Tatăl nostru
TATĂL NOSTRU. Domnul nostru
i-a învăţat pe ucenicii Săi această rugăciune ca model de rugăciune obişnuită.
În Matei 6:9-13 ea este dată ca parte integrantă din Predica de pe Munte. Dar
în Luca 11:2-4 este dată de Domnul nostru în împrejurări diferite. Întrucât El
a intenţionat ca această rugăciune să fie un model pentru toţi ucenicii Săi din
toate vremurile, este probabil că El a repetat-o în diferite ocazii.
În Matei 6:9-13 El o dă ca un exemplu care este în
armonie cu toate cerinţele pe care le-a stabilit El ca fiind esenţiale pentru o
adevărată rugăciune: „Iată dar cum trebuie să vă rugaţi", a spus El (v.
9). Astfel, El a continuat să-i înveţe pe ucenicii Săi cum să se roage.
După ce i-a avertizat să nu se roage ca făţarnicii
(v. 5) şi să nu „bolborosească aceleaşi vorbe" ca şi păgânii (v. 7), El
i-a învăţat care este rugăciunea primită de Dumnezeu. Dar în Luca 11:1-4, ca
răspuns la cererea ucenicilor, El le dă rugăciunea nu ca un exemplu de
rugăciune care este în armonie cu învăţăturile Sale, ci ca o rugăciune pe care
să o rostească urmaşii Săi: „Când vă rugaţi, să ziceţi:..." (v. 2).
În Luca 11:2-4 rugăciunea este dată într-o formă
mai scurtă decât în Matei 6:9-13, după cum urmează: „Tată, sfinţească-Se numele
Tău. Vie Împărăţia Ta. Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne nouă astăzi;
şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; şi
nu ne duce pe noi în ispită".
Forma scurtă probabil că reprezintă sfera
rugăciunii aşa cum a prezentat-o original Isus: formula simplă de adresare,
„Tată" corespunde cu „Ava", un termen pe care l-a folosit El Însuşi
(cf. Marcu 14:36) şi primii creştini au urmat exemplul Lui şi au folosit
termenul (cf. Romani 8:15; Galateni 4:6). Textul amplificat din Evanghelia după
Matei a fost adaptat pentru folosirea liturgică de către creştini; formula de
adresare „Tatăl nostru care eşti în ceruri" a fost preluată de la
sinagogă. Aici vom examina textul complet al lui Matei.
Este evident că Domnul nostru a rostit rugăciunea
original în aramaică. Dar pe vremea când Matei şi Luca au scris evangheliile
lor, rugăciunea probabil că a fost folosită de creştini şi în limba greacă.
Probabil că acesta este motivul pentru care Matei 6 şi Luca 11 sunt în armonie
în ceea ce priveşte limbajul general şi amândouă textele folosesc termenul unic
epiousios (tradus „de toate zilele") în rugăciune.
Prin cuvintele cu care începe rugăciunea - „Tatăl
nostru care eşti în ceruri" - suntem învăţaţi care este atitudinea corectă
şi spiritul în care trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu. Când ne adresăm cu „Tatăl
nostru", privim spre El cu dragoste şi credinţă, ca spre Cel care este
aproape de noi cu dragoste perfectă şi har. Prin cuvintele „care eşti în
ceruri" noi exprimăm reverenţa sfântă faţă de Cel care este Domnitorul
Atotputernic peste toţi. Cuvintele introductive ale rugăciunii ne amintesc de
asemenea faptul că toţi credincioşii creştini sunt una în El, deoarece noi toţi
ne rugăm „Tatăl nostru". Întrucât inima credinciosului este acordată
corect prin invocare, primele cereri sunt cele cu privire la gloria şi scopul divin
al Tatălui nostru ceresc. „Sfinţească-Se (hagiastheto) Numele Tău"
este o rugăciune prin care îi cerem lui Dumnezeu să ne învrednicească pe noi şi
pe toţi oamenii să-L recunoaştem şi să-L onorăm pe El. Numele Lui, adică El
Însuşi în revelarea Sa, trebuie să fie recunoscut ca sfânt; şi El trebuie să
primească toată onoarea şi gloria datorată Celui care ne iubeşte în mod
desăvârşit, Creatorului nostru sfânt şi omnipotent. (*DUMNEZEU, NUMELE LUI.)
Cererea „Vie Împărăţia Ta" poate fi folosită, în general, ca o cerere ca
stăpânirea (basileia) divină a lui Dumnezeu să se extindă „aici şi
acum" (în vremea prezentă în inima oamenilor cât şi în întreaga lume). În
principal, însă, această cerere are un sens escatologic este o cerere ca domnia
regală a lui Dumnezeu să fie instaurată „cu putere" (Marcu 9:1) la
arătarea glorioasă a Fiului omului. (*ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU.)
A treia cerere, „Facă-se voia Ta, precum în cer şi
pe pământ", care lipseşte din textul autentic din Luca 11:2, este practic
o dezvoltare a cererii anterioare. În cer, unde domnia lui Dumnezeu este
acceptată de toţi cu bucurie şi în mod necondiţionat, voia lui Dumnezeu este
împlinită de toţi în mod continuu, spontan şi cu bucurie. Credincioşii trebuie
sa se roage astfel ca voia lui Dumnezeu sa fie împlinită în acelaşi fel de toţi
oamenii de pe pământ şi în special în vieţile lor. Această cerere are o
referire parţială la vremea prezentă, dar ne deschide orizontul spre vremea
când orice genunchi se va pleca înaintea Regelui regilor şi când puterile întunericului
vor fi în sfârşit nimicite. Dumnezeu va fi atunci totul în toţi şi voia Lui va
domni în mod suprem (1 Corinteni 15:25-28). Cele trei imperative, hagiastheto
(„sfinţească-se"), elthato („vie") şi genetheto („să se
facă") sunt toate la timpul aorist şi indică o împlinire finală.
Dacă primele trei cereri s-au concentrat asupra
glorificării lui Dumnezeu, următoarele trei cereri se ocupă de nevoile fizice
şi spirituale ale credincioşilor.
Credincioşii ar trebui să se roage în mod special
pentru a primi ajutorul şi binecuvântarea lui Dumnezeu în toate aspectele
vieţii din lumea aceasta. Cererea „Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne
nouă astăzi" se adresează lui Dumnezeu, ca Tatăl nostru ceresc, pentru a
ne dărui lucrurile necesare pentru viaţa fizică. Cuvântul „pâine" rezumă
aici toate lucrurile de care avem nevoie pentru existenţa noastră pământească.
Având în vedere cererile anterioare, venim acum şi îi cerem lui Dumnezeu să Se
îngrijească de necesităţile materiale ale vieţii, aşa încât să putem sfinţi mai
bine Numele Lui, să putem lucra pentru venirea Împărăţiei Lui şi să împlinim
voia Lui pe pământ. Prin urmare, rugăciunea pentru nevoile de fiecare zi nu
este menită să fie o rugăciune egoistă, sau o rugăciune pentru lux material, ci
mai curând o rugăciune în care să mărturisim dependenţa noastră totală de
Dumnezeu şi să privim spre El cu credinţă şi dragoste pentru a ne dărui toate
lucrurile de care avem cu adevărat nevoie pentru a putea trăi potrivit cu voia
Lui.
Cuvântul gr. epiousios, tradus „de toate
zilele" apare numai în Matei 6:11 şi Luca 11:3, şi (în mod repetat)
într-un document de papirus (care din nefericire nu mai există), unde forma de
neutru plural epiousia pare să fi însemnat „porţii zilnice". Deşi
nu s-a ajuns la o concluzie definitivă cu privire la derivarea etimologică iar
unii preferă să traducă „pentru ziua de mâine" sau „care este necesară sau
suficientă", traducerea „de toate zilele" pare să fie foarte
adecvată. Traducerea „pâine super-substanţială" datează de la Ieronim, ca
şi cum referirea ar fi la Isus ca adevărata Pâine a vieţii. J. Jeremias
asociază această cerere cu accentul escatologic al predecesorilor săi, ca şi
cum s-ar referi la „a mânca pâinea Împărăţiei lui Dumnezeu" (cf. Luca
14:15). Dar în context lucrul care este avut în vedere este furnizarea
constantă a ceea ce este cu adevărat necesar şi adecvat pentru noi zi de zi în
domeniul existenţei noastre fizice, materiale.
Următoarea cerere, „Şi ne iartă nouă greşelile
noastre, precum şi noi iertăm datornicilor noştri", este atât. o rugăciune
cât şi o mărturisire. Cel care se roagă şi cere iertare, recunoaşte în acelaşi
timp că a păcătuit şi este vinovat. În Luca 11:4 această cerere este redată
astfel: „Şi ne iartă păcatele noastre; pentru că noi înşine iertăm pe oricine
este îndatorat faţă de noi". Termenul gr. hamartias, redat aici
prin „păcate", avea înţelesul iniţial de „a greşi ţinta" şi deci „a
acţiona greşit" şi „a încălca legea lui Dumnezeu". În Matei 6:12 opheilemata
(„datorie") păstrează idiomul aramaic în care cuvântul „datorie" (hoba)
este folosit şi cu sensul de „păcat". Prin păcătuire noi am acumulat o
datorie morală şi spirituală faţă de Tatăl şi Creatorul nostru, care are
autoritate deplină asupra vieţilor noastre. Prin urmare, în această cerere noi
ne umilim să cerem de la El iertarea datoriilor, văzând că noi înşine nu putem
obţine iertarea.
Cuvintele „precum şi noi" (hos kai hemeis,
„în acelaşi fel în care noi") iertăm (aorist) greşiţilor noştri"
(Matei 6:12) şi „fiindcă şi noi iertăm oricui ne este dator" (Luca 11:4)
nu înseamnă că noi trebuie să cerem iertare pe temeiul faptului că iertăm pe
cei care păcătuiesc împotriva noastră. Noi putem primi iertare numai prin har.
Dar pentru a cere iertare de la Dumnezeu cu sinceritate şi fără făţărnicie, trebuie
să fim eliberaţi de orice spirit de ură şi răzbunare. Numai când Dumnezeu ne-a
dat harul să iertăm cu adevărat pe cei care păcătuiesc împotriva noastră, numai
atunci putem rosti o reală rugăciune de iertare. Domnul nostru a considerat că
lucrul acesta este atât de important încât l-a repetat în Matei 6:14-15 (cf.
Matei 18:23-35; Marcu 11:25).
Cererea finală din Luca 11:4 este: „Şi nu ne duce
pe noi în ispită", în Matei 6:13 urmează cuvintele „ci ne izbăveşte de cel
rău". Aceste cuvinte ne ajută să vedem că această cerere are o
aplicabilitate generală. Cei care se roagă pentru iertarea păcatelor doresc să
fie învredniciţi să nu mai păcătuiască din nou. Astfel, este potrivit ca
această cerere să urmeze după cea precedentă. Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni
să facă rău (Iacov 1:13), dar El controlează circumstanţele vieţilor noastre.
În această rugăciune noi mărturisim cu umilinţă că suntem înclinaţi spre păcat
şi Îl rugăm pe Dumnezeu să nu îngăduie să fim aduşi în situaţii sau condiţii
care ar implica ispita gravă de a păcătui. Ca o dezvoltare a acestei idei avem
cuvintele „ci ne izbăveşte de cel rău", adică, apără-ne, ocroteşte-ne (rhyesthai)
de atacurile diavolului (tou ponerou). Această cerere finală, deşi
aplicabilă în fiecare zi din vieţile noastre, indică foarte clar împlinirea
finală când Domnul nostru va pune capăt oricărui rău şi va instaura Împărăţia
Sa de neprihănire şi sfinţenie.
Ajungem astfel la ideea că în contextul lucrării
lui Isus această cerere a avut o notă escatologică. Traducerea WEB („Şi nu ne
aduce la încercare") indică acest lucru, dar prea criptic. Încercarea
menţionată mai sus este încercarea crucială a credinţei ucenicilor care, fără
puterea divină, s-ar putea dovedi prea dificilă ca să poată fi trecută. Forma
luată de această încercare a fost arătată în Ghetsimani (încercarea finală
pentru Isus Însuşi), îndemnul pentru ucenici: „Vegheaţi şi rugaţi-vă ca să nu
cădeţi în ispită" (Marcu 14:38) înseamnă probabil: „Fiţi treji şi
rugaţi-vă să nu cădeţi în încercarea voastră". Aceasta sugerează că
cererea din rugăciunea Tatăl nostru înseamnă: „Ajută-ne să nu cădem în
încercarea la care suntem supuşi" (cf. C. C. Torrey, The Four Gospels,
1933, p. 292). Mai mult decât o rugăciune generală de a fi izbăviţi din ispită,
în zilele noastre creştinii pot folosi această cerere ca o rugăciune pentru a
primi har şi putere, pentru a fi păziţi să nu cadă atunci când credinţa lor
trece printr-o încercarea deosebită.
În unele MS vechi şi în multe mai recente, în Matei
6:13 urmează o doxologie. În VA citim: „Căci a Ta este Împărăţia şi puterea şi
slava în veci. Amin". Deşi majoritatea MS care se bucură de autoritate nu
conţin această doxologie, ea a fost folosită de biserica creştină încă din cele
mai vechi timpuri (cf. Didache şi Textul Apusean) şi constituie desigur
o încheiere foarte potrivită şi demnă a rugăciunii Tatăl nostru. Totuşi, faptul
că nu face parte din textul original al lui Matei se poate vedea din
cursivitatea naturală a v. 14 şi 15 ce urmează după v. 12 şi 13a.
Cineva a spus pe bună dreptate că Rugăciunea Tatăl
nostru este mesajul lui Isus cu privire la Împărăţia lui Dumnezeu, rezumat sub
forma unei rugăciuni. Este o rugăciune pe care toţi creştinii trebuie să o
aducă înaintea lui Dumnezeu cu regularitate pentru a fi învredniciţi să
trăiască şi mai deplin ca şi copii ai Lui până în ziua când va fi instaurată
suveranitatea Lui perfectă.
De remarcat că Domnul nostru (atunci când i-a
învăţat pe ucenicii Săi această rugăciune) nu a spus: „Noi trebuie să ne
rugăm", ci a spus „Să vă rugaţi". Rugăciunea Domnului este rugăciunea
care i-a învăţat pe alţii, nu o rugăciune pe care a folosit-o El. Se pare că El
nu a folosit niciodată expresia „Tatăl nostru" în aşa fel încât să-i
includă pe ucenici alături de Sine (cf. Ioan 20:17, „Tatăl Meu şi Tatăl vostru")
şi nu există nici o indicaţie că El ar fi avut vreodată nevoie să ceară iertare
pentru Sine.
Deşi cererile individuale din rugăciunea Tatăl
nostru au paralele în diferite contexte din literatura religioasă iudaică, nu
se poate găsi nimic comparabil cu această rugăciune în ansamblul ei. Rugăciunea
Tatăl nostru este unică şi neegalată până în ziua de astăzi - ea exprimă în
câteva cuvinte toate elementele esenţiale ale adevăratei rugăciuni.
BIBLIOGRAFIE
J. Jeremias, The Lord’s Prayer, 1964
(retipărită în The Prayers of Jesus, 1967, p. 82-107); E. Lohmeyer, The
Lord’s Prayer, 1965; T. W. Manson, „The Lord’s Prayer", BJRL 38,
1955-6, p. 99-113, 436-448; B. M. Metzger, „How Many Times does epiousios occur
outside the Lord’s Prayer?" în Historkal and Literary Studies,
1968, p. 64 ş.urm.; comentarii asupra evangheliilor după Matei şi Luca.
J.N.G.
F.F.B.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu