dragoste
DRAGOSTE.
I. În Vechiul Testament
a. Etimologie
Cuvântul „dragoste" este corespondentul termenului ebr.
’aheb, care este folosit într-un sens la fel de larg ca şi în limba
noastră şi este cuvântul cel mai obişnuit pentru întreaga gamă de sensuri. Alte
cuvinte ebr. sunt dod şi ra’ya (care se referă la dragostea
pătimaşă şi, respectiv, femeia care constituie obiectul dragostei, în special
în Cântarea Cântărilor), yadad (de ex. Psalmul 127:2), hasaq (de
ex. Psalmul 91:14), habab (numai Deuteronom 33:3), ‘agab (de ex.
Ieremia 4:30, despre amanţi) şi raham (Psalmul 18:1).
În VT dragostea, fie umană, fie divină, este cea mai
profundă expresie a personalităţii şi a apropierii din relaţiile personale. În
sensul nereligios, ’aheb este termenul cel mai des folosit pentru a
descrie impulsul reciproc al sexelor, în care nu este reţinere sau sentiment de
necurăţie (vezi Cântarea Cântărilor pentru cea mai sublimă expresie a sa). Este
folosit de asemenea pentru o mulţime de relaţii personale (Geneza 22:2; 37:3)
şi nepersonale (Proverbe 18:21) care nu au nici o legătură cum este impulsul
sexual. În esenţă este o forţă lăuntrică (Deuteronom 6:5 „putere") care
îmboldeşte la îndeplinirea acţiunii care aduce plăcere (Proverbe 20:13), la
obţinerea obiectului care trezeşte dorinţa (Geneza 27:4) sau, în cazul
persoanelor, la sacrificiul de sine pentru binele celor iubiri (Levitic 19:18,34),
o loialitate neclintită (1 Samuel 20:17-42).
b. Dragostea lui Dumnezeu pentru oameni
(i) Obiectul ei.
Obiectul acestei dragoste este în principal un grup (Deuteronom 4:37, „părinţii
voştri"; Proverbe 8:17, „cei ce Mă iubesc"; Isaia 43:4,
„Israel"), deşi se subînţelege clar că individul are parte de atitudinea
divină faţă de grup. Numai în trei locuri ni se spune despre Dumnezeu că ar
iubi un om, şi în fiecare caz este vorba de un rege (2 Samuel 12:24 şi Neemia
13:26, Solomon; Isaia 48:14, ?Cirus). Aici s-ar putea ca relaţia specială să
fie stabilită deoarece regele lui Israel este privit, într-un sens, ca un fiu
al lui Dumnezeu (cf. 2 Samuel 7:14; Psalmul 2:7; 89:26 ş.urm.), iar Cirus din
pasajul din cartea lui Isaia ar putea să fie un personaj reprezenatativ.
(ii) Caracterul ei personal. Având rădăcinile înfipte ferm în caracterul personal al lui
Dumnezeu Însuşi, ea este mai profundă decât dragostea unei mame pentru copiii
ei (Isaia 49:15; 66:13). Lucrul acesta este cât se poate de clar în Osea 1-3, unde
(în orice ordine am citi capitolele) relaţia dintre profet şi soţia sa
infidelă, Gomer, ilustrează temeiul suprem al legământului divin într-o relaţie
mai profundă decât cea legală, într-o dragoste care este gata să sufere.
Dragostea lui Dumnezeu face parte din personalitatea Lui şi nu poate fi
influenţată de pasiune sau abătută de neascultare (Osea 11:1-4, 7-9; acest
pasaj se apropie cel mai mult în VT de a declara că Dumnezeu este dragoste). În
fidelitatea Israelului nu poate avea nici un efect asupra ei, căci „te iubesc
cu o iubire veşnică" (Ieremia 31:3). Ameninţarea: „Nu-i mai pot iubi"
(Osea 9:15) este interpretată cel mai bine în sensul că El nu vrea să mai fie
Dumnezeul lor.
(iii) Caracterul ei selectiv. Deuteronom, în special, bazează relaţia stabilită prin
legământ între Israel şi Dumnezeu pe dragostea prioritară a lui Dumnezeu. Spre
deosebire de zeii altor naţiuni, care le aparţin pentru motive naturale sau
geografice, Iahve a luat iniţiativa şi l-a ales pe Israel pentru că l-a iubit
(Deuteronom 4:37; 7:6 ş.urm.; 10:15; Isaia 43:4). Această dragoste este
spontană, fără să fie cauzată de vreo valoare intrinsecă a obiectului ei, o
dragoste care crează valoare (Deuteronom 7:7). Corolarul este de asemenea
adevărat: Dumnezeu urăşte pe cei pe care nu-i iubeşte (Maleahi 1:2 ş.urm.).
Deşi în diferite pasaje, în special în Iona şi în Cântările Robului din Isaia,
este prevestită o doctrină a dragostei universale, nu găsim nicăieri o
exprimare concretă a acesteia.
c. Dragostea ca datorie religioasă
(i) Faţă de Dumnezeu.
Dragostea faţă de Dumnezeu cu toată personalitatea (Deuteronom 6:5) este
cerinţa lui Dumnezeu; aceasta nu trebuie înţeleasă ca o simplă respectare
scrupuloasă a unei legi divine impersonale, ci ca o chemare la o relaţie de
devotament personal creată şi susţinută în inima omului prin lucrarea lui
Dumnezeu (Deuteronom 30:6).
Ea constă din experienţa simplă şi plină de bucurie a
părtăşiei cu Dumnezeu (Ieremia 2:2; Psalmul 18:1; 116:1), realizată în
ascultarea zilnică de poruncile Lui (Deuteronom 10:12, „Să iubeşti şi să
slujeşti pe Domnul, Dumnezeul tău"; Iosua 22:5: „Să iubiţi pe Domnul,
Dumnezeul vostru, să umblaţi în toate căile Lui"). Această ascultare este
mai fundamentală pentru natura dragostei faţă de Dumnezeu decât orice
sentiment. Dumnezeu este singurul care va judeca sinceritatea ei (Deuteronom
13:3).
(ii) Faţă de oameni.
Dragostea este poruncită de Dumnezeu ca o relaţie umană normală ideală şi, ca
atare, primeşte aprobarea legii divine (Levitic 19:18) deşi interdicţia
paralelă care se referă la ură este legată de inimă (Levitic 19:17) arată clar
că şi aceasta este mai profundă decât o simplă relaţie legală. Nu se porunceşte
nicăieri iubirea duşmanului, deşi acesta trebuie să fie ajutat (Exod 23:4
ş.urm.), chiar dacă uneori motivele sunt egoiste (Proverbe 25:21 ş.urm.).
II. În Noul Testament
a. Etimologia
Cel mai obişnuit cuvânt gr. din NT pentru toate formele de
dragoste este agape, agapao. Acesta este unul dintre cele mai rar
întâlnite cuvinte în greaca clasică, în care exprimă, în puţinele cazuri în
care apare, cea mai înaltă şi mai nobilă formă de dragoste care vede ceva
nespus de preţios în obiectul său. Folosirea termenului în NT nu derivă direct
din greaca clasică ci din LXX, unde apare în 95 de procente din toate cazurile
unde în traducerile moderne întâlnim termenul „dragoste", şi în toate
cazurile unde este vorba de dragostea lui Dumnezeu pentru om, a omului pentru
Dumnezeu sau a omului pentru aproapele său. La demnitatea pe care o posedă
cuvântul în NT a contribuit folosirea lui în revelaţia VT. Cuvântul are un sens
bogat datorită asocierilor din VT.
Phileo este
alternativa pentru agapao. Este folosit în mod obişnuit cu referire la
afecţiunea intimă (Ioan 11:3, 36; Apocalipsa 3:19) şi cu referire la plăcerea
avută pentru lucrurile care sunt plăcute (Matei 6:5), deşi folosirea celor două
cuvinte se suprapune în mod considerabil. Multe studii exegetice au fost făcute
pe textul din Ioan 21:15-17 cu privire la faptul că Petru spune philo se
(„Sunt prietenul tău", J. B. Phillips), având o reţinere aparentă de a
spune agapo se. Este greu să înţelegem de ce un scriitor ca Ioan, care a
folosit o greacă simplă, ar fi folosit cele două cuvinte în acest context,
afară de cazul că a intenţionat să facă o distincţie între sensurile lor.
Totuşi, existenţa unei distincţii clare - aici şi în altă parte - este
contestată cu tărie de unii teologi şi nu este observată de comentatorii
antici, cu excepţia probabilă a lui Ambrozie (On Luke 10. 176) şi Vulg.,
care foloseşte diligo şi amo pentru a traduce agapao şi,
respectiv, phileo. (B. B. Warfield, „The Terminology of Love in the New
Testament", PTR 16, 1918; J. H. Bernard, St. John, ICC, 2, 1928, p.
701 ş.urm.).
b. Dragostea lui Dumnezeu
(i) Pentru Cristos.
Relaţia dintre Tatăl şi Fiul este o relaţie de dragoste (Ioan 3:35; 15:9;
Coloseni 1:13). Cuvântul „preaiubit" (agapetos), care are sensul de
„singurul preaiubit", este folosit de sinoptici numai cu referire la
Cristos, fie direct (Matei 17:5; Marcu 1:11), fie indirect (Matei 12:18; Marcu
12:6) (B. W. Bacon, „Jesus" Voice from Heaven", AJT 9, 1905, p. 451
ş.urm.). Această dragoste este reciprocă (Ioan 14:31; cf. Matei 11:27).
Întrucât din punct de vedere istoric această dragoste este anterioară creaţiei
(Ioan 17:24), rezultă că deşi este cunoscută de oameni numai în felul în care
este revelată în Isus Cristos şi în răscumpărare (Romani 5:8), face parte din
Însăşi natura Dumnezeirii (1 Ioan 4:8, 16) şi Isus Cristos, care este dragostea
întrupată şi personificată (1 Ioan 3:16), este revelaţia de Sine a lui
Dumnezeu.
(ii) Pentru oameni. În
evangheliile sinoptice Isus nu foloseşte niciodată agapao sau phileo
pentru a exprima dragostea lui Dumnezeu pentru oameni. Dimpotrivă, El a
revelat-o prin nenumăratele Sale vindecări milostive (Marcu 1:41; Luca 7:13),
prin învăţătura Sa despre faptul că Dumnezeu îl primeşte pe păcătos (Luca 15:11
ş.urm.; 18:10 ş.urm.), prin durerea simţită faţă de neascultarea oamenilor
(Matei 23:37; Luca 19:41 ş.urm.) şi prin faptul că El însuşi a fost un prieten
(philos) aj vameşilor şi păcătoşilor (Luca 7:34). Această activitate
mântuitoare este proclamată în Evanghelia după Ioan ca o demonstrare a
dragostei lui Dumnezeu, făcându-le parte oamenilor de realitatea eternă a
vieţii (Ioan 3:16; 1 Ioan 4:9 ş.urm.). Întreaga dramă a răscumpărării,
concentrată în jurul morţii lui Cristos, este dragostea divină în acţiune
(Galateni 2:20; Romani 5:8; 2 Corinteni 5:14).
La fel ca şi în VT, dragostea lui Dumnezeu este selectivă.
Obiectul ei nu mai este vechiul Israel, ci noul Israel, Biserica (Galateni
6:16; Efeseni 5:25). Dragostea lui Dumnezeu şi alegerea făcută de El sunt
strâns legate, nu numai în scrierile lui Pavel ci, indirect, şi în anumite
afirmaţii ale lui Isus Însuşi (Matei 10:5 ş.urm.; 15:24). Cei care nu sunt
cuprinşi în dragostea dătătoare de viaţă a lui Dumnezeu sunt „copii ai
mâniei" (Ioan 3:35 ş.urm.; Efeseni 2:3 ş.urm.) şi ai „diavolului"
(Ioan 8:44). Totuşi, este clar că intenţia lui Dumnezeu este mântuirea lumii
întregi (Matei 8:5; 28:19; Romani 11:25 ş.urm.) - care este în ultimă instanţă
obiectul dragostei Lui (Ioan 3:16; 6:51) - prin propovăduirea Evangheliei
(Faptele Apostolilor 1:8; 2 Corinteni 5:19). Persoanele individuale sunt iubite
de Dumnezeu în noul legământ (Galateni 2:20), deşi răspunsul la dragostea Lui
implică părtăşie cu poporul lui Dumnezeu (1 Petru 2:9 ş.urm., un pasaj despre
care se consideră în general că vorbeşte despre botez).
c. Dragostea ca o îndatorire religioasă
(i) Faţă de Dumnezeu.
Starea naturală a omului este aceea de duşman cu Dumnezeu (Romani 5:10;
Coloseni 1:21) şi să-L urască (Luca 19:14; Ioan 15:18 ş.urm.), iar această
duşmănie poate fi văzută clar în răstignire. Această atitudine este
transformată într-una de dragoste prin acţiunea anterioară a lui Dumnezeu de
a-L iubi pe om (1 Ioan 4:11,19). Dragostea lui Dumnezeu pentru om şi dragostea
omului pentru Dumnezeu sunt deseori atât de strâns legate încât este greu de
stabilit dacă expresia „dragostea lui Dumnezeu" indică un genitiv
subiectiv sau obiectiv (de ex. Ioan 5:42).
Isus Însuşi, deşi a acceptat şi a întărit cu propria Sa
autoritate Şema (Marcu 12:28 ş.urm.) şi a aşteptat ca oamenii să-L iubească pe
Dumnezeu şi pe El atunci când aveau prilejul să nu o facă (Matei 6:24; 10:37
ş.urm.; Luca 11:42; Ioan 3:19), a preferat să vorbească despre relaţia ideală
dintre om şi Dumnezeu în termenii credinţei (Matei 9:22; Marcu 4:40). Se pare
că - în concepţia Lui - cuvântul „dragoste" nu a pus suficient accent pe
încrederea umilă pe care El a considerat-o vitală pentru relaţia omului cu
Dumnezeu. În consecinţa, deşi în NT suntem îndemnaţi să-L iubim pe Dumnezeu cu
o dragoste care se exprimă în slujirea semenilor (1 Corinteni 2:9; Efeseni
6:24; 1 Ioan 4:20; 5:2 ş.urm.), scriitorii urmează de obicei exemplul lui Isus
şi îndeamnă la credinţă.
(ii) Faţă de semeni. La
fel ca şi în VT, dragostea reciprocă trebuie să fie idealul pentru relaţiile
dintre oameni. Isus a corectat gândirea evreiască din vremea Lui în două
privinţe. (a) El a insistat că porunca de a-l iubi pe aproapele nu este
o poruncă limitatoare (Luca 10:29), aşa cum se afirma într-o mare parte a
exegezei rabinice a Levitic 19:18, ci înseamnă dimpotrivă că aproapele trebuie
să fie cel mai apropiat obiect al dragostei caracteristice pentru inima
creştină (Luca 10:25-37). (b) El a extins această cerinţă de a iubi şi a
inclus pe duşmani şi pe prigonitori (Matei 5:44; Luca 6:27), deşi nimeni afară
de copiii noi ai lui Dumnezeu nu pot avea această atitudine, deoarece ea
aparţine unei epoci noi (Matei 5:38 ş.urm.), implică un har supranatural („răsplată",
Matei 5:46; „credit", Luca 6:32 ş.urm.; „mai mult", Matei 5:47) şi
este adresată unui grup de „ascultători" (Luca 6:27) care se deosebesc
foarte net de păcătoşi (Luca 6:32 ş.urm.) şi vameşi (Matei 5:46 ş.urm.).
Această atitudine nouă nu este nicidecum o utopie
sentimentală, deoarece trebuie să aibă ca rezultat ajutorarea practică a celor
care au nevoie de ajutor (Luca 10:33 ş.urm.); nu este o virtute superficială,
deoarece presupune un răspuns fundamental din inimă (1 Corinteni 13 passim)
la dragostea anterioară arătată de Dumnezeu (1 Ioan 4:19) şi o acceptare a
lucrării Duhului în adâncurile fiinţei omului (Galateni 5:22).
Forma caracteristică a acestei dragoste în NT este dragostea
pentru ceilalţi creştini (Ioan 15:12,17; Galateni 6:10; 1 Petru 3:8; 4:8; 1
Ioan 2:10; 3:14), dragostea pentru cei din afara comunităţii creştine fiind
exprimată în evanghelizare (Faptele Apostolilor 1:8; 10:45; Romani 1:15 ş.urm.)
şi în suportarea cu răbdare a persecuţiei (1 Petru 2:20). Creştinul îl iubeşte
pe fratele său: (a) pentru a imita dragostea lui Dumnezeu (Matei 5:43,
45; Efeseni 5:2; 1 Ioan 4:11); (b) pentru că vede în
el un om pentru care a murit Cristos (Romani 14:15; 1 Corinteni 8:11); (c)
pentru că vede în el pe Cristos Însuşi (Matei 25:40). Existenţa acestei
dragoste reciproce, având ca rezultat unitatea creştinilor (Efeseni 4:2 ş.urm.;
Filipeni 2:1 ş.urm.) este, pentru lumea din afară, semnul dar al realităţii
uceniciei creştine (Ioan 13:35).
BIBLIOGRAFIE
J. Moffatt, Love in the New Testament, 1929; A.
Nygren, Agape and Eros, Pt. 1, tr. P. S. Watson, 1953; W. Günther, C.
Brown, NIDNTT 2, p. 538-551; G. Quell, E. Stauffer, TDNT 1, p. 21-55.
F.H.P.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu