diacon
DIACON. RSV traduce
„diacon" numai în Filipeni 1:1 şi de 4 ori în 1 Timotei 3; dar cuvântul
grec tradus în felul acesta, diakonos (tradus în general „slujitor"
în AV), apare de vreo 30 de ori în NT, iar cuvintele înrudite diakoneo
„a sluji" şi diakonia „slujire" apar de alte 70 de ori. În
majoritatea celor 100 de cazuri în care apar aceste cuvinte nu există nici o
dovadă de folosire a termenului într-un sens tehnic, în legătură cu funcţii
specializate din biserică; în câteva cazuri este necesar să examinăm în ce
măsură diakonos şi cuvintele înrudite au dobândit o asemenea nuanţă.
I. Originea termenului
În esenţă, diakonos este un slujitor, adesea un
slujitor care serveşte la masă. În perioada elenistică a ajuns să reprezinte
anumiţi funcţionari de cult şi de la templu (vezi exemplele din MM), anticipând
folosirea cuvântului în sensul creştin. În NT se foloseşte de obicei sensul mai
general, fie că este folosit pentru slujitorii regelui (Matei 22:13), fie
pentru slujitorii lui Dumnezeu (1 Tesaloniceni 3:2, TR). Într-un singur pasaj
Pavel îl descrie pe Epafra ca un „diacon" al lui Cristos şi se descrie pe
sine ca „diacon" al Evangheliei şi al bisericii (Coloseni 1:7, 23, 25).
Alţii exercită o diakonia faţă de Pavel (Faptele Apostolilor 19:22; cf.
Filimon 13 şi poate Coloseni 4:7; Efeseni 6:21), iar contextul arată că ei sunt
ajutoarele lui Pavel în lucrarea de evanghelizare. A stabili aici originea
conceptului ulterior de episcop cu diaconii săi, ar înseamnă să forţăm
limbajul. Cu alte cuvinte, diakonia este aplicat aici în mod special la
predicare şi la lucrarea pastorală.
Totuşi, în NT cuvântul nu-şi pierde niciodată legătura cu
ideea de slujire şi de satisfacere a nevoilor materiale (cf. de ex. Romani
15:25 în context; 2 Corinteni 8:4). Unul care serveşte la masă este diakonos
(Ioan 2:5, 9); slujirea Martei la masă (Luca 10:40) şi cea a soacrei lui Petru
(Marcu 1:31) este diakonia. În lumina aceasta trebuie să observăm
accentul pe care Cristos îl pune asupra faptului că El a venit să slujească
(Marcu 10:45): este semnificativ faptul că această afirmaţie este plasată în
Luca 22:26 ş.urm. În contextul slujirii la masă. Domnul este Diaconul prin
excelenţă, Cel care slujeşte la masă pentru poporul Său. Prin urmare, aşa cum
arată aceste pasaje, „diaconia" înţeleasă în sensul acesta este o
trăsătură caracteristică a întregii biserici a lui Cristos.
II. Diaconatul în Noul Testament
Aşa cum am văzut, exista o analogie contemporană pentru
„diaconi" ca şi persoane cu funcţii cultice. Prin urmare, atunci când
biserica este salutată împreună cu „episcopii şi diaconii" (Filipeni 1:1)
este firesc să vedem în aceasta o referire la două categorii speciale din
cadrul bisericii. Este adevărat că Hort poate interpreta expresia în sensul că
biserica este alcătuită din elemente de „conducere" şi de „slujire",
dar nu credem că această interpretare poate fi aplicată la 1 Timotei 3, unde o
listă cu calităţile cerute episcopilor este urmată imediat de o listă paralelă
pentru diaconi: să fie cinstiţi, sinceri, să nu fie dedaţi la băutură sau la
lăcomie, să fie integri. Aceste calităţi ar fi deosebit de potrivite pentru
persoane cu responsabilităţi în finanţe şi în administraţie, iar locul
proeminent ocupat de slujirea socială în biserica primară ar face ca diakonos
să fie un nume foarte potrivit pentru asemenea oameni - cu atât mai mult cu cât
masa de dragoste, la care era vorba literalmente de a sluji la masă, era o
activitate caritabilă regulată. În timp ce diakonia este o
caracteristică a întregii biserici, este de asemenea un dar special - alături
de profeţie şi conducere, dar diferit de darul dărniciei - un dar care trebuia
să fie exersat de aceia care îl posedă (Romani 12:7; 1 Petru 4:11). Deşi orice
slujitor al lui Cristos poate fi numit pe bună dreptate „diacon", termenul
poate fi aplicat în mod special la aceia care servesc, la fel ca şi Fivi
(Romani 16:1), în modurile menţionate mai sus. Nu se ştie cu certitudine dacă
diaconatul a existat pretutindeni sub acest nume sau dacă, de exemplu, „cei ce
au darul ajutorărilor" (1 Corinteni 12:28) erau echivalenţi cu
„diaconii" de la Filipi. Există prea puţine lucruri care să sugereze că în
vremea NT termenul „diacon" era ceva mai mult decât un termen semi-tehnic,
sau că ar fi avut vreo legătură cu termenul evreiesc hazzan (*SINAGOGĂ).
Este semnificativ faptul că după ce înşiră calităţile cerute diaconilor, Pavel
revine la sensul general al cuvântului şi îi dă îndemnuri lui Timotei (1
Timotei 4:6; vezi şi 1 Petru 4:10 şi 4:11).
Relatarea din Faptele Apostolilor 6 cu privire la alegerea
în biserica din Ierusalim a şapte bărbaţi care să supravegheze administrarea
fondului de ajutorare a văduvelor este considerată de obicei ca instituirea
oficială a diaconatului. Nu credem că această idee este sprijinită de limbajul
folosit. Dacă lăsăm deoparte teoriile care nu pot fi dovedite şi care susţin că
Cei Şapte sunt echivalentul elenistic al Celor Doisprezece, putem observa în
primul rând că Cei Şapte nu sunt numiţi niciodată „diaconi" şi, în al
doilea rând că, deşi sunt folosite cuvinte înrudite, ele sunt folosite în egală
măsură la diakonia prin Cuvânt exercitată de Cei Doisprezece (v. 4) şi
la diakonia la mese (fie că este vorba de mâncare sau de bani)
exercitată de Cei Şapte (v. 2). Punerea mâinilor este un fapt prea obişnuit în
Faptele Apostolilor pentru a fi considerat aici că ar avea o semnificaţie
specială (*ORDINARE), iar lucrarea lui Ştefan şi Filip arată că Cei Şapte nu
s-au limitat la slujirea la mese.
Totuşi, trebuie să ţinem seamă de argumentul lui Lightfoot
care susţine că locul pe care îl dă Luca acestui incident reflectă importanţa
pe care i-o acorda el. Este „unul dintre acele fapte reprezentative din care
este alcătuită aproape în întregime prima parte" (Philippians 5, p.
188). Semnificaţia, însă, nu stă în instituirea unei ordini în ierarhia
slujirii, ci în faptul că ea este un prim exemplu de delegare a
responsabilităţilor administrative şi sociale celor care au un caracter şi
înzestrări potrivite pentru aceasta, un fapt care trebuia să devină
caracteristic pentru bisericile dintre Neamuri; în acelaşi timp este
recunoaşterea faptului că asemenea funcţii fac parte din lucrare de slujire a
lui Cristos.
Folosirea ecleziastică a instituţionalizat şi a îngustat
conceptul din NT. Scrierile ne-canonice vechi recunosc existenţa unei clase de
diaconi dar nu specifică funcţiile lor (Cf. 1 Clement 42; Ignatius, Magnesians
2. 1; Trallians 2. 3; 7. 3). Scrierile de mai târziu arată că diaconii
îndeplineau funcţii cum sunt vizitarea şi ajutorarea bolnavilor, care trebuie
să fi făcut parte din diakonia creştină din vremurile apostolice; dar un
loc tot mai proeminent este ocupat de funcţiile lor în Eucharist (prin slujirea
la masă la mesele comune?) şi de relaţia lor personală cu ierarhia episcopală.
Limitarea, în unele cazuri, a numărului diaconilor la şapte se datorează
probabil unei arhaizări deliberate.
BIBLIOGRAFIE
H. W. Beyer, TDNT 2, p. 81-93; J. B. Lightfoot, The
Christian Ministry (= Philippians, p. 181 ş.urm.); F. J. A. Hort, The
Christian Ecclesia, 1897, p. 198 ş.urm.; A. M. Farrer în The Apostolic
Ministry, ed. K. E. Kirk, 1946, în special p. 142 ş.urm.; B. Reicke, Diakonie,
Festfreude und Zelos, 1951, p. 9 ş.urm.; K. Hess, NIDNTT 3, p. 544-553.
A.F.W.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu