suferinţă
SUFERINŢĂ. În Biblie
suferinţa este considerată o apariţie nedorită în lumea creată. Creaţiunea a
fost făcută bună (Geneza 1:31). Când a intrat păcatul, a intrat şi suferinţa,
sub forma conflictului, durerii, descompunerii, muncii trudnice şi a morţii
(Geneza 3:15-19). Pe noul pământ şi în noul cer suferinţa a fost abolită în
cele din urmă (Apocalipsa 21:4; Isaia 65:17 ş.urm.). Lucrarea lui Cristos este
ca să elibereze oamenii de suferinţă, descompunere şi de moarte (Matei 1:21).
Deşi se consideră că Satana are putere ca să-i facă pe oameni să sufere (2
Corinteni 12:7; Iov 1:12; 2:6), ei suferă numai în mâna lui Dumnezeu şi Dumnezeu
este Cel care controlează şi stăpâneşte suferinţa (Amos 3:6; Isaia 45:7; Matei
26:39; Faptele Apostolilor 2:23).
Povara suferinţei a fost întotdeauna profund
resimţită de către poporului lui Dumnezeu (Geneza 27:9; 2 Samuel 14:14).
Prezenţa ei a devenit adesea o problemă, deoarece s-a considerat că a fost
trimisă de Dumnezeu (Psalmul 39:9) şi astfel trebuia raportată la realitatea
dragostei şi a neprihănirii lui Dumnezeu (Psalmul 73). De aceea, în mijlocul
suferinţei, omul a fost obligat să decidă cât de departe putea să trăiască prin
credinţă şi să se împotrivească nevoii unei explicaţii raţionale. Problema nu a
fost atât de acută în vemurile când sentimentul solidarităţii din interiorul
comunităţii a fost puternic şi individul, ca un membru responsabil al tribului
sau al familiei în orice împrejurare, a fost capabil să accepte judecata şi
suferinţa care a căzut asupra poporului său ca şi propria lui responsabilitate
(Iosua 7). Dar problema a devenit mai presantă atunci când s-a accentuat
relaţia responsabilă a fiecărui individ cu Dumnezeu (Ieremia 31:29; Ezechiel
18:24).
Adevărata credinţă, care se luptă cu problema şi cu
povara suferinţei, nu cere o justificare imediată şi completă a lui Dumnezeu.
Ea poate să aştepte în întuneric (Habacuc 2:2-4).
Ea găseşte în realitatea prezenţei şi bunătăţii lui
Dumnezeu un factor decisiv în situaţia prezentă, mai important decât este
însăşi amărăciunea durerii (Psalmul 73:21-23) şi doreşte să ridice împotriva
formei distorsionate a lucrurilor prezente noua ordine perfectă a lucrurilor
din Împărăţia lui Dumnezeu, din care a primit deja o anticipare (Psalmul
73:24-26; Romani 8:18; 2 Corinteni 4:16-18). Dar omul credinţei nu este
insensibil la natura înşelătoare a problemei. Cartea lui Iov îl arată pe acesta
trăind până la extrem experienţa amărăciunii şi dilemei unei suferinţe
neexplicate, refuzând să se resemneze în teorii raţionale care supun căile lui
Dumnezeu la simple calcule umane, pierzându-şi pentru o vreme echilibrul, dar
capabil în cele din urmă să-şi revină şi, în final, printr-o viziune
copleşitoare a lui Dumnezeu, să ajungă la o siguranţă în care poate să triumfe
peste toate dificultăţile, deşi nu este, şi ştie că nu va fi niciodată, capabil
să asigure o explicaţie raţională pentru toate împrejurările vieţii acesteia.
Deşi se afirmă că astfel de soluţii sunt nepotrivite când se aplică în general, uneori se dau pentru suferinţă motive specifice care pot fi înţelese (cf. Psalmul 37) şi în legătură cu această problemă apar şi converg câteva orientări de gândire. Suferinţa poate fi roadă păcatului (Osea 8:7; Luca 13:1-5; Galateni 6:8), atât pentru individ (Psalmul 1), cât şi pentru comunitate şi naţiune (Amos 1-2). Ea poate fi considerată uneori ca o pedeapsă administrată de Dumnezeu sau ca şi pedeapsă menită să corecteze căile poporului Său (Proverbe 3:12; Judecători 2:22-3:6) sau ca mijloc prin care oamenii sunt încercări sau curăţiţi (Psalmul 66:10; Iacov 1:3,12; 1 Petru 1:7; Romani 5:3) sau aduşi mai aproape de Dumnezeu, într-o nouă relaţie de dependenţă şi de părtăşie (Psalmul 119:67 Romani 8:35-37). Astfel, suferinţa poate fi spre bine (Romani 8:28 ş.urm.), sau poate sa aibă un efect opus (Matei 13:21).
Mărturisind despre suferinţa lui Mesia care va veni
(1 Petru 1:10-12), autorii VT sunt învăţaţi în legătură cu modalitatea în care
Dumnezeu poate să dea suferinţei o nouă semnificaţie. Propriile lor experienţe
de slujire a lui Dumnezeu în scopurile Sale răscumpărătoare în Israel i-a
învăţat că dragostea lui Dumnezeu trebuie să se implice în împărtăşirea suferinţei
şi ruşinii celor pe care încearcă să-i răscumpere şi în răbdarea reproşului din
partea acestora (Osea 1-3, Ieremia 9:1-2; 20:7-10); Isaia 63:9). De aceea,
Robul acesta adevărat, care va îndeplini în mod desăvârşit voia Lui
răscumpărătoare, va fi un Rob care suferă. Această suferinţă nu va apărea doar
ca şi rezultat al credincioşiei faţă de Dumnezeu în urmărirea propriei Sale
vocaţii, ci va însemna însăşi vocaţia pe care trebuie s-o împlinească (Isaia
53). Acum se vede un nou sens şi un scop substitutiv în această suferinţă
unică, în care Unul poate să sufere în locul tuturora şi în calitate de
reprezentant al tuturor. Suferinţa poate să aibă un nou sens pentru cei care
sunt membri în trupul lui Cristos. Ei pot să se împărtăşească din suferinţele
lui Cristos (2 Corinteni 1:5 ş.urm; Marcu 10:39; Romani 8:17) şi să se
considere angajaţi prin legământ la o carieră sau o chemare la suferinţă
(Filipeni 1:29; 1 Petru 4:1-2), întrucât membrii trupului trebuie să se
conformeze Capului în privinţa aceasta (Filipeni 3:10; Romani 8:29), precum şi
în privinţa gloriei. Indiferent ce formă ia suferinţa unui creştin, ea poate fi
considerată o cruce luată în urmarea lui Cristos pe calea crucii Lui (Matei
16:24; Romani 8:28-29). O astfel de cruce este într-adevăr calea inevitabilă
care duce la înviere şi glorie (Romani 8:18; Evrei 12:1-2; Matei 5:10; 2
Corinteni 4:17 ş.urm.). Prin suferinţă intră oamenii în Împărăţia lui Dumnezeu
(Faptele Apostolilor 14:22; Ioan 16:21). Venirea noii ere este precedată de
durerile naşterii pe pământ, din care biserica îşi are partea sa decisivă
(Matei 24:21-22;
Apocalipsa 12:1-2,13-17, cf. de ex. Daniel 12:1;
Mica 4:9-10; 5:2-4). Fiindcă suferinţele lui Cristos sunt de ajuns pentru a-i
elibera pe toţi oamenii (Isaia 53:4-6; Evrei 10:14), numai prin har, şi
nicidecum prin necesitate, se poate spune despre suferinţele la care participa
poporul Lui că completează ceea ce lipseşte din suferinţele Lui (Coloseni 1:24)
şi că oferă părtăşie în suferinţa lui substirutivî şi răscumpărătoare.
BIBLIOGRAFIE
A. S. Seake, The Problem of Suffering in the Old
Testament, 1904; S. R. Driver şi G. B. Gray, Job, ICC, 1921; ERE; C. S.
Lewis, The Problem of Pain, 1940; H. E. Hopkins, The Mystery of
Suffering, 1959; W. Eichrodt, Man in the Old Testament, 1951; H. H.
Rowley, Submission in Suffering, 1951; J. Scharbert şi J. Schmidt,
„Suffering", în EB7; 3, 1970, p. 890-897; J. Bowker, The Problem of
Suffering in the World Religions, 1970; B. Gartner, NIDNTT 3, p. 719-726.
R.S.W.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu