lege

lege

  21:07    

---

LEGE.

I. În Vechiul Testament

a. Terminologia

Termenul tora este folosit în unele cazuri în VT pentru lege în general, în marea majoritate a cazurilor este folosit pentru poruncile vetitive („să nu faci"), imperative („să faci") şi juridice (legislative) („trebuie să faci"). Este o poruncă dată de o persoană cu autoritate mai mare unei persoane aflată pe un plan inferior. S-ar putea să-şi aibă originea în familie, unde se referă la educaţia dată de mamă copiilor ei. Strâns legată de tora este miswa. Termenul este folosit de obicei ca o poruncă directă de la o autoritate mai înalta, de ex. Domnul, regele, tatăl, etc. Aceste porunci sunt uneori prohibitive, iar în alte cazuri sunt formulate pozitiv (în 1. germană heischendes Präsens). Termenul hoq sau huqqa este folosit în multe sensuri diferite: hoq nu este ceva proclamat ca şi tora sau miswa, ci este ceva stabilit. Uneori indică stabilirea recentă a unei prevederi, în sfera sensului preoţesc însemna o obligaţie de cult; în sfera înţelesului regal însemna o proclamaţie regală. Termenul debarim este asociat de obicei cu poruncile Domnului. Atunci când Legea este aprobată de Domnul, ea devine debarim. Termenul mispat are de asemenea o mare diversitate de înţelesuri, de la acela de verdict legal până la sensul de model fix pentru comunitatea legală. Din înţelesul de „verdict legal dat de un judecător" s-a dezvoltat sensul de cutumă sau lege cutumiară care devine normativă pentru judecătorii din viitor. În sensul acesta a fost folosit ca un termen consacrat pentru dreptul cutumiar. Termenul ’edut în sfera legală înseamnă „îndemn" (povaţă), iar piqqudim înseamnă „datorie". În literatura ebraică de mai târziu, din perioada persană, termenul dat este folosit pentru a indica un decret regal sau o lege guvernamentală, dar este folosit de asemenea pentru legea Domnului (cf. de ex. Ezra 7:12,14,21). Prin urmare este clar că diferiţii termeni îşi au originea ca termeni legali legaţi de declaraţiile sau deciziile unei persoane cu o autoritate mai înaltă. În sfera religioasă este Domnul; în sfera legală poate fi regele, un judecător sau bătrânii (zeqenim); în sfera familiei poate fi tatăl sau mama.

b. Legea israelită şi Orientul Apropiat antic

Descoperirea unor materiale legale din Orientul Apropiat antic a arătat clar că tradiţia legală, aşa cum o avem şi în VT, a început încă în mileniul al 3-lea î.Cr. Un cod fragmentar al lui Ur-Nammu datează din dinastia a 3-a din Ur, 2050 î.Cr. Are un preambul ca şi majoritatea celorlalte coduri. Câteva prevederi care pot fi citite sunt scrise în stil cutumiar. Un alt cod sumerian este cel al lui Upit-Ishtar din cca. 1850 î.Cr. Are un preambul şi un epilog. Cel mai vechi cod în limba acadiană este cel din cetatea Eshunna, datând probabil din vremea lui Dadusha, cca. 1800 î.Cr. Are de asemenea un preambul. A. Goetze, care a publicat tăbliţele a putut indica în câteva cazuri o asemănare remarcabilă între aceste legi şi anumite legi din Codul legământului din VT (Exod 21-23). Primul cod din Orientul Apropiat care a fost descoperit a fost codul lui Hamurapi, regele Babilonului. Dacă urmăm cronologia lui Albright, el datează din cca. 1700 î.Cr. Are un preambul şi un epilog. Unele dintre aceste legi au ajutat la înţelegerea materialului legal din VT. Acesta este cel mai cuprinzător corp de legi pe care-l avem din Orientul Apropiat antic. Legile asiriene medii provin din vremea lui Tiglat-Pileser I, în jurul anului 1100 î.Cr. Acestea au de asemenea un preambul şi un epilog. Caracteristicile principale sunt abordarea draconică şi prevederile detaliate cu privire la căsătorie. Numai o singură tăbliţă a fost găsită din Legile neo-babiloniene care datează de pe la 600 î.Cr. Legile hitite provin din vremea lui Hattusil III în cca. 1280 î.Cr. Este clar, însă, că acest cod de legi este mult mai vechi. Principala caracteristică este că se face diferenţa între legile care sunt în vigoare şi cele care sunt învechite. În afară de aceste coduri avem o mulţime de materiale juridice cum sunt contracte, proceduri legale, etc. Nu a fost descoperit încă nici un corp de legi din Egipt, dar avem multe materiale juridice dintre care cele mai importante sunt contractele de căsătorie.

Stilul general folosit în coduri este cel cutumiar şi poate fi comparat cu o mare parte a materialului juridic din VT. Singura excepţie sunt legile neo-babiloniene în care sunt folosite relativ puţine sentinţe şi stilul cutumiar este folosit numai în secţiunile secundare. Când comparăm legile cutumiare din VT cu cele din Orientul Apropiat antic, iese în evidenţă similaritatea subiectului. În acelaşi timp, există anumite diferenţe de detalii minore. Este evident că israeliţii au operat în aceeaşi tradiţie ca şi mesopotamienii. Tradiţiile juridice erau transmise în mod conservator din generaţie în generaţie. O parte a materialului cutumiar din Israel îşi are originea în Mesopotamia şi indică o moştenire comună. Acest fapt este în armonie perfectă cu relatarea biblică despre migraţia lui Avraam din Mesopotamia. O altă similaritate a formei constă în folosirea unui preambul şi a unui epilog. În Mesopotamia codurile sunt însoţite de preambul şi epilog pentru a plasa legile într-un cadru istoric şi religios precis. Este menţionat numele promulgatorului legii, precum şi zeul căruia îi sunt dedicate legile. Codul legământului are un cadru similar în care Moise este menţionat ca şi cel care a primit legile, iar Domnul este Cel care le-a aprobat.

c. Stilul legii israelite şi originea ei

A. Alt a adus o contribuţie importantă la înţelegerea legii ebraice prin distingerea anumitor tipuri formale de legi şi a originii lor. El a făcut distincţie între trei tipuri de legi: în primul rând, legea apodictică constând din porunci pozitive şi negative („să faci..., să nu faci..."). Acest tip de lege a fost considerat iahvist, fiind de origine pur israelită. În al doilea rând, el a descoperit un tip de legi care constau din propoziţii la participiu în care se porunceşte omorârea celui care a încălcat legea („cine face lucrul cutare trebuie să fie omorât"). El a considerat că legile de acest tip sunt înrudite îndeaproape cu legile apodictice şi de aceea sunt tot de origine israelită. Al treilea tip este numit „cutumiar" („dacă un om..."). Stilul tipic impune ca legea să înceapă cu ki sau ‘im („dacă") şi să enunţe infracţiunea în protasis (propoziţia condiţională antepusă) iar verdictul legal în apodosis. Cazul major este introdus întotdeauna prin ki iar secţiunle secundare prin ‘im. Acesta este de asemenea stilul general al legilor din Orientul Apropiat antic. Alt a susţinut că israeliţii au venit în contact cu aceste legi în Palestina şi le-au împrumutat de la canaaniţi.

Între timp această teorie a lui Alt a fost examinată sub mai multe aspecte. Aşa-numitele legi apodictice au fost studiate de E. Gerstenberger pe o scară mult mai largă. Cercetarea lui Alt s-a limitat într-o măsură mai mare sau mai mică la Codul legământului. Gerstenberger a extins sfera cercetării pentru a include acest gen literar şi în Literatura poetică (de înţelepciune) şi în altă parte. El a propus o nouă nomenclatură pentru aceste legi, numindu-le vetitive sau prohibitive („să nu..."). Căutând un anumit Sitz im Leben (cadru de viaţă) pentru aceste legi, el a fost mai înclinat să le considere un Ethos şi anume Sippenethos (etica unui clan). Cadrul de viaţă al acestor legi este cercul familiei, în care tatăl dă anumite porunci potrivit cu obiceiurile clanului din care face parte. Pasul următor a fost făcut de W. Richter care nu vrea să limiteze cadrul de viaţă numai la clan, ci face legătura între aceste tipuri de legi şi situaţia şcolii de gândire. Trebuie să salutăm atitudinea de lărgire a sferei cadrului de viaţă. Situaţia pe care o avem în VT arată că legi vetitive şi prohibitive pot fi date de o diversitate de persoane aflate în poziţii de autoritate: Domnul (cf. Exod 20), regele, liderul tribal, învăţătorul, tatăl, etc. O întrebare importantă este dacă ar trebui să considerăm poruncile vetitive sau prohibitive ca legi sau nu. În VT ele sunt amestecate printre celelalte tipuri de legi. Aceasta ne poate face să acceptăm ideea că ele sunt într-adevăr prevederi juridice. Dar legile sunt oarecum amestecate cu materialul kerigmatic (cf. de ex. Exod 22:27b, 26b în MT) care este de natură religioasă şi care nu are nimic în comun cu materialul juridic. Astfel, putem considera că poruncile vetitive sau prohibitive sunt principii. Este preferabil să considerăm că Decalogul este expresia principiilor Domnului şi nu un amalgam de legi. Se poate observa că în cazul poruncilor vetitive şi prohibitive nu este prescrisă nici o pedeapsă, cum este cazul cu legile cutumiare.

Cele mai recente studii au arătat că propoziţiile participiale şi relative trebuie studiate în ansamblu. H. Schulz le-a studiat în special cele care conţin pedeapsa cu moartea şi a ajuns la următoarea concluzie: cadrul lor de viaţă este sfera tribală. În sfera tribală şeful de trib era cel care dădea acest gen de verdicte, care implică pedeapsa cu moartea. Stabilirea unei tipologii pentru aceste legi nu este definitivată. G. Liedke a sugerat recent ca aceste legi să fie numite apodictice.

Materialul cutumiar este numit în VT mispat (cf. Exod 21:1). Aceste legi sunt verdicte ale judecătorilor care au devenit exemple normative care să fie urmate de judecătorii de mai târziu. Astfel au ajuns să formeze dreptul cutumiar. Prezenţa acestor legi în codurile legale nu înseamnă că ele au apărut o dată cu promulgarea codului, ci ele au fost considerate exemple tipice care trebuie urmate. Recent Liedke a studiat atent aceste legi. El a susţinut că sunt legi cutumiare elaborate din dreptul cutumiar şi că au fost folosite ca exemple pentru soluţionarea cazurilor civile.

d. Diferite coduri israelite

1. Codul legământului. Acesta este cel mai vechi cod de legi ebraice; esenţa codului datează din vremea lui Moise. Este posibil chiar ca o parte a dreptului cutumiar să dateze din vremea când patriarhii erau în Mesopotamia. Este de asemenea adevărat că a fost adăugat material mai recent şi că materialul existent a fost alterat mai târziu. Este de aşteptat ca materialul juridic mai vechi sa fie adaptat în permanenţă la circumstanţele noi. În Exodul acest cod este plasat într-un cadru istoric bine precizat, anume, instituirea legământului de la Sinai. Prin urmare, aceste legi sunt menite să fie stipulaţii ale legământului. Legile acestea, însă, nu cuprind toate domeniile juridice posibile şi arată că ele reprezintă doar extrase de legi. Cea mai importantă caracteristică a Codului legământului este faptul că a fost aprobat de Domnul ca legea Sa pentru poporul Său.

2. Codul deuteronomic. Acesta poate fi găsit în Deuteronom 12-25. Aici avem codificarea vechilor legi ebraice în vremuri mai târzii, poate în vremea lui Iosia (cca. 622 î.Cr.). Aşa cum am văzut, este greşit să presupunem că promulgarea legilor indică data originii lor. Multe dintre legi au un caracter arhaic şi unele dintre ele sunt similare cu legile din Codul legământului (cf. de ex. Exod 23:15-16 şi Deuteronom 22:23-29). Prin urmare este probabil că majoritatea prevederilor din Deuteronom au o vechime mare. Aşa cum au arătat diferiţi cercetători, Deuteronomul conţine în unele cazuri material vechi, dar este de asemenea probabil că a fost adăugat material ulterior. Se poate ca lucrul acesta să fi avut loc în vremea lui Iosia. Atunci legile vechi au fost adaptate la circumstanţele noi şi au fost adăugate legi noi, potrivit cu nevoile acelor vremuri.

3. Codul sfinţeniei. Acesta poate fi găsit în Levitic 17-26. Această compilaţie de legi este numită Codul sfinţeniei datorită expresiei „Căci Eu sunt sfânt, Eu, Domnul, care vă sfinţesc" (Levitic 21:8). Conţinutul acestui cod constă în principal din prevederi în legătură cu sanctuarul, preoţii şi comunitatea legământului. Toate prevederile trebuie să fie respectate de către israeliţi şi trebuie să fie considerate sfinte, fiind astfel proprietatea Domnului. Deşi aceste legi au fost compilate în vremuri mai târzii, caracterul arhaic al unora dintre ele este evident şi ele pot data din vremea Exodului.

4. Compilarea finală a legilor. Multe dintre compilările legale nu au avut exact forma pe care o găsim în Pentateuh. După exil au fost întocmite compilări, unele legi fiind ajustate la circumstanţele noi, iar alte legi fiind adăugate. Diferitele coduri au fost plasate apoi în cadrul larg al Pentateuhului, aşa cum îl avem astăzi. Forma finală a Pentateuhului a fost stabilită numai în cca. 450 î.Cr., pe vremea lui Ezra, când a fost promulgat prin citirea publică (cf. Neemia 8).

e. Tipuri de legi israelite

1. Lipsa unei teorii legale. Una dintre caracteristicile legii israelite cât şi a compilaţiilor de legi din Orientul Apropiat antic este lipsa unei teorii legale. De ex. este greu să găsim raţiunea sau succesiunea logică în aceste legi. Uneori avem un mănunchi de legi pe o anumită temă, de ex. un bou care împunge (Exod 21:28-32, 35-36). În cazul acesta în centrul raţionamentului se află boul care împunge şi nu genul de încălcare a legii. Subiectul poate fi schimbat brusc, trecând de la violarea unei fecioare (Exod 22:16-17) la vrăjitorie (Exod 22:18), bestialitate (Exod 22:19) şi idolatrie (Exod 22:20). Se poate să fi existat o raţiune pentru toate acestea pentru semiţi, dar pentru noi s-a pierdut această raţiune.

2. Legea civilă şi penală. Distincţia pe care o facem noi între legea civilă şi cea penală pare să nu fi fost făcută de semiţi. Recent A. Phillips a susţinut că aşa-numitul material apodictic ar trebui considerat drept penal, dar în baza celor afirmate mai sus ideea nu poate fi confirmată. Ceea ce noi ar trebui să considerăm drept infracţiune penală, de ex. furtul, era considerat în legea evreiască drept o infracţiune civilă, iar în acest caz infractorul trebuia să compenseze pentru fapta sa prin plată în natură. Motivul acestei prevederi este redresarea pagubei produse proprietăţii cuiva, adică, restaurarea echilibrului. Chiar şi în cazul violării unei fecioare infractorul trebuie să plătească tatălui preţul cuvenit pentru o mireasă, ca să-şi recupereze pierderea, întrucât după violare el nu mai putea cere pentru fiica sa preţul unei mirese.

(i) Omor şi ultraj. Trebuie remarcat că în legea evreiască se face diferenţa între omorul premeditat şi omuciderea neintenţionată (Exod 21:12-14). În cazul omorului pedeapsa este moartea, în cazul omuciderii neintenţionate, care este descrisă prin expresia „Dumnezeu l-a făcut să-i cadă în mână" sau „a fost lovit de Dumnezeu", persoana poate să se adăpostească într-un loc de refugiu. Se face distincţie între ultrajul împotriva părinţilor (Exod 21:15), ultrajul care are ca rezultat o infirmitate (Exod 21:18-19), ultragierea unei femei însărcinate (Exod 21:22-25) şi ultragierea sclavilor (Exod 21:26-27). Aceste cazuri sunt abordate în mod diferit. Ca rezultat al convingerilor puternice cu privire la importanţa solidarităţii familiei, fiul care îşi bate părinţii este condamnat la moarte. Cazurile de invaliditate şi de lovire a unei femei gravide sunt abordate din punctul de vedere al efectuării unei restituiri. Pentru un om care este invalid în urma unei lovituri, trebuie făcută o despăgubire pentru cheltuielile lui medicale şi pentru timpul pierdut; în cazul unei femei gravide care a pierdut sarcina, trebuie plătită o compensaţie soţului pentru pierderea copilului său, proprietatea sa. Este foarte interesant cazul lovirii propriilor sclavi. Când are loc o vătămare fizică gravă, sclavul trebuie eliberat. Aceasta este o lege evreiască tipică şi nu poate fi găsită în nici o altă culegere de legi din Orientul Apropiat antic. Aceasta constituie o mărturie despre tratarea umană a sclavilor, care era un fapt unic.

(ii) Furtul. Această infracţiune poate fi privită sub trei aspecte: răpirea, furtul de vite şi furtul proprietăţii mobile care este dată spre păstrare. Răpirea era considerată o infracţiune gravă. Sunt menţionate două dovezi de vinovăţie, anume; când hoţul vinde persoana răpită, şi când persoana răpită este găsită în posesiunea hoţului. În cazul acesta este prescrisă pedeapsa cu moartea (Exod 21:16). Într-o societate nomada şi seminomadă proprietatea asupra animalelor era considerată foarte importantă. De aceea furtul animalelor era considerat o infracţiune gravă. Găsim un exemplu bun în Exod 22:1-3. Despăgubirea trebuia făcută prin plata a cinci vite pentru o vită furată şi a patru oi pentru o oaie furată. În unele cazuri pedeapsa este despăgubirea dublă în natură. Coexistenţa acestor două feluri de pedepse este o enigmă. B. S. Jackson a susţinut că pedeapsa mai mare era mai veche şi că despăgubirea dublă este o reducere ulterioară a pedepsei. Totuşi, lucrul acesta nu poate fi dovedit. Apar anumite prevederi în care depozitarul unei proprietăţi mobile, cum sunt vitele, este protejat împotriva furtului de către cel căruia i le-a încredinţat. Dacă un asemenea furt poate fi dovedit, cel căruia i s-au încredinţat bunurile trebuie să plătească dublu în natură (cf. 22:6-12).

(iii) Neglijenţă şi daune. Neglijenţa este considerată pretutindeni în Orientul Apropiat antic drept o infracţiune gravă. În legea cuneiformă apare un termen consacrat, egum, care lipseşte din legea evreiască, deşi neglijenţa ocupă un rol important în jurisprudenţa evreiască. Un exemplu bun este cazul boului care împunge. Dacă proprietarul unui bou ştie că acesta are obiceiul să împungă, sau dacă i s-a atras atenţia asupra acestui fapt, şi dacă boul omoară un om liber - bărbat sau femeie - proprietarul şi boul sunt socotiţi vinovaţi. Amândoi trebuie să fie omoriţi (Exod 21:29). Un alt caz de neglijenţă este când a fost săpată o fântână şi nu a fost acoperită în mod adecvat. Dacă un animal cade în fântână, proprietarul fântânii trebuie să-l despăgubească financiar pe proprietarul animalului.

(iv) Infracţiuni de natură morală şi religioasă. În această secţiune putem include o diversitate mare de infracţiuni. Ele se referă la blestemarea părinţilor, seducerea unei fecioare, combaterea vrăjitoriei, bestialitate, idolatrie, o diversitate de prescrieri cultice (în special în Levitic) şi nedreptăţirea străinului, a văduvei şi a orfanului. Vrem să scoatem în evidenţă ca exemplu ultima infracţiune (Exod 22:21-24). Principiul protejării văduvei şi a orfanului este un principiu foarte vechi. Acest principiu a fost propagat încă de pe vremea lui Urukagina (cca. 2400 î.Cr.). Chiar şi în Egipt sunt prezente urme ale acestui principiu. În cazul poruncilor evreieşti, este dat ca un principiu al Domnului ca poporul Său să nu asuprească pe văduve şi orfani.

(v) Legi cu privire la familie. În VT sfera familiei a fost considerată foarte importantă. Tatăl era capul familiei. Într-un anumit sens, soţia şi copiii erau proprietatea lui. Cele mai importante legi cu privire la familie sunt legile despre căsătorie şi despre moştenire. În primul caz, au fost făcute legi care să interzică o căsătorie în anumite împrejurări (de ex. Levitic 18), să prescrie căsătoria pentru levirat (cf. în special Deuteronom 25:5-10) şi să prescrie divorţul (cf. Deuteronom 24:1-4). Legile împotriva bătăii şi blestemării părinţilor indică solidaritatea familiei în care autoritatea tatălui trebuie acceptată fără a fi pusă la îndoială.

(vi) Sclavia. Aşa cum am văzut, în legile evreieşti există o tratare umană a sclavilor. Trebuie făcută distincţie între sclavii evrei şi sclavii străini. Nu este întotdeauna clar la care categorie de sclavi se referă legea. Conform textului din Exod 21:2-6, un sclav evreu care este luat în robie prin vânzare, probabil ca rezultat al datoriilor sale, trebuie să fie eliberat după 6 ani de slujire. În Exod 21:7-11 este descris cazul soţiei a doua, care este considerat o formă de sclavie. Este interesant că în cazul acesta drepturile femeii sunt apărate de lege. Prin urmare, este clar că, în general, excesele sclaviei sunt combătute de legea evreiască.

(vii) Lex talionis. În Codul legământului, cea mai veche colecţie de legi, legea talionului (retalierii) este introdusă în mod stângaci. Legea anterioară tratează cazul lovirii unei femei însărcinate. Probabil că editorul final al Exodului a considerat că trebuie să dea pe lângă acest caz de ultraj o introducere generală la problema ultrajului şi să scoată în evidenţă cazurile în care poate fi aplicată legea talionului (Exod 21:23-25). În pasajul acesta legea talionului este menită să limiteze răzbunarea de sânge la anumite cazuri prescrise, deoarece prezenta un pericol pentru prosperitatea societăţii. Nu este o formă primitivă de jurisprudenţă, ci este menită să descurajeze omuciderea şi actele ultraj premeditat.

3. Legea internaţională. În Orientul Apropiat antic a existat o lungă istorie juridică referitoare la legile internaţionale. Au fost descoperite zeci de tăbliţe cu tratate între diferite popoare. Apar două tipuri principale de contracte, anume, tratate de paritate între părţi egale, şi tratate de vasalitate. Israeliţii au cunoscut ambele tipuri, deoarece ei au încheiat un tratat de paritate cu fenicienii şi un trat de vasalitate cu gabaoniţii. În materialul juridic din VT sunt date principiile pentru stabilirea tratatelor de vasalitate, în Deuteronom 20:10-14. Israeliţii trebuie să ofere duşmanului pace (salom), care înseamnă o coexistenţă paşnică în care duşmanul, ca partener minor, trebuie să aibă anumite obligaţii, de ex. să-l slujească pe partenerul major şi să-i plătească impozit. Din tratatele de vasalitate ştim că partenerul major este obligat de asemenea să-l apere pe partenerul minor dacă este atacat de un duşman.

f. Caracterul religios al legilor israelite

Din legile VT, chiar şi din cele cu caracter pur secular, este dar că Domnul le-a promulgat în interesul poporului Său. În unele cazuri Domnul este menţionat pe neaşteptate la persoana a treia, la persoana a doua sau la persoana întâi pentru a da forţă acelei legi (de ex. Exod 21:13). Uneori poate fi observat un element kerigmatic (de ex. Exod 22:9). Legile sunt date pentru a arăta îndurarea Domnului. Această caracteristică a legii evreieşti este unică în tradiţia legală a Orientului Apropiat antic. Ea indică o participare directă a Domnului la legile comunităţii legământului. Asocierea dintre legi şi legământ şi cu Partenerul Major al legământului garantează că prevederile trebuie respectate, deoarece în caz contrar legământul este încălcat şi este ruptă relaţia cu Domnul. Prin urmare, respectarea legilor este necesară pentru a asigura binecuvântarea Domnului. Aceste legi au un caracter dublu: ele sunt menite să promoveze dragostea faţă de Domnul şi dragostea faţă de semeni. Rezumatul legii dat de Isus (Matei 22:35-40) este în perfectă armonie cu caracterul dublu al legii, aşa cum este prezentat în VT.

BIBLIOGRAFIE

A. Alt, „The Origins of Israelite Law", în Essays on Old Testament History and Religion, 1968, p. 101-171; W. Beyerlin, Origins and History of the Oldest Sinaitic Traditions, 1965; D. Daube, Studies in Biblical Law, 1947- Z. Falk, Hebrew Law in Biblical Times, 1964; F. C. Fensham, „Widow, Orphan and the Poor in Ancient Near Eastern Legal and Wisdom Literature", JNES 21, 1962, p. 129-139; idem, „Aspects of Family Law in the Covenant Code", Dine Israel 1, 1969, p. 5-19; E. Gerstenberger, Wesen und Herkunft des ‘apodiktischen Rechts’, 1965; M. Greenberg, „Some Postulates of Biblical Criminal Law", în Y. Kaufman Jubilee Volume, 1960; B. S. Jackson, Theft in Early Jewish Law, 1972; idem, Essays in Jewish and Comparative Legal History, 1975; L. Kohler, Der hebräische Mensch, 1953; G. Liedke, Gestalt und Bezeichnung alttestamentaliche Rechtssätze, 1971; N. Lohfink, Das Hauptgebot, 1963; M. Noth, The Laws in the Pentateuch and Other Studies, 1966; G. Östborn, Tora in the Old Testament, 1945; S. M. Paul, Studies in the Book of the Covenant, 1970; A. Phillips, Ancient Israel’s Criminal Law, 1970; G. J. Wehham, „Grace and Law in the Old Testament" şi „Law and the Legal System in the Old Testament", în B. N. Kaye şi G. J. Wenham (ed.), Law, Morality and the Bible, 1978; D. J. Wiseman, „Law and Order in Old Testament Times", Vox Evangelica 8, 1973, p. 5-21.

F.C.F.

II. În Noul Testament

a. Înţelesul termenului

Există multă flexibilitate în folosirea termenului „lege" (nomos) în NT.

1. Adeseori termenul este folosit în sensul canonic pentru a indica VT în întregime sau numai o parte a acestuia. În Romani 3:19a termenul se referă clar la VT în întregime; în contextul precedent Pavel a citat din diferite părţi ale VT şi trebuie să înţelegem că el extrage aceste citate din ceea ce el numeşte „legea". Dar flexibilitatea folosirii termenului de către Pavel este evidentă. Când el vorbeşte în propoziţia următoare despre „cei care sunt sub lege", termenul „lege" are în cazul acesta un înţeles diferit. Este probabil că acest sens mai larg care cuprinde VT în întregime este sensul din Romani 2:17-27. Este clar de asemenea că acelaşi este sensul folosit de Domnul nostru în câteva împrejurări (cf. Matei 5:18; Luca 16:17; Ioan 8:17; 10:34; 15:25).

Dar termenul este folosit de asemenea într-un sens canonic mai restrâns pentru a indica o parte a VT. În expresia „legea şi prorocii", termenul „lege” trebuie înţeles ca referindu-se la VT în întregime care nu este inclus în „proroci" (cf. Matei 5:17; 7:12; 11:13; 22:40; Luca 16:16; Faptele Apostolilor 13:15; Romani 3:21b). Într-un sens şi mai restrâns termenul este folosit pentru a indica Pentateuhul, spre deosebire de celalelte diviziuni principale ale VT (cf. Luca 24:44). Există unele cazuri în care este incert dacă „legea lui Moise" se referă doar la Pentateuh sau dacă expresia este folosită într-un sens mai larg pentru a indica restul VT care nu este inclus în „proroci" (cf. Ioan 1:45; Faptele Apostolilor 28:23). Întrucât termenul simplu „lege” poate fi folosit într-un sens mai cuprinzător, este posibil ca şi „legea lui Moise" să includă mai mult decât ceea ce a fost scris de Moise. Faptul acesta indică de asemenea flexibilitatea folosirii termenilor în NT care, în contextul acesta, rezultă din faptul că expresia „legea şi prorocii" este o descriere convenabilă a VT în întregimea sa.

2. Există cazuri în care termenul indică legea mozaică dată la Sinai. Acest sens este deosebit de evident în scrierile lui Pavel (cf. Romani 5:13, 20; Galateni 3:17, 19, 21a). Strâns legată de această desemnare este folosirea de către Pavel a expresiei „sub lege" (1 Corinteni 9:20; Galateni 3:23; 4:4-5, 21; cf. Efeseni 2:15; Romani 4:16). În acest context expresia înseamnă a fi în sfera de acţiune a legii lui Moise, sau, în cazul din 1 Corinteni 9:20, a te considera încă legat de instituţiile mozaice. Sistemul mozaic, ca sistem de administraţie, a avut aprobarea şi autoritatea divină în perioada acţiunii sale. Această folosire a termenului „sub lege" nu trebuie confundată cu o altă aplicare a aceleiaşi expresii cu care ne vom ocupa mai târziu.

3. Adeseori termenul este folosit pentru a desemna legea lui Dumnezeu ca expresie a voii lui Dumnezeu. Cazurile sunt numeroare aşa încât putem cita numai puţine dintre ele (Romani 3:20; 4:15; 7:2, 5, 7, 8-9,12, 16, 22; 8:3-4, 7; 13:8, 10; 1 Corinteni 15:56; Galateni 3:13; 1 Timotei 1:8; Iacov 1:25; 4:11). În aceste texte apare clar obligativitatea respectării legii şi sanctitatea legii ca expresie a caracterului lui Dumnezeu care este sfânt, drept şi bun. Obligaţia oamenilor este exprimată în termenii „a fi sub lege" (1 Corinteni 9:21, ennomos).

4. Uneori termenul „lege” este folosit la sinonim virtual al legii revelate în mod special, în contrast cu lucrarea legii înscrisă din naştere în inima omului (Romani 2:12-14). Trebuie să înţelegem că în celelalte sensuri legea, se referă la legea revelată în mod special. Dar în cazul citat atenţia este concentrată asupra acestei consideraţii datorită contrastului dintre modul în care sunt revelate. Nu există nici un indiciu că este avută în vedere o lege diferită. Accentul este pus pe un caracter mai complet şi mai clar al revelaţiei speciale şi asupra responsabilităţii corespunzător mai mari a celor care au primit-o.

5. Termenul „lege” este folosit în diferite expresii într-un sens peiorativ, pentru a indica statutul unei persoane care priveşte la lege şi la faptele legii ca fiind calea de justificare şi de acceptare de către Dumnezeu. Formula „sub lege" are această semnificaţie (Romani 6:14-15; Galateni 5:18). Aşa cum am arătat mai sus, folosirea acestei formule nu trebuie confundată cu aceeaşi expresie care se referă la sistemul mozaic (cf. Galateni 3:23 şi alte texte citate). Interpretarea NT, în special a Epistolelor pauline, a fost complicată de faptul că nu s-a făcut această distincţie. Omul care este „sub lege" în sensul din Romani 6:14 este în robie faţă de păcat prin vinovăţia, pângărirea şi puterea sa. Dar lucrul acesta nu a fost o consecinţă a faptului că s-a aflat în sistemul mozaic în decursul perioadei de la Moise la Cristos. Expresia „sub lege", folosită în sensul acesta, nu trebuie confundată cu un termen similar care este folosit cu referire la cel care crede în Cristos (1 Corinteni 9:21). Expresia „din lege" (Romani 4:14; Galateni 3:18; Filipeni 3:9) are acelaşi sens peiorativ ca şi expresia „sub lege" - expresia „prin faptele legii" (Romani 3:20; Galateni 2:16; 3:2, 5, 10) se referă la aceeaşi idee. „Fără faptele legii" (Romani 3:28) exprimă ideea opusă. Câteva expresii trebuie interpretate în termenii acestei idei şi ai poziţiei pe care o indică. Când Pavel spune: „Acum s-a arătat o neprihănire pe care o dă Dumnezeu fără lege" (Romani 3:21), el se referă la o neprihănire (îndreptăţire) fără faptele legii, care este deci opusă unei neprihăniri obţinută prin fapte. Când el spune că am murit faţă de lege şi am fost eliberaţi de sub lege (Romani 7:4, 6), el se referă la ruperea legăturii care ne leagă de lege ca şi cale de acceptare a noastră de către Dumnezeu (cf. Galateni 2:19). Legea prin sine, ca o poruncă necesitând ascultare şi pronunţând un blestem asupra tuturor celor care o încalcă, nu are puterea sau capacitatea de a-i justifica pe cei păcătoşi. Contrastul dintre neprihănirea (îndreptăţirea) dată prin lege, care este propria noastră neprihănire (îndreptăţire), şi neprihănirea (îndreptăţirea) lui Dumnezeu dată în Cristos, este contrastul dintre meritul uman şi Evanghelia harului (cf. Romani 10:3; Galateni 2:21; 5:4; Filipeni 3:9). Polemica lui Pavel din Epistolele către Romani şi Galateni se ocupă de această antiteză.

6. Legea este folosită uneori în sensul unui principiu funcţional şi guvernant. În sensul acesta Pavel vorbeşte despre „legea credinţei" (Romani 3:27), care este prezentată în contrast cu legea faptelor. Contrastul este acela dintre principiul credinţei şi cel al faptelor. Aceeaşi idee oferă cea mai bună interpretare a cuvântului „lege” în Romani 7:21, 23, 25b; 8:2.

Prin urmare exista o mare diversitate în sensurile cuvântului „lege” şi uneori există o diferenţă profundă de nuanţă. Rezultatul este că, dacă nu înţelegem diferenţa între sensurile folosite, putem impune cuvintelor autorului un înţeles cu totul diferit de cel avut în vedere de scriitorul sau vorbitorul din NT. Există cazuri, în special în scrierile lui Pavel, când tranziţia de la un sens la altul apare în propoziţii alăturate. În Romani 3:21 dacă nu am remarca cele două sensuri distincte ale cuvântului, am avea de-a face cu o contradicţie clară. În Romani 4:14 expresia „de lege" exclude credinţa. Totuşi, în v. 16, expresia „sub (din) lege" nu exclude credinţa, deoarece aceia care sunt sub lege sunt prezentaţi ca unii cărora le-a fost garantată promisiunea. Prin urmare, trebuie să avem în vedere sensuri diferite. Există şi alte clasificări în afară de cele date mai sus, şi care ar sugera alte nuanţe ale sensului şi alte aplicaţii. În numeroase cazuri este greu de stabilit care este sensul precis. În principal, însă, când sunt recunoscute deosebirile arătate mai sus, interpretarea va fi ferită de frecventele distorsiuni, solu-ţionându-se dificultăţi inutile.

b. Legea şi Evanghelia

Analiza de mai sus arată clar cât este de importantă problema relaţiei pe care un credincios o are în raport cu legea lui Dumnezeu. A fi „sub lege", într-un sens (Romani 6:14), îl exclude pe om de la primirea harului pe care îl împarte Evanghelia; a fi „sub lege" este opusul stării de a fi „sub har" şi înseamnă că omul este sclav al condamnării şi puterii păcatului. Prin urmare, în sensul acesta putem spune că Evanghelia ne eliberează de lege (Romani 7:6) şi murim faţă de lege (Romani 7:4) - „suntem morţi faţă de ceea ce ne ţinea robi" (cf. Galateni 2:19). Evanghelia este anulată dacă nu este apreciat caracterul decisiv al acestei dezlegări. În cazul acela cădem din har şi Cristos nu ne este de nici un folos (cf. Galateni 5:4).

Dar aceasta nu descrie în totalitate relaţia dintre lege şi Evanghelie. Pavel a afirmat de asemenea în miezul expunerii sale şi al apărării Evangheliei harului: „Deci, prin credinţă desfiinţăm noi legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim legea" (Romani 3:31). Ca şi credincios el protestează când acceptă faptul că legea este bună, că înlăuntrul său îşi găseşte plăcerea în legea lui Dumnezeu, că mintea lui slujeşte legii lui Dumnezeu (Romani 7:16, 22, 25), şi că scopul lucrării lui Cristos a fost ca neprihănirea legii să fie împlinită în cei care nu trăiesc potrivit cu firea pământească, ci potrivit cu Duhul (Romani 8:4). Un exemplu de lege la care s-a gândit este în Romani 7:7. Nu încape îndoială că în Romani 13:9 el ne dă exemple concrete cu privire la legea pe care o împlineşte dragostea, arătând prin aceasta că nu există o incompatibilitate între dragoste - ca motiv conducător în viaţa credinciosului - şi conformarea faţă de poruncile pe care le enunţă legea lui Dumnezeu. Concluzia inevitabilă este că preceptele Decalogului sunt relevante pentru credincios ca şi criterii pentru modul de viaţă pe care îl dictează dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele nostru. Acelaşi apostol foloseşte termeni care au acelaşi sens ca şi a fi „sub lege" când spune: „Nu sunt fără o lege a lui Dumnezeu, ci sunt sub legea lui Cristos" (1 Corinteni 9:21). În ce priveşte obligaţia, el nu este separat de legea lui Dumnezeu, el nu este lipsit de o lege în raport cu Dumnezeu. Lucrul acesta este validat şi exemplificat prin faptul că este supus legii lui Cristos.

Când Pavel spune că „dragostea este împlinirea legii" (Romani 13:10) este evident că poruncile la care a făcut apel în versetul precedent sunt exemple ale legii avute în vedere. Dar prin cuvintele „şi orice altă poruncă" el recunoaşte că nu a enumerat toate poruncile. Prin urmare, se face distincţie între „lege”, ca termen generic, şi poruncile care sunt expresii specifice ale legii. De aceea, deşi apostolul Ioan nu vorbeşte în termenii împlinirii legii, accentul pus pe necesitatea respectării şi împlinirii poruncilor (1 Ioan 2:3-4; 3:22, 24; 5:2-3) are acelaşi scop. Când el scrie că „cine păzeşte Cuvântul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns desăvârşită" (1 Ioan 2:5), el indică spre ceea ce defineşte în altă parte ca fiind esenţa dragostei de Dumnezeu, şi anume, „păzirea poruncilor Lui" (1 Ioan 5:3). Concluzia este că respectarea poruncilor lui Dumnezeu este expresia practică a acelei dragoste fără de care nu-L cunoaştem pe Dumnezeu şi fără de care mărturia noastră creştină este o minciună (cf. 1 Ioan 2:4; 4:8). Învăţătura lui Ioan este o reproducere a învăţăturii Domnului nostru şi Ioan este cel care redă pentru noi poruncile corespunzătoare ale lui Isus (Ioan 14:15,21; 15:10). De asemenea, este semnificativ faptul că Însuşi Domnul nostru a trebuit să impună necesitatea respectării poruncilor, şi a făcut apel la propriul Său exemplu de respectare a poruncilor Tatălui şi, în felul acesta, de rămânere în dragostea Tatălui (cf. Ioan 10:17-18; 15:10).

Nici un scriitor din NT nu este mai dornic decât Iacov să vadă roadele care însoţesc şi care confirmă credinţa. Criteriul pe baza căruia trebuie evaluate aceste roade este „legea desăvârşită a slobozeniei" (Iacov 1:25). Iacov, la fel ca şi alţi scriitori ai NT, este conştient că dragostea este forţa motrice. „Legea împărătească" este „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Iacov 2:8). Dar Iacov nu concepe legea sau dragostea separate de exemple concrete de legi şi de expresiile de dragoste din porunci, în cazurile pe care le dă (Iacov 2:11). Prin această lege vom fi judecaţi (Iacov 2:12); în această lege trebuie să perseverăm (Iacov 1:25); această lege trebuie să o respectăm în toate cerinţele ei (Iacov 2:10); această lege trebuie să o împlinim (Iacov 4:11).

Motivul pentru acest apel susţinut la legea lui Dumnezeu ca şi normă prin care trebuie judecată conduita credinciosului şi prin care trebuie condusă viaţa lui, stă în relaţia dintre lege şi caracterul lui Dumnezeu. Dumnezeu este sfânt, drept şi bun. La fel, „legea este sfântă, porunca este sfântă, dreaptă şi bună" (Romani 7:12). Prin urmare, legea este reflectarea perfecţiunii lui Dumnezeu, într-un cuvânt, este transcrierea sfinţeniei lui Dumnezeu când aceasta este exprimată ca o normă de gândire şi trăire în armonie cu gloria Lui. Noi trebuie să fim sfinţi în toate aspectele vieţii deoarece Acela care ne-a chemat este sfânt (1 Petru 1:15-16). Eliberarea de cerinţele pe care le prescrie legea ar contrazice relaţia cu Dumnezeu stabilită prin har. Mântuirea este mântuire de la păcat şi „păcatul este nelegiuire" (1 Ioan 3:4). Prin urmare, a fi mântuit înseamnă a fi salvat de la încălcarea legii şi a fi salvat pentru a te conforma la lege. Tendinţa antinomiană atacă însăşi natura Evangheliei. Ea spune, de fapt, să continuăm să păcătuim.

Credinciosul este re-creat după chipul lui Dumnezeu. De aceea el îl iubeşte pe Dumnezeu şi îl iubeşte pe aproapele său (1 Ioan 4:10-21). Şi pentru că el îl iubeşte pe Dumnezeu, el iubeşte ceea ce oglindeşte perfecţiunea lui Dumnezeu. În lăuntrul său el îşi găseşte desfătarea în legea lui Dumnezeu (Romani 7:22). Ascultarea este bucuria sa, neascultarea este plaga inimii sale. Sfântul este destinat să se conformeze chipului Fiului lui Dumnezeu (Romani 8:29) şi el este refăcut după modelul Celui care n-a avut păcat şi care a putut spune: „Legea Ta este în inima Mea" (Psalmul 40:8)

BIBLIOGRAFIE

J. Durham, The Law Unsealed, 1802; S. H. Tyng, Lectures on the Law and the Gospel, 1849; W. S. Plumer, The Law of God as Contained in the Ten Commandments, 1864; P. H. Eldersveld, Of Law and Love, 1954; C. H. Dodd, „Ennomos Christou" în More New Testament Studies, 1968, p. 134-148; C. H. Dodd, Gospel and Law, 1953; E. F. Kevan, The Evangelical Doctrine of Law, 1955; H. N. Ridderbos, When the Time Had Fully Come, 1957; H. H. Esser, NIDNTT 2, p. 436-456; H. Preisker, TDNT 2, p. 372 ş.urm.; J. D. M. Derrett, Law in the New Testament, 1970. (*ETICA BIBLICĂ).

J.M.