă numai de om. Totuşi, această poziţie este greu de armonizat cu poziţia generală a NT. Ceea ce a impus bariera a fost cererea lui Dumnezeu ca omul să fie sfânt şi neprihănit. Omul, prin puterea sa, se mulţumeşte să treacă cu vederea trecutul. Pe el nu-l interesează în mod deosebit păcatul. Este cert că el nu simte nici o ostilitate faţă de Dumnezeu din cauza păcatului său. Bariera a fost impusă pentru că Dumnezeu cere sfinţenie din partea omului. Prin urmare, când procesul de împăcare a fost efectuat este imposibil să spunem că este orientat întru totul spre om şi deloc spre Dumnezeu. Trebuie să aibă loc o schimbare din partea lui Dumnezeu dacă este vorba să se renunţe la exercitarea asupra omului a tot ceea ce implică expresiile de genul: „mânia lui Dumnezeu".

Aceasta nu înseamnă o schimbare în dragostea lui Dumnezeu. Biblia este foarte clară când spune că dragostea lui Dumnezeu pentru om nu se schimbă, indiferent ce ar face omul. De fapt, întreaga lucrare de ispăşire făcută de Cristos îşi are originea în dragostea mare a lui Dumnezeu. „Cristos a murit pentru noi" atunci „când eram noi încă păcătoşi" (Romani 5:8). Acest adevăr trebuie păzit cu zel. Dar în acelaşi timp nu trebuie să alunecăm pe poziţia de a susţine că împăcarea este un proces pur subiectiv. Împăcarea, într-un anume sens, a fost efectuată în afara omului mai înainte ca să se petreacă ceva în lăuntrul lui. Pavel poate vorbi despre Cristos „prin care am primit acum împăcarea" (Romani 5:11). O împăcare care poate fi „primită" trebuie să fie făcută (şi împlinită, într-un oarecare sens) mai înainte ca oamenii să o primească. Cu alte cuvinte, trebuie să concepem împăcarea ca având efecte atât în direcţia lui Dumnezeu cât şi în direcţia omului.

BIBLIOGRAFIE
Arnt; J. Denney, The Christian Doctrine of Reconciliation, 1917; L. Morris, The Apostolic Preaching of the Cross, 1965; H. G. Link, C. Brown, H. Vorlander, NIDNTT, 3, p. 145-176; F. Büchsel, TDNT 1, p. 254-258.

L.M.