sămânţă
SĂMÂNŢĂ. Ovulul maturizat şi fertilizat
al unei plante cu flori care permite perpetuarea speciei. Plantele cu seminţe
sunt deosebit de vechi (Geneza 1:11). Urmaşii speciei Homo sapiens au fost de
asemenea priviţi ca „sămânţă" (Geneza 3:15; 15). Astfel, sămânţa lui
Avraam este constituită din Isaac şi descendenţii săi (Geneza 21:12; 28:14).
Relaţiile existente între Dumnezeu şi poporul Său au asigurat continuitatea
seminţei lui Israel (Psalmul 89.4), peste care va domni un descendent al casei
lui David (Faptele Apostolilor 2:30), fapt interpretat de primii creştini ca
referindu-se la Cristos Mesia (2 Timotei 2:8).
Ideea seminţei ca unitate reproductivă a vieţii
plantei şi-a găsit expresia în câteva pilde ale lui Cristos. Semnificaţia
spirituală a seminţei variază în funcţie de circumstanţele în care a fost spusă
pilda. În cea a seminţei şi a semănătorului (Matei 13:3-23; Luca 8:5-15),
sămânţa a fost interpretată în Matei ca fiind „Cuvântul privitor la
Împărăţie", în timp ce în Marcu (4:3-20) şi în Luca, este „Cuvântul lui
Dumnezeu". În pilda seminţei şi a neghinei (Matei 13:24-30), „sămânţa
bună" reprezintă copiii Împărăţiei, iar în pilda seminţei de muştar (Matei
13:31-32; Marcu 4:30-32) sămânţa reprezintă Împărăţia cerurilor. În Marcu 4:26-29
taina creşterii Împărăţiei divine este legată de puterea de germinare şi de
creştere a seminţei.
Doctrina paulină a învierii trupului (1 Corinteni
15:35 ş.urm.) reflectată de învăţăturile lui Cristos care a spus că grăuntele
de grâu trebuie să moară întâi pentru a produce roade din abundenţă (Ioan
12:24). Trupul înviat al credinciosului este atât de diferit de cel pus în
mormânt, cum este de diferit un stejar matur de sămânţa sa, micuţa ghindă.
R.K.H.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu