Macabeii
MACABEII. Makkabaios a fost forma
în greacă a poreclei eroului evreu Iuda ben Mattathias (1 Macabei 2:4): acest
nume a ajuns să fie folosit şi pentru familia sa cât şi pentru gruparea pe care
a condus-o. Originea acestui cuvânt este destul de obscură: „ciocănarul"
sau „eradicatorul" sunt poate cele mai frecvente interpretări din zilele
noastre. Conform celor scrise de Josephus, numele de familie pare să fi fost
Hasmon: de aci rezultă şi denumirea de hasmonean pe care o întâlnim în
literatura rabinică.
1. Răscoala Macabeilor
Palestina a fost în mod repetat teatrul luptelor
pentru putere dintre urmaşii seleuciţi şi ptolomaici ai Imperiului lui
Alexandru cel Mare. Unul dintre rezultate a fost formarea în Iudea a unei
grupări pro-siriene şi a unei grupări pro-egiptene, iar tensiunea dintre aceste
două grupări a avut o influenţă inevitabilă asupra politicii interne a statului
evreu, precum şi a situaţiilor de invidie create între familii şi este legată
şi de mişcarea evreilor „liberali" de a adopta standardele lumii greceşti.
Conflictul care a rezultat a atras după sine intervenţia decisivă a Siriei.
Împăratul seleucit, Antiochus al IV-lea (Epiphanes), care a fost nebun, rău şi
periculos, a vândut slujba de mare preot celui care a oferit mai mult, unuia pe
nume Menelaus, care nu era deloc calificat pentru această slujbă, şi când în 168
î.Cr., cel numit de el a fost expulzat, Antiochus şi-a trimis armatele conduse
de un ofiţer, ca să prade Ierusalimul şi să-i ucidă pe locuitorii lui.
Curând după aceea, Antiochus a dezlănţuit o
persecuţie religioasă de o cruzime fără precedent. Ţinerea Sabatului şi
practicarea tăierii împrejur au fost interzise sub ameninţarea cu moartea: au
fost introduse în Templu jertfele păgâne şi prostituţia; iar evreii care iubeau
Legea au fost supuşi defăimării şi brutalităţii (cf. Daniel 11:31-33). Fără
îndoială că mulţi au cedat, dar au fost mulţi şi dintre aceia care au suferit
eroic (1 Macabei 1:60 ş.urm.; 2:29 ş.urm.; 2 Macabei 6:18 ş.urm.) şi Antiochus
nu a putut estima capacitatea de redresare a grupării Hasidim (sau a oamenilor
legământului), care „de bună voie s-au oferit (pe ei înşişi) pentru Lege"
(1 Macabei 2:42). O acţiune şi mai drastică a început în Modein, la cca. 30 km
de Ierusalim, unde vârstnicul Mattathias plin de furie a ucis pe un evreu care
a venit să aducă o jertfă pe altarul împărătesc şi pe un ofiţer sirian care a
venit să supravegheze această acţiune. Apoi, acesta i-a chemat pe toţi cei care
sunt zeloşi pentru Lege să-l urmeze pe el şi pe cei cinci fii ai lui, Ioan,
Simon, Iuda, Eleazar şi Ionatan în munţi. Aşa a început răscoala Macabeilor.
II. Iuda Macabeul
Dealurile Iudeii erau un loc nimerit pentru luptele
purtate de partizani. Mattathias şi fiii lui au fost însoţiţi de mulţi membri
ai acestei grupări de zeloţi denumită Hasidim şi, la început ei s-au mulţumit
să-i terorizeze pe apostaţi, distrugându-le altarele şi obligându-i să respecte
Legea. Mattathias a murit şi cel de-al treilea fiu al său, Iuda, s-a dovedit a
fi un conducător de genul şi calibrul lui Ghedeon. Poate că nici o armată nu a
avut vreodată un moral mai ridicat decât moralul acestei armate prin a cărei
forţă ea a repurtat victorii strălucite împotriva forţelor siriene superioare
din punct de vedere numeric. Antiochus a fost ocupat în războaie mai mari cu
parţii şi regentul său Lysias nu a avut nici o alternativă decât să facă pace
cu Iuda şi să anuleze în 165 î.Cr. detestabilele decrete. Într-o atmosferă de
veselie, Iuda s-a îndreptat spre Ierusalim, Templul a fost curăţat cu
solemnitate şi închinarea înaintea lui Dumnezeu a fost restaurată (1 Macabei
4); un eveniment comemorat la praznicul Hanukkah, sau praznicul Înnoirii
Templului (Ioan 10:22).
Succesul repurtat de Macabei a dus la o persecutare
nemiloasă a minorităţii evreieşti în oraşele cu o populaţie mixtă. Iuda a
lansat apelul: „Luptaţi astăzi pentru fraţii voştri" (1 Macabei 5:32) şi,
împreună cu fratele său Ionatan, a făcut expediţii în Transiordania pentru a-i
pedepsi pe persecutori, în timp ce Simon a făcut acelaşi lucru în Galilea. La
moartea lui Antiochus Epiphanes în 164 sau 163 î.Cr., Iuda a încercat să împresoare
Akra, cetăţuia siriană din Ierusalim, simbolul suzeranităţii
Seleucizilor: el a fost prins în cursă şi se găsea într-o situaţie disperată,
însă datorită izbucnirii unei tulburări politice în Siria s-a produs
diversiune, iar sirienii au trebuit să se mulţumească cu un tratat de pace prin
care s-a menţinut neschimbată starea de lucruri, existentă înainte de război.
În cele din urmă, Demetrius I (Soter) a reuşit să
urce pe tron şi a numit în slujba de mare preot un pro-sirian pe nume Alcimus.
Mulţi dintre membrii grupării Hasidim erau gata să-i acorde sprijinul acestui
bărbat, căci era unul din spiţa lui Aaron, dar acţiunile strigătoare la cer ale
acestuia au ajuns să fie cunoscute de Iuda. Iuda s-a răzbunat împotriva celor
care au dezertat şi o mare armată siriană a fost chemată de către aceştia în
ajutor. Sirienii au fost înfrânţi la Adasa, dar după un răgaz, ei au risipit
armata iudaică la Elasa, unde Iuda a fost ucis în bătălie, în 161 î.Cr.
III. Ionatan
Ionatan, cel mai tânăr dintre fraţii Macabei, era
acum conducătorul grupării Macabeilor. Pentru o perioadă lungă de timp, el a
trebuit să se limiteze la lupte de partizani în munţi, dar luptele dintre
diferitele grupări politice au devenit un lucru la ordinea zilei în Imperiul
Seleucid, aşa că sirienii au început să fie preocupaţi tot mai puţin de el. În
timpul acesta el a fost practic cel care conducea Iudea şi pretendeţii rivali
la tronul seleucid se străduiau fiecare să-i câştige sprijinul. Unul dintre
aceştia, Alexandru Balaş, l-a numit pe Ionatan ca mare preot în anul 153 î.Cr.
şi guvernator militar şi civil în anul 150 î.Cr. El a continuat să profite de
punctele slabe ale Seleucizilor, până când a fost ucis mişeleşte de către un
pretins aliat în 143 î.Cr.
IV. Simon
Simon, ultimul supravieţuitor dintre fiii lui
Mattathias, s-a dovedit a fi tot atât de hotărât ca şi fraţii lui. După
eforturi diplomatice susţinute, el a încheiat un pact cu Demetrius al II-lea,
prin care acesta din urmă a renunţat pur şi simplu la suzeranitatea asupra
Iudeii şi „jugul Neamurilor a fost îndepărtat din Israel" (1 Macabei
13:41). Sirienii au fost alungaţi din Akra, graniţele Iudeii au fost lărgite în
mai multe locuri în detrimentul vecinilor ei şi a început o perioadă de pace şi
prosperitate relativă, avându-l ca mare preot şi conducător cu o autoritate de
necontestat pe Simon.
V. Hasmoneenii de mai târziu
Simon a fost ucis de ginerele său în 135 î.Cr. Fiul
său, Ioan Hyrcanus, a fost silit să se supună pentru o bucată de vreme
Imperiului Seleucit care se dezintegra, dar, la moartea lui în 104 î.Cr.,
ţinutul Iudeii a cunoscut cea mai mare întindere din vremea lui Solomon
încoace. Fiul său Aristobulus (104-103 î.Cr.) şi-a asumat în mod oficial titlul
de rege şi o dată cu el începe trista poveste a omorurilor, a intrigilor şi a
invidiilor dintre familii, care au făcut din statul iudeu o pradă în faţa
puterii tot mai mari a Romei. Antigonus, ultimul dintre regii Hasmoneeni care
slujea şi ca mare preot, a fost executat în 37 î.Cr., iar Irod cel Mare, un
pro-roman, a început o eră nouă. Câţiva dintre membrii de mai târziu ai casei
lui Irod au fost rude de sânge cu Hasmoneeni din partea mamei.
VI. Importanţa dinastiei Macabeilor
Conform celor scrise în Daniel 11:34, răscoala
Macabeilor să aducă „puţin ajutor" poporului lui Dumnezeu, căci Daniel
descrie evenimente ale planului suprem şi plin de bunăvoinţă al lui Dumnezeu
care aparţin unei perioade îndelungate de timp. Mulţi membri ai grupării
Hasidim, care aşteptau ca Dumnezeu să împlinească aceste evenimente, au crezut
probabil că după derogarea proscrierii religiei iudaice şi după curăţirea
Templului în 165 î.Cr. acţiunea militară ar trebui să înceteze. În orice caz,
există tot mai multe indicii cu privire la disocierea celor din gruparea
Hasidim, de Macabei. Faptul că Ionatan şi apoi Simon şi familia lor şi-au
însuşit slujba de mare preot se pare că i-a supărat pe membri grupării
religioase Hasidim, iar urmaşii lor de mai târziu, fariseii, au fost cu totul
detaşaţi de lumeştii şi tiranii regi Hasmoneeni care îndeplineau şi slujba de
mari preoţi şi care au ajuns la un apogeu neobişnuit în persoana lui Alexandru
Jannaeus (103-76 î.Cr.), un beţiv şi un dezechilibrat.
Oricum ar fi greşit să categorisim idealurile
Macabeilor în două: mai întâi în cucerirea libertăţii religioase, iar apoi a
libertăţii politice. Iuda şi fraţii lui au luptat pentru Israel, şi au dorit,
în Numele Dumnezeului lui Israel, să îndepărteze „jugul Neamurilor". Este
elocvent procesul uşor şi natural prin care slujba de mare preot - transmisă pe
cale ereditară şi care fără îndoială a incorporat şi conducerea civilă - a
integrat în ea şi monarhia care a reînviat. În războaiele pe care le-au purtat,
atât Ioan Hyrcanus cât şi regii Hasmoneeni au avut înaintea ochilor lor idealul
împărăţiei de pe vremea lui David şi avem mărturii istorice că anumite
teritorii pe care aceştia le-au cucerit au fost iudaizate în mod forţat.
Din anumite puncte de vedere, Macabeii au fost
iniţiatorii naţionalismului iudaic şi ai gândirii mesianice pentru perioada NT.
Iuda şi urmaşii lui au păstrat relaţii bune cu romanii, dar în perioada lor
Roma nu era pregătită să deţină control absolut asupra Palestinei. În perioada
NT însă, iudeii au ajuns din nou „sub jugul Neamurilor", de data aceasta
sub jugul Romei. Dar în memoria lor era încă trează amintirea cum în trecut, în
Numele lui Dumnezeu, Israel a sfidat un alt imperiu păgân, cum s-a angajat în
luptă şi a biruit; şi-au adus aminte de felul în care graniţele Israelului se
apropiaseră de graniţele din perioada de glorie a lui David. „Misiunea lui Isus
a suferit un declin... când iudeii din Palestina şi-au mai adus încă aminte de
victoriile repurtate de Macabei şi când încă nu cunoşteau nimic despre ororile
legate de împresurarea Ierusalimului de către Titus" (T. W. Manson, The
Servant-Messiah, 1953, p. 4).
W.R. Farmer ne-a atras atenţia asupra
preponderenţei numelui „Macabeul" printre agitatorii anti-romani din
perioada NT şi a asociat partida zeloţilor cu idealurile Macabeilor iar reacţia
mulţimii la intrarea triumfală a Domnului nostru în Ierusalim cu triumful lui
Iuda şi al lui Simon.
Obiceiul care era odată la modă, de a data mulţi
Psalmi ca aparţinând perioadei Macabeilor aproape că nu mai există. Pentru alte
probleme de ordin literal, vezi *APOCRIFE, *DANIEL, CARTEA LUI, *SCRIERILE
PSEUDOGRAFE, *ZAHARIA.
BIBLIOGRAFIE
1 şi 2 Macabei (*APOCRIFE): Josephus, Ant. 12-14;
E. Schürer, HJP, 1, 1973, p. 146-286; R.H. Pfeiffer, History of New
Testament Times, 1949; E. Bickerman, The Macabees, 1947; W.R.
Farmer, Maccabees, Zealots and Josephus, 1956 (cf. JTS s.n. 3, 1952, p.
62 ş.urm.).
A.F.W.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu